De ce s-a întrupat Dumnezeu (I)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Elizabeth Klein
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: God: What Every Catholic Should Know

Cap. 13 din cartea „God” (Dumnezeu), semnată de Elizabeth Klein și apărută în octombrie 2019 la Ignatius Press.

În cele două capitole anterioare, am discutat despre cum acționează Cristos în Noul Testament și despre concluzia la care au ajuns primii creștini despre acest Cristos: că este Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Dar care a fost motivul pentru care Dumnezeu a venit printre noi ca om, în felul în care a făcut-o? În deschiderea celei de-a treia părți din „Summa Theologiae”, Toma de Aquino enumeră circa zece motive distincte pentru Întrupare, adăugând la sfârșitul listei sale că „mai există și alte multe avantaje, mai presus de înțelegerea omului”. Cu alte cuvinte, Întruparea este soluția perfectă la problema umană (și chiar mai mult).

Originea problemei umane – aceea că noi, în ciuda faptului deși făcuți după chipul lui Dumnezeu, suntem egoiști și păcătoși – este descrisă în Geneză 3. În această relatare, Adam și Eva nu respectă singura interdicție dată de Dumnezeu: porunca să nu mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului. Detaliile particulare ale acestei relatări au făcut obiectul multor reflecții teologice. De exemplu, s-au dat multe răspunsuri la întrebarea despre ce reprezintă pomul și de ce Adam și Eva au comis un astfel de păcat, dar rezultatul acestui act de la începutul istoriei umane este clar: am pierdut relația noastră originară cu Dumnezeu.

Atingând ceea ce era interzis, luând ceea ce era greșit pentru noi, am pierdut ceea ce ar fi trebuit să fim. Pedeapsa din Geneză este, de asemenea, clară: „Să nu mâncați din el, nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți!” (Geneză 3,3). Eșuând în misiunea de a fi în armonie cu Viața însăși (adică cu Dumnezeu), am decis să devenim propriul nostru principiu originar. Dar, pentru că nu suntem Dumnezeu, ci doar făcuți după chipul Lui, noi înșine nu suntem eterni. Nu suntem sursa propriei noastre existențe și, prin urmare, acum tindem înapoi spre nimicul din care ne-a adus Dumnezeu la existență. Acum suntem coruptibili, capabili să ne pierdem. Acum suntem muritori și egoiști, în loc să fim nemuritori și altruiști.

Pentru a aminti o distincție făcută într-un capitol anterior, purtăm în continuare chipul lui Dumnezeu în sufletul nostru rațional, dar nu mai avem asemănarea cu Dumnezeu. Altfel spus, acest chip al lui Dumnezeu în noi este deteriorat și șters. Prin urmare, abilitatea noastră de a participa la viața Preasfintei Treimi este de asemenea afectată, deoarece a fi făcuți după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi capabili să îl cunoaștem și să îl iubim pe Dumnezeu.

Sf. Atanasie, în celebra sa lucrare „Despre Întrupare”, prezintă această cădere în păcat a omenirii în termenii unei dileme pentru Dumnezeu. Pe de o parte, nu pare a avea sens ca ființele cărora Dumnezeu dorea să le împărtășească viața Sa să înceteze pur și simplu să mai existe. În acest caz, ar fi fost mai bine pentru noi să nu fi fost creați deloc. La urma urmelor, cum ar putea crearea noastră să fie cu adevărat numită bună (așa cum se spune în Geneză) dacă noi urma să păcătuim și apoi să fim anihilați? Pe de altă parte, ar fi o încălcare a libertății noastre și a dreptății lui Dumnezeu să ne fie șters păcatul și efectele sale.

Dumnezeu a spus că pedeapsa păcatului este moartea și Dumnezeu nu minte. Faptul că păcatul provoacă moartea nu este însă doar rezultatul cuvântului lui Dumnezeu, o lege arbitrară pe care Dumnezeu trebuie să o aplice doar pentru că așa a spus. Mai degrabă, păcatul are într-adevăr ca rezultat moartea deoarece păcatul este separarea de Dumnezeu (care este fundamentul existenței) printr-un act liber. Pe scurt, când respingem Viața, murim. Chiar dacă Adam și Eva s-ar fi căit imediat, daunele cauzate de păcatul lor ar fi rămas, deoarece ei au fost creați cu adevărat liberi și faptele lor au consecințe reale.

Și, deși nu este, desigur, în afara puterii lui Dumnezeu să ne „repare” instantaneu printr-o poruncă divină, a face acest lucru ar încălca voința noastră liberă – aceeași voință liberă care ne face să fim asemenea lui Dumnezeu în primul rând. Prin urmare, planul lui Dumnezeu pentru lume pare zădărnicit, deoarece El dorește să aibă iubirea ființelor umane libere, și se pare că fie existența noastră, fie libertatea noastră, ar trebui sacrificate pentru a rezolva problema păcatului.

Soluția acestei dileme divine – dacă nu ai început deja să intuiești – este Întruparea. Cel care este pe deplin Dumnezeu și pe deplin om este capabil să rezolve acest aparent conflict dintre iubire și dreptate și să vindece condiția umană. Pentru a înțelege de ce Întruparea este răspunsul adecvat la problema păcatului, Atanasie separă efectele Întrupării în două categorii, despre care vom discuta în acest capitol și în următoarele: Cristos reface chipul lui Dumnezeu în noi (în acest capitol) și Cristos învinge păcatul și moartea (în următorul capitol).

Cristos prin Întruparea Sa repară chipul lui Dumnezeu în noi. Dacă Adam și Eva au rupt relația lor cu Dumnezeu și ne-au distrus asemănarea spirituală cu El, cum o putem recâștiga? Refacerea chipului nu este ceva ce am putea să muncim noi din greu spre propriul beneficiu și nici nu l-am putea obține de la o altă făptură, deoarece chipul aparține lui Dumnezeu însuși și nimănui altcuiva. O astfel de încercare ar fi ca și cum ai încerca să faci o copie a unui tablou pierdut; nu ai putea niciodată să îl faci destul de bine, chiar dacă ai cunoaște într-o oarecare măsură subiectul tabloului.

Nici Dumnezeu nu putea să refacă chipul doar pocnind din degete, fără ca într-un fel să desconsidere alegerea liberă făcută de Adam și Eva de a-i întoarce spatele. O astfel de reparare cu greu s-ar fi putut spune că vine din rasa umană ci ar fi fost, în cel mai bun caz, o impunere externă dinspre Dumnezeu. Dar puterea lui Dumnezeu, așa cum știm, nu este genul de putere care e în competiție cu omul și nici nu este doar o versiune mult sporită a puterii umane (de ex. nu ca genul de putere pe care o folosim pentru a obține cu forța ceea ce ne dorim). Și, întrucât Dumnezeu este atotștiutor și atotputernic, planul Său original pentru omenire nu poate fi zădărnicit prin acțiuni umane.

Prin urmare, Dumnezeu a dorit să repare chipul deja oferit, nu să ne facă un chip cu totul nou sau să o ia de la început cu o nouă făptură, ca și cum creația noastră ar fi fost doar o mare greșeală. Cine era deci capabil să repare chipul? Doar Dumnezeu. Dar în cine trebuia să repare chipul? În umanitate. Astfel, Cel care este pe deplin Dumnezeu și pe deplin om a venit să refacă chipul cu adevărat divin într-o persoană cu adevărat umană. Această reparare a fost realizată cum se cuvine de Cuvântul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Treimii, pentru că, dacă ne amintim ce am învățat despre doctrina Trinității, Fiul este rostit ca auto-reprezentarea perfectă a lui Dumnezeu, a gândirii Lui, „chipul Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1,15). Chipul nostru este reparat de Cel care este chipul absolut al lui Dumnezeu, „chipul ființei Sale” (Evrei 1,3).

Există două modalități în care putem înțelege în ce fel nașterea lui Cristos restabilește chipul lui Dumnezeu în noi: interior și exterior. Interior, imaginea noastră se reînnoiește pur și simplu în virtutea faptului că Dumnezeu devine om. Întrupându-se, Cristos, care este chipul perfect al lui Dumnezeu, redă imaginea originală pe o pânză umană. Cristos readuce în lume acea pictură pierdută, pentru ca noi să putem deveni din nou o copie a acesteia.

Atanasie folosește o analogie similară. Dacă o pânză pe care este pictat un portret devine pătată, cum poate fi refăcut tabloul? Singura modalitate de a ne asigura că este pictat așa cum trebuie este dacă subiectul original al portretului vine în studio pentru a poza din nou pentru artist. La fel, pentru a reînnoi chipul lui Dumnezeu în omenire, trebuia să vină subiectul inițial al acestui chip. Doar că, în cazul lui Cristos, restaurarea este și mai completă, pentru că acela care este chipul este și artistul; El este Creatorul care a realizat atât portretul cât și suportul pe care a fost desenat.

Astfel, Cristos reface natura umană și ne redă posibilitatea perfecțiunii, asumându-și El însuși natura noastră. Așa cum ne spune Pavel: „Prin urmare, dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au devenit noi” (2Corinteni 5,17). De aceea, Nașterea lui Cristos este o sărbătoare atât de mare! Nu numai că El s-a născut în lume astfel încât, în cele din urmă, să poată muri pentru noi, când va ajunge la maturitate, ci însăși nașterea Lui ne dă înapoi ceva ce era pierdut.

În exterior, mai mult, Cristos a reînnoit chipul trăind o viață umană perfectă, și a devenit pentru noi modelul de sfințenie. Putem citi despre viața Sa publică în Evanghelii. Putem ști cum s-a rugat și cum a vorbit. Putem imita ceea ce a făcut El, în viața noastră morală și spirituală. Prin urmare, avem un chip care nu numai că ne înnoiește și ne curăță din interior, ci un chip care este pus în fața ochilor noștri – o persoană umană reală, în carne și oase. Din acest motiv, continuăm să îl înfățișăm pe Cristos în artă și să îl contemplăm cu ochii noștri, pentru că Dumnezeu a ales să se înfățișeze de dragul celor care învață prin simțuri și învață prin experiență.

Atanasie descrie viața umană a lui Cristos – minunile și acțiunile Sale realizate în trup – ca fiind leacul perfect pentru idolatrie. Idolatria nu este doar păcatul principal al omenirii în tot Vechiul Testament, ci și al lui Adam și Eva, deoarece idolatria este a pune ceva din lumea creată în locul lui Dumnezeu, sau a iubi ceva creat mai mult decât pe Creator. În starea noastră actuală, păcătoasă, suntem în mod dureros dependenți de lucrurile create (bani, mâncare sau, cel mai rău dintre toate, noi înșine). Cristos a venit între lucrurile create pentru ca setea noastră după lumea tangibilă să poată fi împlinită de Cel care este și divin. Cristos a devenit idolul care nu este deloc idol, pentru că este Dumnezeu.

Poate unul dintre cele mai izbitoare mistere despre viața umană reală a lui Isus este însă viața Lui ascunsă, adică tot timpul petrecut de Isus pe pământ despre care Evangheliile ne spun extrem de puțin. În această viață lumească, Isus este un exemplu pentru noi într-un mod puternic. Isus avea 30 de ani când și-a început activitatea publică și, în afară de relatările despre copilăria Lui timpurie și despre găsirea Lui în Templu la 12 ani (Luca 2,41-52), nu știm aproape nimic despre această perioadă a vieții Lui.

Catehismul spune că „în cea mai mare parte a vieții Sale, Isus a împărtășit condiția imensei majorități a oamenilor: o viață de zi cu zi fără măreție evidentă, o viață de muncă manuală, viață religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu, viață în sânul comunității” (CBC 531). Deoarece Isus a trăit această viață normală, ca o persoană ca oricare alta din comunitatea Sa, cei din orașul Său natal s-au îndoit de El și de autoritatea Sa; au fost uimiți și au spus: „‘De unde are El înțelepciunea aceasta și aceste puteri? Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numește Mama Lui Maria, iar frații Lui: Iacob, Iosif, Simon și Iuda? Și surorile Lui oare nu sunt toate la noi? De unde deci are El toate acestea?’ Și erau scandalizați de El” (Matei 13,54-57).

Oamenii din Nazaret l-au desconsiderat pe Isus pentru că a intrat cu adevărat într-o viață umană plictisitoare. Dar nu trebuie să ne gândim la această perioadă ascunsă ca fiind doar ceva gol, lipsit de importanță, omis de scriitorii Evangheliei pentru că nu neapărat prezintă interes. Mai degrabă, în această viață ascunsă a lui Isus putem vedea că El a venit să sfințească tocmai viața umană obișnuită.

Isus a ascultat de părinții Săi (Luca 2,51). A crescut (Luca 2,52). Știm, așadar, că înnoirea chipului în noi și căutarea sfințeniei nu necesită ca noi să trăim o viață care este altfel decât obișnuită, ci trebuie să învățăm să trăim viața – oricum ne este ea dată – așa cum ar fi trăit-o Cristos. Cristos ne cheamă pe toți la măreție chiar și în micimea noastră. Așa cum spune Sf. Paul: „voi cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, care din iubire față de voi, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2Corinteni 8,9).

Posted in Cateheză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *