John Henry Newman: armonia diferenţei

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Charles, Principele de Wales
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 12 octombrie 2019

Când papa Francisc îl va canoniza duminică, 13 octombrie 2019, pe cardinalul John Henry Newman, primul britanic care proclamat sfânt de peste patruzeci de ani, va fi motiv de sărbătoare nu numai în Regatul Unit şi nu numai pentru catolici, ci şi pentru toţi aceia care îndrăgesc valorile care l-au inspirat.

În epoca în care a trăit, Newman a reprezentat viaţa spiritului împotriva forţelor care degradau demnitatea umană şi destinul uman. În epoca în care ajunge la sfinţenie, exemplul este necesar mai mult ca oricând: pentru modul în care, foarte bine, a ştiut să apere fără a acuza, să fie în dezacord fără a fi lipsit de respect şi probabil, mai ales, pentru modul în care a ştiut să vadă diferenţele ca locuri de întâlnire şi nu de excludere.

Într-un timp în care credinţa era pusă în discuţie ca niciodată înainte de atunci, Newman, printre cei mai mari teologi din secolul al XIX-lea, a aplicat propriul intelect la una din întrebările cele mai urgente ale erei noastre: care ar trebui să fie raportul dintre credinţă şi o epocă sceptică, seculară? Angajarea sa, mai întâi cu teologia anglicană şi apoi, după convertire, cu teologia catolică, îi impresiona chiar şi pe opozanţii săi prin onestitatea îndrăzneaţă, rigoarea implacabilă şi originalitatea de gândire.

Oricare ar fi credinţele noastre şi oricare ar fi tradiţia noastră, nu putem decât să-i fim recunoscători lui Newman pentru darurile, înrădăcinate în credinţa sa catolică, pe care le-a împărtăşit cu societatea mai în general: autobiografia sa spirituală intensă şi emoţionantă şi poezia sa profund simţită în Visul lui Gerontius, care pus pe muzică de Sir Edward Elgar – un alt catolic de care toţi britanicii pot să fie mândri – a dat lumii muzicii una din capodoperele sale corale cele mai durabile.

În momentul culminant din Visul lui Gerontius, sufletul, apropiindu-se de cer, percepe ceva din viziunea divină:

o mare armonie misterioasă:
Mă inundă, ca adâncul
şi solemnul sunet
Al multor ape.

Armonia cere diferenţă. Această idee este în însuşi centrul teologiei creştine în conceptul despre Treime. În aceeaşi poezie Gerontius spune:

Cu fermitate eu cred şi cu sinceritate,
Că Dumnezeu este Întreit
şi că Dumnezeu este Unul.

Diferenţa, ca atare, nu trebuie să fie temută. Newman nu numai că a dovedit asta în teologia sa şi a ilustrat asta în poezia sa, ci a demonstrat asta şi în viaţa sa. Sub conducerea sa catolicii au devenit pe deplin parte a societăţii mai în general, care în acest mod s-a îmbogăţit şi mai mult drept comunitate de comunităţi.

Newman s-a angajat nu numai cu Biserica, ci şi cu lumea. Deşi era totalmente dedicat Bisericii la care a ajuns trecând prin aşa de multe încercări intelectuale şi spirituale, el a demarat oricum o dezbatere deschisă între catolici şi alţi creştini, netezind calea spre următoarele dialoguri ecumenice. Când în 1879 a fost ridicat la demnitatea de cardinal, a ales ca moto Cor ad cor loquitur („inima vorbeşte inimii”), şi conversaţiile sale dincolo de diferenţele confesionale, culturale, sociale şi economice, erau înrădăcinate în această prietenie intimă cu Dumnezeu.

Credinţa sa era cu adevărat catolică, deoarece cuprindea toate aspectele vieţii. Tot în acest spirit noi, catolici sau nu, putem, în tradiţia Bisericii creştine în cursul secolelor, îmbrăţişa perspectiva unică, înţelepciunea şi înţelegerea deosebită, pe care acest suflet singular a adus-o experienţei noastre universale. Putem scoate inspiraţie din scrierile sale şi din viaţa sa, deşi recunoscând că, asemenea oricărei existenţe umane, era în mod inevitabil imperfectă. Newman însuşi era conştient de propriile lipsuri, cum ar fi orgoliul şi faptul de a sta în defensivă, care nu erau la înălţimea idealurilor sale, dar care în fond l-au făcut numai mai recunoscător de milostivirea lui Dumnezeu.

Influenţa sa a fost imensă. Ca teolog, munca sa asupra dezvoltării doctrinei a arătat că înţelegerea noastră a lui Dumnezeu poate să crească în timp şi a avut impact profund asupra gânditorilor care au urmat. Fiecare creştin s-a simţit provocat şi întărit în devoţiunea sa personală de importanţa pe care el o atribuia glasului conştiinţei. Persoanele din toate tradiţiile care încearcă să definească şi să apere creştinismul s-au descoperit recunoscătoare pentru modul în care el a reconciliat credinţa şi raţiunea. Cei care caută divinul în ceea ce ar putea să apară ca un ambient intelectual tot mai ostil găsesc în el un aliat puternic care a susţinut conştiinţa individuală împotriva unui relativism mult mai puternic.

Şi, lucru mai important decât toate în acest timp în care am asistat la prea multe atacuri grave din partea forţelor intoleranţei faţă de comunităţi şi indivizi, între care mulţi catolici, din cauza credinţelor lor, el este o figură care a apărat propriile convingeri în pofida dezavantajelor de a aparţine unei religii pentru adepţii căreia era negată participarea deplină la viaţa publică. În timpul întregului proces de emancipare catolică şi a restabilirii ierarhiei ecleziastice catolice, el a fost călăuza de care aveau nevoie poporul său, Biserica sa şi timpurile sale.

Capacitatea sa de a exprima căldură personală şi prietenie generoasă este demonstrată de corespondenţa sa. Sunt peste 30 de volume care adună scrisorile sale, dintre care multe, în mod semnificativ, nu sunt adresate colegilor intelectuali şi liderilor proeminenţi, ci rudelor, prietenilor şi enoriaşilor care căutau înţelepciunea sa.

Exemplul său a lăsat o moştenire durabilă. Ca educator, munca sa a fost profund de influentă la Oxford, Dublin precum şi în alte părţi, în timp ce tratatul său Ideea de universitate rămâne şi astăzi un text fundamental. Trudele sale, adesea uitate, în favoarea educaţiei copiilor, dau mărturie despre angajarea sa pentru a asigura ca persoanele din toate ambientele să poată fi părtaşe de oportunităţile pe care instruirea le poate oferi. Ca anglican a condus din nou acea Biserică la rădăcinile sale catolice şi drept catolic a fost gata să înveţe de la tradiţia anglicană, de exemplu în promovarea rolului laicilor. A dat Bisericii catolice nouă încredere când s-a restabilit într-o ţară din care odinioară fusese dezrădăcinată. Astăzi comunitatea catolică din Marea Britanie are o datorie incalculabilă faţă de munca sa neobosită, aşa cum societatea britanică are motiv să fie recunoscătoare faţă de această comunitate pentru contribuţia sa incomensurabil de preţioasă la viaţa ţării noastre.

Această încredere s-a exprimat în iubirea sa faţă de peisajul englez şi faţă de cultura din ţara sa natală, căreia i-a dat o contribuţie atât de ilustră. În Oratoriul instituit de el la Birmingham, care acum găzduieşte un muzeu dedicat amintirii sale, precum şi o comunitate de cult activă, vedem realizarea, în Anglia, a unei viziuni pe care a luat-o de la Roma, descrisă de el ca „locul cel mai minunat de pe pământ”. Aducând Congregaţia Oratoriului din Italia în Anglia, Newman a încercat să transmită carisma sa de educaţie şi slujire.

El iubea Oxfordul, cinstindu-l nu numai cu predici pasionate şi erudite, ci şi cu frumoasa biserică anglicană la Littlemore, construită după o călătorie formativă la Roma unde, căutând un ghid pentru drumul său spiritual viitor şi meditând asupra raportului său cu Biserica de Anglia şi cu catolicismul, a scris iubitul său imn Lead Kindly Light. Când în sfârşit a decis să părăsească Biserica de Anglia, ultima sa predică, cu care şi-a luat rămas bun de la Littlemore, a lăsat adunarea în lacrimi. Era intitulată The Parting of Friends.

În timp ce amintim viaţa acestui mare britanic, mare ecleziastic şi, aşa cum putem spune acum, mare sfânt, care depăşeşte diviziunile dintre tradiţii, este corect desigur să aducem mulţumire pentru prietenia care, în pofida separării, nu numai că a rezistat ci s-a şi întărit.

În imaginea armoniei divine, pe care Newman a exprimat-o în mod aşa de elocvent, putem vedea cum, în fond, când urmăm cu sinceritate şi curaj diferitele cărări la care ne cheamă conştiinţa, toate diviziunile noastre pot duce la o mai mare înţelegere şi toate drumurile noastre pot găsi o casă comună.

articol apărut inițial pe Ercis.ro

Posted in Fără categorie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *