Rodnicia diferențelor. Relatarea despre Cristos la Iordan

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Sergio Massironi
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L’Osservatore Romano, 12 ianuarie 2020

Sunt deosebit de interesante Evangheliile când nu sunt în acord. S-ar spune că Duhul care le-a inspirat manifestă rodnicia sa în special în discrepanțe. Este cazul unei relatări care îl are chiar pe Duhul Sfânt între protagoniștii săi.

În versiunea lui Matei, Ioan Botezătorul apare descumpănit de un Mesia care vine să fie botezat de el. Așadar, evanghelistul nu poate să nu înregistreze – jumătate din text parcă este încolăcită în problemă – perplexitatea faţă de un Isus discipol. Ce face Cristos sub Ioan Botezătorul? „Ioan încerca să-l oprească, spunându-i: «Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?»”. În mod evident, cei care la Ierusalim au ajuns să asculte prima predică a apostolilor îşi aminteau bine că Isus a cărui înviere şi domnie universală era vestită acum a fost, probabil mai mult decât câteva ore sau câteva zile, pur şi simplu unul dintre discipolii lui Ioan. La o lectură atentă a Noului Testament se intuiește că numele lui Ioan Botezătorul a rămas timp îndelungat mult mai cunoscut decât numele lui Isus. Cum se poate explica asta? Răspunsul Bisericii primare, căruia textul îi dă glas, are în sine forţa unui Dumnezeu care nu este niciodată înțeles suficient. Toţi aud glasul – pentru discipolii mai apropiați se va repeta la Tabor – care spune: „Acesta”. Indicație, radicală şi niciodată dezmințită sau depășită de alte faze ale vieţii lui Isus, a persoanei care este aici sub Ioan Botezătorul, la Tabor sub amenințarea umilirii şi a morții violente, în mormânt sub piatra de nemișcat care desparte iadul de pământul celor vii. „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea!”. Şi plăcerea este identificare totală. Aşa Eu Sunt. În Fiul îl recunoști pe Tatăl, are trăsăturile sale şi toată moştenirea sa. De dedesubt, din abis, din ultimul din locurile care sunt la dispoziție, El domnește.

În Evanghelia lui Marcu – pare paradoxal – Ioan Botezătorul nici măcar nu-şi dă seama că se află în faţa celui pe care-l prevestea şi niciunul dintre păcătoşi, între care Domnul a coborât în Iordan, nu arată că sesizează faptul extraordinar care are loc. Numai Isus, ieșit din apa Iordanului, vede cerul deschizându-se, recunoaște într-un porumbel pe Duhul Sfânt, aude glasul Tatălui. Așadar este vorba de un eveniment real şi în acelaşi timp foarte personal, de măreție impunătoare, dar total interioară. Un punct fără întoarcere, desigur: întreaga activitate a lui Isus urmează, provine din puterea acestei consacrări. Marcu nu simte exigența de a relata un „înainte”: nu contează copilăria lui Mesia. Totul începe aici. Şi pentru a da cuvânt unei experiențe de intimitate inefabilă evanghelistul citează cuvintele lui Dumnezeu adresate slujitorului său, din sulul lui Isaia: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit plăcerea!”. Alegerea bună provine din fericire. Acest criteriu constituie adevărata cheie a moralei biblice şi a experienţei lui Cristos la Iordan. El implică, din punct de vedere educativ, acea autorizare de a fi, de a acționa, de a începe, care constituie un adevărat eveniment. Dacă devenim moștenitori numai punând mâna pe un patrimoniu nemeritat, a cărui soliditate surprinde şi eliberează, atunci există un moment de bucurie, mai mult sau mai puţin zgomotos, la rădăcina oricărei istorii.

Punctul este că tot ceea ce Isus a avut mai personal – iubirea sa gigantică şi secretă – a fost faţă de cel care îi era aproape în mod zgomotos perceptibil. Aici Marcu percepe aspectul cel mai original al misterului creştin, în măsură să conecteze faptele de la Iordan cu identitatea noastră în continuă formare. Cuvântul lui Dumnezeu vesteşte importanţa universală, publică, concretă, revoluționară a ceea ce se întâmplă în spirit, a ceea ce ia formă la nivelul invizibil şi cu greu măsurabil al conștiinței. Ceea ce nimeni n-a văzut vreodată despre Isus, misterul cel mai intern şi real al identităţii sale, a determinat toate cuvintele, acțiunile şi efectele fiecărui contact şi treceri a Lui în mijlocul persoanelor şi instituțiilor din această lume. Şi a depășit încercarea morții. Ca s-o spunem filozofic: „Numai fericitul este bun. Fericirea nu este premiu pentru virtute, nici scop al acțiunii bune (iată echivocul definiției sale drept «ceea ce dorește fiecare»). Fericirea nu se află la sfârşitul acțiunii bune şi nici nu se află în acțiunea bună ca atare. Fericirea este la originea acțiunii bune, este originea ei. Pentru aceasta este foarte mare meritul celui care, amintindu-şi numai de fericirea pe care n-o posedă şi onorându-i posibilitatea şi existenţa, acţionează, cu toate acestea, bine”. În cuvintele lui Roberta De Monticelli întrevedem o inversare surprinzătoare din punct de vedere existențial. Mare parte din paraliziile noastre provine din neobservarea acestei realităţi, din caracterul său contra-intuitiv. Însă, mulțumire fie lui Dumnezeu, ceea ce este a unuia singur – vesteşte Paul – ajunge la toţi; ceea ce se întâmplă în spiritul său manifestă pe tot pământul efecte tangibile: cad despărțiri; se schimbă raporturi juridice, religioase, etnice; se clatină puteri, definiții şi granițe.

Marcu, Matei… Rodnicie a diferențelor, grație cărora esențialul se recunoaște mai clar. La Iordan apare centralitatea lui Isus: Evangheliile dau mărturie pe mai multe voci că tot ceea ce este al lor n-are egal. Într-un punct deosebit al timpului, în limitele cărnii sale personale, ne-a fost dat pentru totdeauna Dumnezeu întreg. Dumnezeu pe viu, ca raport dinamic, ca iubire în desfăşurare, ca reciprocitate care implică. O atare noutate a voit să fie pentru noi, s-a oferit după măsura noastră, şi nu înspăimântătoare – aşa cum probabil că se aștepta Ioan Botezătorul – ne-a fost ospitalieră.

Şi apare centralitatea spiritului: ceea ce are mai mare importanță culturală, politică, economică nu este în disponibilitățile științelor sau ale finanțelor, de exemplu, ci trece de la conștiințe, are sediu în inimă. Aceasta este recunoaşterea pe care centralitatea lui Isus o produce istoric, în mod tot mai clar. Nu este poezie, ci realitatea clară a unui nucleu de libertate înscris în fiecare, gratuit, de nesuprimat. În mijlocul popoarelor el trebuie să se evidențieze, tot mai mult. Religios este numai ceea ce are loc la acest nivel, pentru cel care crede ca şi pentru cel care nu crede, şi bisericile, statele, obiceiurile, tradițiile rămân umane numai în măsura în care spiritualul le deschide, le purifică, le corectează, le animă. Ceea ce a fost propriu al lui Isus, misterul care s-a dăruit în El, continuă astfel să transforme lumea pe cale personală. O cale strâmtă, silențioasă, irepetabilă – aceea care trece prin conştiinţa eliberată – şi totuşi tangibilă şi concretă cu este faptul de a fi în carne şi oase eu şi ceilalți. Este lentă şi întortocheată, însă Adevărul a prețuit-o.

via Ercis.ro

Posted in Biblic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *