Cum să ai căință perfectă într-un timp fără Spovadă

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Bernard Mulcahy OP
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: AngelusNews.com

În acea primă zi a Paștelui, Cristos s-a arătat discipolilor în trupul Său înviat și le-a dat puterea de a ierta păcatele: „A suflat asupra lor și le-a zis: ‘Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute'” (Ioan 20,19-23). În acel moment a instituit Sacramentul Spovezii. Numit și Sacramentul Penitenței, Mărturisirii sau Reconcilierii, Sacramentul Spovezii este Sacramentul prin care ni se iartă orice păcate pe care le-am săvârșit după Botez, în special păcatele grave, adică păcatele de moarte, care sunt numite astfel deoarece aduc asupra noastră moartea spirituală. Iertarea păcatelor grave cere în mod obișnuit Sacramentul Spovezii.

Dar dacă nu putem ajunge la Spovadă? Când penitența sacramentală nu ne este accesibilă – așa cum se întâmplă pentru mulți catolici în acest timp de pandemie – este important să ne amintim că părerea de rău perfectă, „dacă cuprinde și hotărârea fermă de a recurge, îndată ce este posibil, la Spovada sacramentală, dobândește și iertarea păcatelor de moarte” (Catehismul Bisericii Catolice, 1452). Ce este deci părerea de rău sau căința și când este ea „perfectă”? Căința este întristarea și detestarea voluntară a păcatelor comise, împreună cu propunerea fermă de a le mărturisi și a face ispășire pentru ele și de a evita în viitor orice păcat. Căința este numită perfectă atunci când este adevărată și interioară, supranaturală, supremă și universală. Fiecare parte a acestei definiții este importantă și merită o atenție deosebită.

În primul rând, este important să știm că „contrition” (englezescul pentru căință sau contrițiune) vine din verbul latin care înseamnă „a măcina în bucăți mici”. În viața creștină, vorbim despre căință ca fiind un fel de „pulverizare” spirituală, o rupere a inimii noastre dure și împietrite prin tristețea pe care o resimțim atunci când am pierdut harul lui Dumnezeu și propria stare de puritate. Trebuie să subliniem faptul că nu ne putem produce căința în suflete doar prin eforturile noastre umane naturale: ea izvorăște din iubirea supranaturală și este un dar de la Dumnezeu.

Căința este voluntară, ceea ce înseamnă că este ceva deliberat, care implică o mișcare a voinței noastre. Căința nu este în esență un sentiment sau o emoție; în schimb este în primul rând, să spunem așa, o întoarcere activă, o cotitură (o convertire, cu alte cuvinte) a voinței noastre, de la păcat spre Dumnezeu. Aici primul care ne mișcă voința este Dumnezeu, al cărui har ne impulsionează să respingem păcatul și să alegem în schimb calea sfințeniei și a iubirii, punându-ne credința în Isus și în puterea mântuitoare a jertfei Sale. Căința perfectă este mai mult decât un cuvânt pe buzele noastre: este o realitate interioară, născută din credință și din iubire, o adevărată frângere a inimii și o hotărâre de a lăsa în urmă păcatul și de a ne atașa strâns de Dumnezeu.

Căința este o întristare și o detestare a păcatelor comise. Cu alte cuvinte, căința este mai mult decât o decizie de a înceta să mai păcătuiești sau de a avea un nou început: este o adevărată ură pentru greșelile noastre din trecut. Dacă avem căință perfectă, vom dori să nu fi făcut niciodată răul pe care l-am făcut. Căința include, în plus, hotărârea fermă de a ne mărturisi păcatele, de a le ispăși (adică de a face penitență și reparație) și de a evita în viitor orice păcat.

Căința perfectă este de asemenea supranaturală, supremă și universală. În acest context, „supranatural” înseamnă că părerea noastră de rău vine harul lui Dumnezeu: ne pare rău deoarece îl iubim pe Dumnezeu, și nu doar pentru că ne este frică să nu ajungem în iad, sau suntem îngroziți de urâțenia inerentă a păcatului, sau dezamăgiți de noi înșine, sau întristați că suntem nevoiți să mergem la Spovadă! „Suprem” înseamnă că ne pare rău pentru că știm că Dumnezeu este binele suprem și că păcatul, deoarece îi aduce ofensă și ne desparte de El, este cel mai oribil rău. Înseamnă, de asemenea, că respingem în mod intenționat păcatul mai mult decât respingem orice alt lucru, și îl alegem pe Dumnezeu înainte de orice altceva. Dacă suntem întristați de păcatele noastre dar le preferăm în continuare înaintea convertirii complete, căința noastră nu este încă supremă.

În fine, căința noastră, pentru a fi perfectă, trebuie să fie „universală”: ea trebuie să se aplice tuturor păcatelor noastre de moarte, fără excepție. Chiar dacă nu ne putem aminti fiecare dintre păcatele noastre în acest moment, căința universală este posibilă, deoarece putem totuși, neîntârziat, prin harul lui Dumnezeu, să disprețuim tot ceea ce nu este plăcut lui Dumnezeu. Căința noastră este universală dacă respingem fiecare păcat din iubire pentru Dumnezeu și îi iertăm pe toți cei care au păcătuit împotriva noastră, indiferent dacă putem, în momentul de față, să ne amintim cu adevărat fiecare păcat al nostru sau de fiecare persoană pe care trebuie să o iertăm.

Poate că nu știm cât timp va mai trece până când ne vom întoarcem cu toții la Liturghie, la Împărtășania și Spovada deasă. Dar între timp nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu ne-a abandonat: El este întotdeauna Tatăl nostru iubitor, iar bunătatea și milostivirea Lui infinite sunt în continuare ale noastre. Cristos, înviat din morți, trăiește pentru totdeauna, pentru a mijloci pentru noi. Chiar și atunci când nu putem primi Tainele sau Sacramentele Sale, Cristos nu este departe de noi. În această perioadă dificilă, putem căuta în special mijlocirea Sf. Tereza de Lisieux. Ea a știut, în ultimele luni ale vieții ei, că ar putea muri fără Sacramente, dar seninătatea ei a fost netulburată. „Fără îndoială”, spunea ea, „este un lucru mare să primești Sacramentele; dar când bunul Dumnezeu nu permite acest lucru, tot este bine: totul este har”. Toate lucrurile, cu alte cuvinte, lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu (vezi Romani 8,28).

Nota editorului AngelusNews.com: În transmisiunea sa live din 20 martie, Papa Francisc le-a amintit catolicilor că aceia care nu pot să meargă la Spovadă din cauza interdicțiilor provocate de coronavirus sau din alte motive grave, pot apela direct la Dumnezeu, spunându-și clar păcatele, cerând iertare și experimentând iubirea lui Dumnezeu. „Acesta este momentul potrivit, momentul oportun. Un act de căință bine făcut și în acest fel sufletele noastre vor deveni albe ca zăpada”, a spus Papa. Postul Mare este un timp special în care „să îl lăsăm pe Dumnezeu să ne spele, să ne purifice, să ne îmbrățișeze”, a mai afirmat el, iar locul cel mai bun pentru aceasta este confesionalul.

„Dar mulți îmi vor spune astăzi: ‘Părinte, unde pot să găsesc un preot, un confesor, pentru că nu pot ieși din casă? Și eu vreau să mă împac cu Domnul, vreau ca El să mă îmbrățișeze, vreau îmbrățișarea Tatălui… Ce pot să fac dacă nu găsesc preoți?” Sfântul Părinte a spus că răspunsul este: „Fă ceea ce spune Catehismul (nr. 1451 și 1452). Este foarte clar: dacă nu poți găsi un preot ca să te spovedești, vorbește direct cu Dumnezeu, Tatăl tău, și spune-i adevărul: ‘Doamne, am greșit aceasta, aceasta, aceasta… Iartă-mă’, și cere-i iertare din toată inima, cu un act de căință, și promite-i: ‘Mai târziu mă voi spovedi, dar acum, iartă-mă!’ Imediat te vei întoarce la harul lui Dumnezeu.”

Posted in Teologie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *