Existența lui Dumnezeu (II)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michael Pennock
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: This Is Our Faith: A Catholic Catechism for Adults

Cap. 1 din cartea „This is Our Fatih” (Aceasta este credința noastră), semnată de Michael Pennock și apărută în august 2018 la Ave Maria Press.

Ce este istoria mântuirii? (CBC 54-67)

Istoria dezvăluirii de sine a lui Dumnezeu, a acțiunii Lui mântuitoare în istorie, este cunoscută sub numele de istoria mântuirii. Istoria de iubire a lui Dumnezeu a început odată cu crearea primilor noștri părinți. După căderea lor, Dumnezeu a promis că ne va răscumpăra și a dat neamului omenesc speranța vieții veșnice. Iubirea profundă a lui Dumnezeu s-a revelat în legământ – o alianță de iubire între Dumnezeu și oameni. De exemplu, prin legământul cu Noe de după potop, Dumnezeu a început lucrarea de a ajunge la popoarele divizate, cu scopul de a-i uni, în cele din urmă, pe toți oamenii în Cristos, Domnul nostru.

Un eveniment profund în planul lui Dumnezeu a fost legământul cu Abraham și crearea națiunii lui Israel. Prin patriarhi, părinții fondatori ai lui Israel, și prin Moise, prin care ne-a fost revelată legea divină, Dumnezeu a învățat poporul lui Israel să îl recunoască drept singurul Dumnezeu adevărat. Prin profeți precum Isaia și Ieremia, Dumnezeu i-a dat lui Israel speranța mântuirii: un viitor Mesia care va scrie un nou legământ în inimile tuturor oamenilor.

Cei săraci și smeriți, a căror dependență de Dumnezeu s-a văzut frumos în viața Mariei, Mama lui Dumnezeu, poartă această speranță într-un mod special. Istoria mântuirii a atins punctul culminant în venirea lui Isus Cristos, plinătatea revelației lui Dumnezeu. Isus este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, Fiul, care a trăit printre noi, ne-a învățat prin cuvinte și fapte omenești despre Tatăl Său și a dus la împlinire lucrarea de mântuire a Tatălui. Isus este Cuvântul final al lui Dumnezeu; Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. A-l vedea pe Isus înseamnă a-l vedea pe Tatăl.

De unde învățăm despre istoria mântuirii? (CBC 74-87; 101-114; 121-125; 134-141)

Narațiunea istoriei mântuirii se găsește în Sfânta Scriptură (Biblia) și în Sfânta Tradiția a comunității creștine. Biblia este punerea în scris a Revelației și conține mărturia inspirată a unora precum profeții și apostolii, despre faptele minunate ale lui Dumnezeu din istoria umană. „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspirația Duhului dumnezeiesc” (Dei Verbum, 9). Aceasta înseamnă că Dumnezeu i-a inspirat pe autorii umani ai Bibliei să își folosească aptitudinile personale pentru a scrie ceea ce Dumnezeu a dorit ca ei să scrie, și nimic mai mult.

Scripturile ebraice (conținute în Vechiul Testament) consemnează învățătura lui Dumnezeu pentru poporul evreu și interacțiunile lui Dumnezeu cu ei de-a lungul istoriei lor. Ele povestesc cum Dumnezeu a chemat poporul ales să iasă din Egipt și să vină în Țara Promisă, cum acesta a devenit o națiune și o comunitate religioasă, și cum a ajuns să cunoască și să se închine unicului și adevăratului Dumnezeu. Parte indispensabilă a Revelației divine, Vechiul Testament oferă o învățătură semnificativă despre Dumnezeu, înțelepciune sănătoasă pentru a trăi o viață bună și o sursă bogată de rugăciune. Mai mult, conține într-un mod ascuns misterul mântuirii noastre.

Noul Testament prezintă viața și învățăturile lui Isus Cristos și anunță Vestea cea Bună a planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru toți oamenii, de pretutindeni. Evangheliile sunt inima Bibliei, deoarece sunt sursa principală a cunoștințelor noastre despre viața și învățătura lui Isus.

Tradiția Sacră transmite Cuvântul lui Dumnezeu, dat mai întâi apostolilor de către Domnul și de către Spiritul Sfânt, iar mai apoi succesorilor apostolilor (Episcopilor și Papei). Luminați de Spiritul Sfânt, acești succesori îl păstrează, îl explică și îl răspândesc cu fidelitate până la marginile pământului. Prin această Sfântă și vie Tradiție, „Biserica, în învățătura, în viața și în cultul ei, perpetuează și transmite tuturor generațiilor tot ceea ce este ea însăși, tot ceea ce ea crede” (Dei Verbum, 8). Catolicii acceptă și prețuiesc în egală măsură atât Sfânta Scriptură, cât și Sfânta Tradiție, ca două moduri de transmitere a Revelației lui Dumnezeu.

Care este răspunsul nostru la ceea ce Dumnezeu ne comunică? (CBC 26,91-100;142-144)

Faptul că Dumnezeu se comunică pe Sine și ne comunică planul Lui pentru noi necesită un răspuns din partea noastră. Acest răspuns este numit credință, un angajament al întregii noastre vieți față de Dumnezeul cel iubitor și un „da” răsunător la adevărurile pe care ni le-a împărtășit în Cristos Domnul nostru. Scrisoarea către Evrei definește credința ca „garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd” (Evrei 11,1).

De unde putem primi credința? (CBC 145-171)

Credința, asemenea Revelației, este un dar gratuit al lui Dumnezeu. Prin acțiunea Spiritului Sfânt, darul credinței ne permite să supunem lui Dumnezeu voința și intelectul. Credința este și o virtute care ne atrage către Dumnezeu Tatăl. Ne leagă de Dumnezeu într-o relație de iubire, oferindu-ne convingerea, angajamentul și încrederea în ceea ce privește realități pe care nu le putem vedea și nici nu le putem dovedi clar.

Credința ne permite să îl acceptăm pe Isus ca Domn. Ne echipează să trăim o viață de slujire iubitoare în Biserica Catolică. Ne dă tăria să credem adevărurile pe care Dumnezeu le-a dezvăluit, tocmai pentru că El le-a revelat. Iar credința în Isus ne permite să participăm la viața Spiritului Sfânt, care ne descoperă cine este Isus. Astfel credința creștină proclamă credința într-un singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt.

Deși credința este un dar de la Dumnezeu prin care Spiritul Sfânt ne dă tăria să trăim conform Revelației divine și să credem în conținutul ei, răspunsul nostru este adevărat doar dacă este liber. Astfel, nimeni nu poate fi obligat să îmbrățișeze credința împotriva voinței sale. Credința implică un act uman liber, în care mințile și inimile noastre cooperează cu harul divin.

Putem privi la Abraham și la Maria ca două modele biblice de credință. Ascultând de Dumnezeu, Abraham și-a părăsit patria pentru a deveni străin și pelerin într-o țară promisă. Prin fidelitatea lui, Dumnezeu a creat un popor și a pregătit calea pentru Mesia. Întreaga viață a Preasfintei Mame a fost un „da” ferm spus lui Dumnezeu. Fidelitatea ei a ajutat la împlinirea în mod sublim a lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, prin Fiul ei, Isus Cristos.

În fine, catolicii recunosc că credința este un act al Bisericii. Credința Bisericii precedă, dă viață, susține și hrănește credința unei persoane, care rămâne darul lui Dumnezeu pentru noi. După cum învață Evanghelia lui Ioan, credința în Fiul duce la viața veșnică; neascultarea față de cuvântul Său duce la mânia lui Dumnezeu (Ioan 3,36).

Gânduri la final

Am început acest capitol cu întrebarea despre existența lui Dumnezeu și încheiem cu credința. Sfântul Anselm de Canterbury spunea pe bună dreptate: „Nu caut să înțeleg ca să pot crede, ci cred ca să înțeleg”. Este rațional să crezi în Dumnezeu. Experiențele personale, credința umană universală, istoria umanității și reflecția rațională indică spre o ființă supremă care a făcut universul nostru și care îl menține în existență.

Credința creștină nu se oprește la faptul că Dumnezeu există. Acesta este doar începutul. Dumnezeu ni s-a revelat nu numai prin „amprenta” lăsată în acele lucruri create pe care le putem observa, ci și implicându-ne în istoria umană. Dumnezeu a format un popor și prin acesta a dat comunității umane Cuvântul, pe Fiul, Isus Cristos. Cine este acest Dumnezeu pentru voi? Cum percepeți existența lui Dumnezeu? Cum vă vorbește Dumnezeu prin lumea materială? L-ați descoperit pe Dumnezeu prin Revelația creștină?

Moment de reflecție

„Oprește-te să miroși florile” este un sfat aparent banal, dar important. Nu putem să fim atât de absorbiți de călătoria noastră de credință încât să ratăm să îl vedem pe Dumnezeu în frumusețea creației pe care El a făcut-o. Meditarea asupra creației conduce credinciosul la adorație și laudă. Atât evreii cât și creștinii apelează la Psalmi ca să se inspire când se adresează Dumnezeului Atotputernic.

Doamne, Dumnezeul nostru,
cât de minunat este numele Tău pe tot pământul!
Strălucirea Ta se înalță mai presus de ceruri.
Din gura copiilor și a pruncilor
ți-ai pregătit laudă împotriva vrăjmașilor Tăi,
ca să nimicești pe dușman și pe răzbunător.
Când privesc cerurile Tale, lucrările mâinilor Tale,
luna și stelele pe care le-ai stabilit, mă întreb:
„Ce este omul, că te gândești la el,
sau fiul omului, că îl iei în seamă?”
L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri,
l-ai încununat cu cinste și măreție. (Psalmul 8,2-6)

Pentru discuții

  1. Care a fost cea mai cutremurătoare experiență din viața voastră? Cum v-a vorbit ea despre Dumnezeu?
  2. Unii oameni spun că este imposibil de „dovedit” iubirea unei persoane pentru alta; iubirea trebuie să fie trăită ca să fie crezută. Explicați cum ați experimentat iubirea cuiva pentru voi. Discutați despre cum ați experimentat iubirea lui Dumnezeu.
  3. Care dintre dovezile privind existența lui Dumnezeu vi se par mai convingătoare? Cum l-ați văzut pe Dumnezeu acționând în viețile voastre?
  4. Cum este diferită credința voastră de acum de cea din vremea copilăriei? În ce fel este mai profundă? Cum a afectat modul în care vă trăiți viața? În ce moduri vă poate crește credința?
  5. Care este cea mai semnificativă întrebare pe care v-o puneți despre viață? Cum poate fi existența unui Dumnezeu iubitor răspuns la această întrebare?
  6. Cum vi-l închipuiți pe Dumnezeu? De unde v-ați format această imagine? Explicați cum vă ajută sau vă împiedică ea în credință.

Lectură suplimentară

Psalmii 8, 19, 29, 65, 104

Posted in Cateheză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *