Existența lui Dumnezeu (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michael Pennock
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: This Is Our Faith: A Catholic Catechism for Adults

Cap. 1 din cartea „This is Our Fatih” (Aceasta este credința noastră), semnată de Michael Pennock și apărută în august 2018 la Ave Maria Press.

Mărturisirea de credință

Simpla declarație „Isus este Domnul” este ea însăși un crez în miniatură, adică o declarare sau o mărturisire a credinței cuiva. Biserica a emis mai multe crezuri oficiale, în special Crezul Apostolilor și Crezul Niceno-Constantinopolitan, ambele exprimând credința comunităților creștine timpurii. Credința lor rămâne și astăzi credința noastră.

Cuvântul crez vine din latinescul credo, care înseamnă „eu cred”. Dar ceea ce proclamă cu adevărat creștinii este ceva ce noi împreună credem. Noi nu ne inventăm propria credință; o primim de la Dumnezeu prin Biserică. Așa cum jurământul hipocratic leagă medicii în comunitatea celor care vindecă, tot așa pe noi recitarea Crezului ne unește cu frații și surorile noastre în credință.

De secole, catolicii își mărturisesc credința în Dumnezeul Treimic prin proclamarea Crezului Niceno-Constantinopolitan. Acest Crez formulează în mod clar doctrinele creștine esențiale despre Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Spiritul Sfânt, despre Biserică, mântuire și destinul uman. Crezul a rezultat după zeci de ani de controverse generate de un preot egiptean, Arius, care a negat că Isus, Fiul, a existat dintotdeauna cu Tatăl. De fapt, Arius a negat divinitatea lui Isus.

Controversa ariană a provocat o disensiune extrem de gravă în Biserică. Drept urmare, împăratul Constantin a convocat primul Conciliu general sau ecumenic, la Niceea, în 325. A fost primul din cele douăzeci și unu de astfel de Concilii din bogata istorie a Bisericii. O realizare majoră a acestui Conciliu a fost declararea în mod clar a divinității lui Isus prin formularea Crezului Niceean. Al doilea Conciliu ecumenic, cel de la Constantinopol (381), a aprobat și extins acest Crez. De atunci a slujit bine ca un rezumat al credinței catolice.

În continuare vom examina articolele Crezului Niceno-Constantinopolitan, mărturisirea noastră de credință.

Existența lui Dumnezeu

„Acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci vom vedea față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin.” (1Corinteni 13,12)

Fiecare ființă umană, ce gândește și simte, la un moment dat sau altul, are o experiență extraordinară, una care clatină pământul de sub ea. În astfel de momente, cei mai mulți dintre noi tindem să ne întoarcem la Dumnezeu, să ne întrebăm de prezența ascunsă pe care cumva am simțit-o totuși. Aceste experiențe ne obligă să ne punem întrebări despre sensul vieții… și al morții. De ce suntem aici? De ce există suferință? De ce ne iubim și trebuie să murim? Care este sensul iubirii?

Credința catolică ne oferă o speranță imensă atunci când ne gândim la astfel de întrebări. Ne învață că un Dumnezeu infinit de iubitor ne-a creat pentru a ne face părtași la însăși viața Sa, chemându-ne să îl căutăm, să îl cunoaștem și să îl iubim. Dumnezeu se apropie mereu de noi, invitându-ne în unitatea familiei Sale, a Bisericii. Pentru a realiza aceasta, la împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca Răscumpărător și Mântuitor. În și prin Fiul Său, El îi invită pe toți oamenii să devină, în Spiritul Sfânt, copiii Săi adoptivi și astfel moștenitori ai vieții Sale binecuvântate (CBC 1).

În acest capitol vom aborda două probleme: cea privind existența lui Dumnezeu, respectiv a modului în care a comunicat El cu omenirea.

Este normal să crezi în Dumnezeu? (CBC 27-30;40-45)

Întrebările grele care ne asaltează în călătoria noastră prin viață ne obligă adesea să abordăm problema existenței lui Dumnezeu. Majoritatea oamenilor concluzionează că Dumnezeu există, chiar dacă nimeni nu îl poate vedea. Ei sunt ca băiețelul care a înălțat un zmeu atât de sus încât a intrat în niște nori aflați la mică înălțime. Un trecător l-a întrebat pe băiat cum știe că zmeul e încă înălțat. Băiatul i-a spus acestuia să pună mâna pe sfoară și să simtă cum o trage zmeul nevăzut. Existența și prezența lui Dumnezeu sunt întrucâtva la fel: chiar dacă nu îl vedem față în față, putem simți cum Dumnezeu „trage” inimile noastre. Aceasta dezvăluie că suntem ființe religioase prin însăși natura noastră; îl căutăm pe Dumnezeu și îi permitem să ne caute.

Cu toate acestea, nu toată lumea este de acord. De exemplu ateii, din diferite motive, neagă existența lui Dumnezeu. Unii, care cred doar în realitatea materială, susțin că Dumnezeu nu poate fi experimentat cu simțurile; drept urmare, pentru ei Dumnezeu nu există. Alții susțin că credința în Dumnezeu degradează ceea ce înseamnă să fii om; pentru ei, umanitatea este singurul dumnezeu. Alții însă resping noțiunea de Dumnezeu deoarece consideră că suferința și răul din lume sunt incompatibile cu existența unei Ființe supreme și iubitoare. Și, pe drept cuvânt, unii sunt atei pentru că nu doresc o religie și nu doresc ca Dumnezeu să le spună cum să se comporte, să le ceară de exemplu să își schimbe stilul de viață iresponsabil, egoist sau imoral.

Între credincioși și atei sunt agnosticii, care susțin că nu putem ști cu siguranță dacă există sau nu un Dumnezeu. Prin urmare, ei decid să nu decidă. Problema existenței lui Dumnezeu nu are nici o relevanță practică pentru viața lor.

Ateii și agnosticii – dar și cei ce se numesc pe sine credincioși, dar sunt de fapt indiferenți față de realitățile spirituale – îi provoacă pe credincioși să reflecteze mai profund la propria credință și la motivația credinței lor în Dumnezeu.

Dumnezeu există? (CBC 31-32;34-35;47)

În Epistola sa către Romani, Sfântul Pavel ne învață că putem descoperi existența lui Dumnezeu reflectând asupra lucrurilor create de El (Romani 1,18-21). Biserica Catolică învață la rândul ei că rațiunea umană poate cunoaște cu certitudine existența lui Dumnezeu din creație.

Sfântul Pavel și învățătura Bisericii nu susțin că orice persoană poate ajunge la cunoașterea existenței lui Dumnezeu prin rațiune. Mai degrabă, afirmă că oamenii sunt capabili la nivel rațional să îl descopere pe Dumnezeu cel ascuns, deoarece „realitatea Sa invizibilă sau puterea Sa veșnică și dumnezeirea Lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii” (Romani 1,20). Credința în Dumnezeu nu este fără logică sau prostească, așa cum susțin unii necredincioși. Între argumentele pentru existența lui Dumnezeu se numără experiența personală, experiența umană comună, istoria umană și demonstrații bazate pe rațiune.

Ce ne spune experiența personală despre Dumnezeu? (CBC 27-30;33;46)

Propria noastră experiență ne poate călăuzi spre Dumnezeu. Sentimentele noastre de dependență, de uimire și bucurie, de a fi invitați și chemați să facem lucruri mai mari decât facem acum – toate acestea pot vorbi despre un Dumnezeu care ne-a făcut ca să îl descoperim. Când reflectăm la noi înșine ca la ceva foarte special în creație, găsim câteva idei puternice care ne ajută să concluzionăm că există un Creator care ne-a adus la existență. Iată câteva argumente tradiționale pentru existența lui Dumnezeu. Poate la unul dintre ele veți rezona în mod aparte.

O nesatisfăcută sete de fericire. Cu toții dorim să fim fericiți. Consumăm mult timp și multe energii încercând să facem lucruri și să dobândim lucruri care credem că ne vor face fericiți. Cu toate acestea, fericirea noastră se estompează și nu după mult timp observăm că dorim altceva. Suntem creaturi condamnate să fim în cele din urmă frustrate? Ne dorim fericirea, dar cu cât o căutăm mai mult, cu atât pare să ne alunece ca printre degete.

Se poate ca un Creator să ne fi făcut cu o sete de fericire pe care nimic din această lume nu o poate satisface pe deplin? Să fi pus Dumnezeu în noi un fel de dispozitiv de localizare care ne face să fim neliniștiți până când îl vom găsi? Această neliniște în căutarea fericirii totale indică spre o Ființă Supremă care ne-a făcut astfel, cu o dorință acută de Dumnezeu implantată în inimile noastre. Dumnezeu ne-a făcut pentru Sine și ne atrage mereu spre El. În cuvintele Sfântului Augustin: „Ești minunat, Doamne… pentru că ne-ai făcut pentru Tine și inima noastră este neliniștită până își găsește odihna în Tine” (Confesiuni, 1.1.1).

Simțul dreptății. Ați simțit vreodată că oamenii răi din această lume vor da într-o zi socoteală? Pare nedrept că unii care înșală, mint sau ucid prosperă adesea în această viață, în timp ce alți oameni buni suferă și sunt exploatați. Avem convingerea fundamentală că lucrurile se vor inversa într-o zi, că există o „putere” care va îndrepta toate greșelile, dacă nu în această viață, atunci în următoarea.

Iubirea. Cum putem explica cea mai măreață realitate cunoscută de noi – sentimentul de a fi iubit? Iubirea este o realitate spirituală pe care universul material nu o poate explica. Trebuie să vină de undeva, în cele din urmă din Iubirea însăși, ființă pe care o numim Dumnezeu. (La fel se poate spune și despre inteligență; în cele din urmă, ea trebuie să provină din Inteligența în sine, Dumnezeu.)

Persoana umană. Creștinii cred că persoana umană este făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deschiderea noastră către adevăr și frumusețe, simțul binelui moral, capacitatea noastră de a iubi chiar și cu costuri personale mari – toate acestea dezvăluie o profunzime spirituală a oamenilor. Ele indică existența unui suflet, „sămânța eternității” pe care Dumnezeu o plantează în noi. Capacitatea pentru aceste activități spirituale, înrădăcinată în suflet, nu își poate avea originea decât într-o ființă spirituală de bunătate infinită, ființă pe care o numim Dumnezeu, care a creat oamenii după chipul și asemănarea Sa.

Ce ne spune experiența noastră comună despre Dumnezeu? (CBC 51-53)

Încă din cele mai vechi timpuri, ființele umane au mărturisit existența lui Dumnezeu. Majoritatea covârșitoare a culturilor au crezut într-o ființă mai mare decât oricare dintre oameni. Au existat guverne ateiste care l-au negat pe Dumnezeu, dar mulți dintre cetățenii acestor țări și-au păstrat în continuare credința în Dumnezeu.

Se poate susține că o astfel de observație nu dovedește că există un Dumnezeu. Cu toate acestea, este foarte relevant faptul că experiența umană comună a recunoscut un Dumnezeu care unește, vindecă și conservă rasa umană. Oamenii nu au fost de acord cu privire la natura exactă a acestei ființe superioare sau câte astfel de ființe pot exista. Unii își imaginează un dumnezeu răzbunător și dușmănos. Alții văd o figură distantă, ca un ceasornicar care își construiește capodopera, dar este mulțumit să o lase să funcționeze de la sine. Alții își imaginează un dumnezeu capricios, unul care se joacă și își chinuie creaturile.

Dezacordul cu privire la cum este Dumnezeu nu infirmă existența Lui. Aceste diferențe arată doar că, bazându-ne numai pe intelectul nostru încețoșat, nu putem să îl percepem clar pe Dumnezeu. Știm că este cineva acolo, dar adevărata identitate a lui Dumnezeu nu ne este clară folosindu-ne doar mintea. Avem nevoie de ajutorul direct al lui Dumnezeu dacă dorim să îl cunoaștem așa cum este El cu adevărat.

Ce ne spune rațiunea despre Dumnezeu? (CBC 31-32;36)

Sfântul Toma de Aquino, marele teolog medieval, a reunit cinci așa-numite dovezi ale existenței lui Dumnezeu. În esență acestea spun că îl putem descoperi pe Dumnezeu privind la mișcarea, devenirea, contingența, ordinea și frumusețea din lume (CBC 32). De exemplu, Aquino subliniază că tot ceea ce știm că există a fost cauzat de ceva sau de altcineva. Trebuie să existe o sursă care a fost prima cauză – o cauză necauzată, care în mod logic a existat dintotdeauna. Această primă cauză filozofii o numesc Dumnezeu. Celelalte argumente sunt similare.

Reflecția noastră personală asupra frumuseții, imensității, simetriei și puterii creației poate conduce la o conștientizare a unui Dumnezeu care a făcut toate lucrurile și le menține în existență. Alfred North Whitehead spunea cândva că Dumnezeu este poetul lumii. Lirismul lui Dumnezeu poate fi descoperit în adevăr, frumusețe și bunătate. Reflecțiile și experiențele noastre de admirație și uimire indică existența lui Dumnezeu.

Comunică Dumnezeu cu noi? (CBC 51)

Creștinii cred nu numai că Dumnezeu există, ci și că El ni se comunică în mod liber, iubitor și binevoitor. După cum învăța Conciliul Vatican II: „I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea și înțelepciunea Sa, să se dezvăluie și să facă cunoscut misterul voinței Sale – prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Spiritul Sfânt și se fac părtași la firea dumnezeiască” (Dei Verbum, 2).

Ce este Revelația divină? (CBC 50-54)

Creștinii cred în Revelația divină. Ce înțelegem prin acest termen important? În primul rând, trebuie să subliniem că Dumnezeu este în esență un mister; căile lui Dumnezeu sunt deasupra căilor noastre, iar gândurile lui Dumnezeu sunt deasupra gândurilor noastre. Dumnezeu este cu totul altceva; nici cuvintele omenești și nici gândirea umană nu pot explica cu adevărat cine este Dumnezeu. Într-un fel, Dumnezeu este ascuns în spatele unui văl. După cum am văzut, ne putem folosi totuși mințile pentru a conștientiza că trebuie să existe un Dumnezeu care a făcut totul și care păstrează totul în viață.

Studiind cu atenție ce a făcut Dumnezeu, putem spune câteva lucruri despre El. De exemplu, când privim vastitatea universului, trebuie să concluzionăm că cel care l-a făcut este o ființă infinită, adică una care nu are limite. Sau când reflectăm asupra existenței vieții inteligente în univers, suntem conduși să concluzionăm că Creatorul însuși trebuie să fie o ființă de n ori mai inteligentă, o ființă atotștiutoare care este chiar sursa inteligenței umane.

Practic, putem concluziona că Dumnezeu este o ființă desăvârșită, care nu este în nici un fel limitată, precum făpturile pe care El le-a creat. Dumnezeu trece dincolo de toate făpturile. Dar trebuie să ne amintim că rațiunea umană singură nu ne poate oferi altceva decât o cunoaștere voalată sau tulbure despre Dumnezeu. O concluzie de aici este că trebuie să ne dăm seama că imaginea noastră despre Dumnezeu este limitată și imperfectă. Nu trebuie să confundăm imaginea pe care o avem despre Dumnezeu cu Dumnezeul cel de necuprins cu mintea, invizibil, infinit.

Creștinii cred însă că Dumnezeu a ales în mod liber să se comunice creaturilor Sale pe El însuși și să comunice planul Său pentru mântuirea noastră. Acest dar gratuit al comunicării de sine a lui Dumnezeu este cunoscut sub numele de Revelație supranaturală sau divină. Literalmente, revelație înseamnă „dezvăluire”. Credem că datorită abundenței iubirii Sale, Dumnezeu s-a dezvăluit în istoria umană și ne vorbește ca unor prieteni, trăiește printre noi și ne invită la comuniune cu El. Numim această revelație supranaturală, deoarece noi, ca făpturi ale lui Dumnezeu, nu avem un drept natural la această prietenie intimă cu Dumnezeu. Auto-dezvăluirea făcută de Dumnezeu, invitația Sa la o viață mai profundă, de iubire, este doar un dar din partea Lui.

„După ce în trecut a vorbit în multe rânduri și în multe moduri părinților noștri prin profeți, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moștenitor a toate, prin care a făcut și veacurile.” (Evrei 1,1-2)

Posted in Cateheză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *