Papa Paul al VI-lea: A fi preot pentru a deveni Sfânt

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Giselda Adornato
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano

Tapiseria Papei Paul al VI-lea, expusă la 14 octombrie 2018 pe fațada Bazilicii San Pietro în cursul ceremoniei solemne de canonizare, îl arată pe Papa Montini cu stolă, adică semnul preoției. Această alegere, sugerată de postulatorul cauzei, redemptoristul Antonio Marrazzo, apare deosebit de potrivită amintind vocația sacerdotală personală a lui Montini și dăruirea sa pentru toți preoții, inclusiv cei aflați în criză, în decursul experienței sale pastorale extraordinare de Episcop și Pontif.

Giovanni Battista Montini este hirotonit preot la 29 mai 1920 de Episcopul de Brescia, Mons. Giacinto Gaggia, în Catedrala din oraș. Alegerea sa de a deveni preot se inserează încă de la început într-un parcurs de aspirație la sfințenie, înțeleasă ca răspuns fidel și exigent la darul lui Dumnezeu și ca „sinteză” – termen pe care îl folosește adesea – între acțiune și contemplație, ordine exterioară și interioară. La 26 mai 1920, cu trei zile înainte de a fi hirotonit, le scrie celor din familie: „Mă simt bine și nu am nevoie de altceva decât să știu că vă rugați și îndemnați să se roage pentru mine […]. Scuzați-mă pentru tot ceea ce nu ați fi voit să aveți de la mine, și mai ales ceea ce în mine ați văzut mai puțin demn ca să mă pregătesc pentru sfințenia noii mele vieți și gândiți-vă mai mult, pentru aceasta, la bunătatea lui Dumnezeu.” Viața lui Montini – Papa Paul al VI-lea poate fi desigur considerată o viață „surprinzătoare”, caracterizată – așa cum tânărul părinte Battista scrie în 1922 directorului său spiritual, oratorianul Paolo Caresana – de atâtea „rostogoliri” neașteptate: Montini trebuie să le accepte treptat ca voințe ale Providenței și să se angajeze să le trăiască într-o perspectivă de perfecțiune spirituală.

Prima „rostogolire” este impunerea din partea superiorilor, la sfârșitul anului 1921, să abandoneze facultatea de litere și filozofie de la Sapienza, la Roma, unde el a voit să se înscrie în același timp cu studiile de la Gregoriana: spera să devină în viitor un preot angajat în caritatea pastorală, spirituală și intelectuală. Scrie el cu această ocazie pr. Caresana rugându-l să adune „sughițul vieții mele frânte”. După aceea Montini trebuie să intre la Academia Ecleziastică Pontificală, să se pregătească pentru slujirea în diplomația Sfântului Scaun și să înfrunte „dreptul canonic rece”, așa cum îl numește Mons. Gaggia, care dorea pentru el o întoarcere în Dieceză. După trei ani, la 24 octombrie 1924, Montini intră în oficiul Secretariatului de Stat în Vatican: la 4 decembrie este numit atașat, la 9 aprilie 1925 secretar, apoi la 13 decembrie 1937 devine substitut și la 29 noiembrie 1952 pro-secretar de stat pentru Afacerile ordinare.

Aspirația la o slujire apropiată de oamenii din timpul său va rămâne o constantă în reflecția sa spirituală. Ca Papă, va scrie în câteva notițe că ar fi dorit o viață sacerdotală ca „un vice-paroh, sau un paroh umil, înțelept și zelos”. Prietenul Jean Guitton, după un colocviu cu el despre „ce este un preot”, va comenta: „Ghiceam că una din suferințele vieții sale a fost renunțarea: că a fost limitat datorită unei înlănțuiri de circumstanțe, datorită docilității față de semne, față de funcții administrative foarte depărtate de preoție, în timp ce era născut pentru a vorbi omului”. Cu trecerea anilor, în locul său în Vatican printre „lucruri și proiecte, vizite și telefoane” care se „înghesuie din toate părțile”. Montini se teme că se ofilește darul preoției; le scrie celor din familie: „Slujirea la altar este așa de redusă încât simt nostalgie și necesitate de ea”.

În 1933 intervine o altă „rostogolire”, adică demisia forțată de la asistența acordată tinerilor de la FUCI (Federația Universitară Catolică Italiană): Mons. Montini, atât de iubit de universitari, îndură acuzele de „liturgism” și „metode din săli protestante”, pe care el le definește cu părinții „grave și ridicole”, și trăiește o adevărată Via crucis. Se încheie în mod trist acel deceniu cu FUCI, între 1924 și 1933, pe care Papa Paul al VI-lea îl va descrie ca „ani zbuciumați, dificili; dar ani prețioși, ani magnifici”.

Numirea neașteptată și grea ca Arhiepiscop de Milano, în noiembrie 1954 – care după treizeci de ani îl va face să părăsească Secretariatul de Stat – este trăită cu zbucium, dar mereu într-o perspectivă de chemare vocațională: o etapă a preoției sale, care este „scara pe care Providența lui Dumnezeu a fixat-o pentru a urca la cer”, așa cum spune în ziua consacrării sale ca Episcop, la 12 decembrie 1954, în timpul lui Te Deum în „San Carlo al Corso”. În vara anului 1955, noul Arhiepiscop Montini răspunde astfel la o scrisoare a lui Thomas Merton: „Perfecțiunea nu constă în circumstanțele care o favorizează, ci mai degrabă în caritatea sufletului care o caută; circumstanțe providențiale schimbă programul practic al vieții noastre; și trebuie până la urmă iubită și slujită acea formă de viață pe care evenimentele providențiale din pelerinajul nostru ne-o impun”.

În marea Arhidieceză ambroziană, care are circa 3.700 de preoți și călugări, prima recomandare a Arhiepiscopului Montini adresată clerului, chemat să fie în stare de misiune și de apostolat, este să fie sfinți: „Sfințenia trebuie să însoțească acest travaliu al nostru pentru a-i salva pe cei îndepărtați”. Arhiepiscopul le cere preoților săi: „Unde sunt eroii, unde sunt sfinții?” Și recomandă o sfințenie simplă, care se exprimă în slujirea zilnică: „Să începem să celebrăm bine Liturghia, și restul va veni”. Mărturiile secretarilor și ale medicilor curanți ai Papei Paul al VI-lea sunt unanime în a spune că Papa, de la o anumită vârstă, ascundea suferințele sale pentru că nu voia să fie împiedicat să celebreze; și celebra cu o concentrare absolută. În domul din Milano, în 1957, Arhiepiscopul îi îndeamnă pe preoți să nu fie „ca niște păstori obosiți care nu văd nimic, ca niște rutinari leneși care se mulțumesc să repete: «Mereu s-a făcut așa. Mereu tot înainte așa!»”

Le solicită preoților săi să abandoneze atitudini de comoditate: „Preferința față de propria libertate, calcularea efortului minim, arta de a evita plictiselile, visul unei singurătăți dulci și liniștite, scuza propriei timidități, incapacitatea sprijinită de lene, apărarea a ceea ce este cuvenit și nimic mai mult, orarele protectoare ale propriei comodități și nu a altuia, și așa mai departe”. Și îi încurajează astfel: „Preoția ori este trăită la temperatură ridicată, și este un lucru foarte frumos care umple de bucurie pe cei care o trăiesc, ori este trăită într-o temperatură scăzută și lâncedă și este un lucru foarte dificil”. În 1961, în bilanțul situației diecezane pe care Arhiepiscopul Montini îl prezintă Papei Ioan al XXIII-lea în timpul vizitei ad limina, prioritatea este încă aceea de „a da preoției creștere în sfințenie și în număr”.

La 21 iunie 1963, Cardinalul Montini trăiește ultima „rostogolire” decisivă a vieții sale, alegerea pontificală, pe care el o va defini mai târziu „misterul enorm trăit”. Și într-o reculegere pe care o face la puține săptămâni după numire, din nou se angajează pe calea sfințeniei, adică „dăruirii totale, efortului continuu, iubirii exclusive, devoțiunii intense”. Sintetizează cu vorbe lapidare și incisive programul său spiritual: „Religie absolută. Încredere completă. Idee unică. Perfecțiune căutată și trăită la gradul maxim”. Papa pare să prevadă cât de mult îl va consta această fidelitate: „Trebuie să îndrăznesc să cer Domnului ca de pe Cruce să îmi dea cunoașterea, dorința, experiența, forța, bucuria”.

De fapt, istoria nu va fi miloasă și Papa Paul al VI-lea, după câțiva ani de „succes” la poporul lui Dumnezeu – grație conducerii Conciliului, călătoriilor apostolice, principiului dialogului cu lumea… – îndură toate contraloviturile crizei ecleziale și sociale. În această privință, Mons. Carlo Bresciani scrie în 2014: „Papa Francisc, într-o conversație cu un mic grup de Episcopi, cu o glumă a spus că îi rămânea numai o îndoială pentru ceremonia beatificării Papei Paul al VI-lea: dacă să îmbrace veșminte roșii sau albe, făcând aluzie desigur la faptul că îl consideră aproape un martir pentru cât a suferit din iubire față de Biserică în timpul pontificatului său”.

Preoții sunt în centrul proiectelor și meditațiilor Papei Paul al VI-lea, care vrea să trezească în ei aspirația la sfințenie ca principiu al misiunii lor în lume, pentru ca să insufle în oameni dorința după așteptarea lui Dumnezeu. Preoții trebuie să fie promotorii unei sfințenii actuale, umile, răspândite și evanghelizatoare. Deci Conciliul trebuie să îi ducă înainte de toate la o reformă interioară. Atunci când, în plină contestare, la 30 iunie 1968, Papa Paul al VI-lea trimite un mesaj – pe care el îl definește „o simplă revărsare din inimă” – la încheierea Anului Credinței tuturor preoților catolici, reafirmă: „Cum arde în noi candela contemplației?”

Papa aprofundează identitatea preoților și Episcopilor în Biserică și în societate și cere o reînnoire sinceră a fidelității lor. În 1967 este publicată enciclica Sacerdotalis caelibatus, însă se pot aminti și scrisorile Arhiepiscopului Montini pentru Joia Sfântă adresate preoților ambrozieni; preoția este tema (împreună cu dreptatea) celui de-al doilea Sinod al Episcopilor din 1971 și a omiliilor de Rusalii; și de două ori Pontiful o alege ca temă de reflecție și rugăciune pentru exercițiile spirituale de Postul Mare.

În anii cei mai întunecați de după Conciliu, Papa Montini ajunge la o identificare completă cu slujirea sa, pe care pe bună dreptate o definește o adevărată „petrificatio”. Și este și un drum de sfințenie: „În atmosfera de criză îi revine lui Petru să se arate pe sine însuși fortis in fide, sincer și sigur, aprig în prudență, fără îndoieli și fără teamă, plin de credință și de Duh Sfânt, capabil de sinteză și de acțiune, expus riscului și jertfei; și să insufle în frați certitudinea profetică, energia, curajul, bucuria, credința și speranța și dragostea în Cristos Domnul”.

Este cunoscut de acum că cea mai grea cruce a Papei Paul al VI-lea au fost dispensele sacerdotale. Însă trebuie să amintim și că sunt frecvente cuvintele sale despre bucuria vocației sacerdotale, a mandatului apostolic, a liturgiei și a rugăciunii. Și deja la 1 decembrie 1960, Cardinalul Montini le recomanda preoților din Varese: „A ne bucura de Dumnezeu! Ce cuvânt! Să ne facem datoria, să ne purtăm crucea, să ne facem treburile… Domnul va ține cont de aceasta și este ceva foarte mare: nimeni să nu se îndoiască. Însă să ne oprim un moment pentru a ne bucura! Repet, trebuie să reînvățăm să ne bucurăm de lucrurile noastre.” De altfel, tânărul seminarist Montini, într-o scrisoare adresată unui prieten, cu opt zile înainte de a primi diaconatul, scria: „Simt vibrațiile din Magnificat”. Guitton, în colocviul citat mai sus, adaugă: „Auzindu-l pe Sfântul Părinte vorbind despre preoție cu o emoție așa de intensă, eu îmi spuneam că acesta trebuia să fie secretul său, însăși substanța sa”. Toate celelalte lucruri pe care Papa le făcea nu erau decât o „expansiune” a acestei vocații a lui, a faptului de a fi preot.

Papa Paul al VI-lea – primul care a scris o exortație despre bucuria creștină, Gaudete in Domino, în mijlocul Anului Sfânt 1975 – se va încrede mereu în această bucurie pascală intimă, care trebuie să însuflețească înainte de toate viața slujitorilor lui Dumnezeu, pentru a se răspândi printre oameni. Așa cum îi spune lui Guitton, aceasta va fi „o preoție adevărată, bună, umană și sfântă, capabilă să mântuiască lumea”.

Posted in Biserică, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *