Ce este de făcut? Să creăm o altă Biserică?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Papa emerit Benedict al XVI-lea
Traducere: Oana Capan
Sursa: Catholic News Agency

În continuare vă oferim în traducere partea a III-a a eseului scris de Papa emerit Benedict al XVI-lea despre Biserică și scandalul abuzurilor sexuale.

III.

(1) Ce este de făcut? Poate ar trebui să creăm o altă Biserică pentru ca lucrurile să meargă bine? Ei bine, acest experiment a fost realizat deja și a eșuat deja. Doar ascultarea și iubirea pentru Domnul nostru Isus Cristos ne pot arăta calea. Să încercăm așadar mai întâi să înțelegem din nou și din lăuntrul nostru ce dorește Domnul și ce a dorit cu noi.

În primul rând, aș sugera următoarele: dacă dorim cu adevărat să rezumăm foarte pe scurt conținutul credinței așa cum este prezentat în Biblie, poate ar trebui să facem aceasta spunând că Domnul a început o poveste de iubire cu noi și dorește să includă întreaga creație în ea. Contraatacul împotriva răului care ne amenință pe noi și întreaga lume poate consta în cele din urmă doar în a intra și noi în iubirea Sa. Acesta este adevăratul contraatac împotriva răului. Puterea răului vine din refuzul nostru de a-l iubi pe Dumnezeu. Cel care se încredințează iubirii lui Dumnezeu este răscumpărat. Faptul de a nu fi răscumpărați este o consecință a incapacității noastre de a-l iubi pe Dumnezeu. A învăța să îl iubim pe Dumnezeu este așadar calea spre răscumpărarea omului.

Să încercăm acum să dezvăluim puțin mai mult acest conținut esențial al revelației lui Dumnezeu. Am putea atunci spune că primul dar fundamental pe care ni-l oferă credința este certitudinea că Dumnezeu există.

O lume fără Dumnezeu poate fi doar o lume fără sens. Căci de unde vine atunci tot ceea ce există? În orice caz, nu are un scop spiritual. Există pur și simplu cumva acolo și nu are nici un scop și nici vreun sens. Prin urmare nu există standarde de bine sau rău. Prin urmare doar ceea ce este mai puternic decât altceva se poate afirma. Puterea este atunci singurul principiu. Adevărul nu contează; de fapt nu există. Doar dacă lucrurile au o motivație spirituală, sunt intenționate și plănuite – doar dacă există un Dumnezeu Creator care este bun și dorește binele – viața omului poate să aibă și ea sens.

Faptul de a exista un Dumnezeu ca și Creator și ca măsură a tuturor lucrurilor este în primul rând o nevoie primordială. Dar un Dumnezeu care nu s-ar manifesta în nici un fel, care nu s-ar face cunoscut, ar rămâne o presupunere și nu ar putea astfel să determine tiparul vieții noastre. Pentru ca Dumnezeu să fie cu adevărat Dumnezeu în această creație plănuită, trebuie ca El să se exprime în vreun fel. El a făcut aceasta în atât de multe moduri, dar în mod decisiv în chemarea care i-a fost adresată lui Abraham și care a dat poporului aflat în căutarea lui Dumnezeu orientarea care duce dincolo de orice așteptare: Dumnezeu Însuși devine creatură, vorbește ca om cu noi, ființele umane.

În acest fel, enunțul „Dumnezeu există” se transformă în cele din urmă într-un mesaj de adevărată bucurie, tocmai pentru că El este mai mult decât inteligență, pentru că El creează – și este – iubire. A-i face pe oameni mai mult conștienți de acest lucru este prima și fundamentala sarcină încredințată nouă de Domnul.

O societate fără Dumnezeu – o societate care nu îl cunoaște și care îl tratează ca fiind inexistent – este o societate care își pierde măsura. În zilele noastre a fost inventată expresia privind moartea lui Dumnezeu. Când Dumnezeu moare într-o societate, ea devine liberă, suntem asigurați. În realitate, moartea lui Dumnezeu într-o societate înseamnă și moartea libertății, pentru că ceea ce moare este scopul care oferă o orientare. Și pentru că dispare busola care să ne arate direcția bună, învățându-ne să facem diferența dintre bine și rău. Societatea apuseană este o societate în care Dumnezeu este absent în spațiul public și nu mai are nimic să îi ofere. Și de aceea este o societate în care măsura umanității se pierde tot mai mult. În anumite instanțe devine deodată clar că ceea ce este rău și distruge omul a devenit ceva de la sine înțeles.

Acesta este cazul pedofiliei. S-a speculat doar de puțin timp că ar fi legală, dar s-a răspândit tot mai mult. Și acum înțelegem șocați că li se întâmplă copiilor și tinerilor noștri lucruri care amenință să îi distrugă. Faptul că aceasta se poate răspândi și în Biserică și în rândul preoților trebuie să ne tulbure și mai mult.

De ce a atins pedofilia proporții atât de mari? În cele din urmă, motivația este absența lui Dumnezeu. Și noi, creștinii și preoții preferăm să nu vorbim despre Dumnezeu, din cauză că acest discurs nu pare să fie util. După tulburarea provocată de al doilea război mondial, noi, în Germania, în continuare ne-am pus în mod expres Constituția sub responsabilitatea în fața lui Dumnezeu ca principiu călăuzitor. O jumătate de secol mai târziu, nu se mai putea include responsabilitatea în fața lui Dumnezeu ca principiu călăuzitor în Constituția europeană. Dumnezeu este privit ca fiind interesul particular al unui grup mic și nu mai poate fi principiul călăuzitor pentru comunitate ca întreg. Această decizie reflectă situația din Apus, unde Dumnezeu a devenit problema privată a unei minorități.

O sarcină esențială, care trebuie să rezulte din tulburările morale ale timpului nostru, este ca noi înșine să începem din nou să trăim cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Mai presus de toate, trebuie noi înșine să învățăm din nou să îl recunoaștem pe Dumnezeu ca fundamentul vieții noastre, în loc să îl lăsăm la o parte ca o sintagmă oarecum ineficientă. Nu voi uita niciodată avertismentul pe care marele teolog Hans Urs von Balthasar mi l-a scris odată pe o carte poștală: „Să nu îl presupui pe Dumnezeul trinitar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, ci să îl prezinți!”

Într-adevăr, în teologie Dumnezeu este adesea luat drept ceva de la sine înțeles, dar în mod concret nu vorbim despre El. Tema lui Dumnezeu pare atât de supranaturală, de îndepărtată de lucrurile care ne privesc! Și totuși, totul se schimbă dacă nu îl presupunem ci îl prezentăm pe Dumnezeu. Nelăsându-l oarecum în fundal, ci recunoscându-l ca centrul gândurilor, cuvintelor și acțiunilor noastre.

(2) Dumnezeu s-a făcut om pentru noi. Omul ca și creatură a Sa este atât de aproape de Inima Lui încât El s-a unit pe sine cu omul și a intrat astfel în istoria umană într-un mod foarte concret. El vorbește cu noi, trăiește cu noi, suferă cu noi și pentru noi a luat asupra Sa moartea. Vorbim despre aceasta în detaliu în teologie, cu cuvinte și gânduri erudite. Dar tocmai în acest fel riscăm să devenim stăpâni ai credinței în loc să fim reînnoiți și „stăpâniți” de credință.

Să vedem aceasta cu privire la o temă centrală, celebrarea Preasfintei Euharistii. Felul în care tratăm Euharistia nu poate decât să trezească îngrijorare. Conciliul Vatican II a fost pe bună dreptate preocupat pe bună dreptate de readucerea acestui Sacrament al prezenței Trupului și Sângelui lui Cristos, al Prezenței Persoanei Sale, al pătimirii, morții și Învierii Sale, în centrul vieții creștine și al existenței Bisericii. În parte, acest lucru s-a realizat cu adevărat, și trebuie să îi fim extrem de recunoscători Domnului pentru aceasta.

Cu toate acestea, este răspândită o atitudine oarecum diferită. Predomină nu o nouă reverență față de prezența lui Cristos mort și înviat, ci un mod de a-l trata care distruge măreția Misterului. Scăderea participării la celebrarea euharistică duminicală arată cât de puțin noi, creștinii de astăzi, mai știm să apreciem măreția darului care constă în Prezența Sa Reală. Euharistia este devalorizată la un simplu ceremonial atunci când se consideră indiscutabil că politețea cere ca ea să fie oferită, la celebrări de familie sau în ocazii precum nunțile sau înmormântările, tuturor celor invitați din motive de familie.

Modul în care adesea oamenii primesc Preasfântul Sacrament în Împărtășanie pur și simplu ca pe ceva obișnuit arată că mulți privesc Împărtășania ca pe un act pur ceremonial. Prin urmare, când ne gândim ce acțiuni sunt necesare înainte de toate, este evident că nu avem nevoie de o altă Biserică făcută după planurile noastre. Mai degrabă, se cere în primul și în primul rând reînnoirea credinței în Realitatea lui Isus Cristos dăruită nouă în Preasfântul Sacrament.

În discuțiile cu victimele pedofiliei, am devenit puternic conștient de această necesitate primordială. O tânără care fusese ministrantă mi-a spus că preotul, superiorul ei ca ministrantă, introducea întotdeauna abuzul sexual pe care îl comitea împotriva ei cu cuvintele: „Acesta este trupul meu care se dăruiește pentru tine”.

Este evident că această femeie nu mai poate auzi înseși cuvintele consacrării fără să experimenteze din nou toată suferința îngrozitoare a abuzului. Da, trebuie să implorăm cu tărie iertarea Domnului, și mai ales trebuie să avem încredere în El și să îi cerem să ne învețe pe toți din nou să înțelegem măreția suferinței Sale, a jertfei Sale. Și trebuie să facem tot ce putem pentru a proteja darul Preasfintei Euharistii de abuz.

(3) În fine, este misterul Bisericii. Fraza prin care Romano Guardini, cu aproape 100 de ani în urmă, și-a exprimat speranța plină de bucurie care i-a fost insuflată lui și multor altora, rămâne de neuitat: „Un eveniment de o importanță incalculabilă a început; Biserica se trezește în suflete”.

Dorea să spună că Biserica nu mai era trăită și percepută pur și simplu ca un sistem exterior care intră în viețile noastre, ca un fel de autoritate, ci mai degrabă începea să fie percepută ca prezentă în inimile oamenilor – ceva care ne mișcă nu extern, ci intern. După aproximativ o jumătate de secol, reconsiderând acest proces și privind la ce se întâmplase, m-am simțit tentat să răstorn fraza: „Biserica moare în suflete”.

Într-adevăr, Biserica este astăzi larg privită ca un fel de aparat politic. Se vorbește despre ea aproape exclusiv în termeni politici, și aceasta se aplică chiar și Episcopilor, care își formulează concepțiile despre Biserica de mâine aproape exclusiv în termeni politici. Criza, provocată de numeroasele cazuri de abuzuri comise de clerici, ne face să privim Biserica drept ceva aproape inacceptabil, trebuind acum să o luăm în mâinile noastre și să o reconstruim. Dar o Biserică realizată prin propriile noastre forțe nu poate da speranță.

Isus însuși a comparat Biserica cu un năvod în care peștii buni și răi sunt separați la urmă de Dumnezeu însuși. Este și parabola Bisericii ca un ogor pe care crește grâul bun pe care l-a semănat Dumnezeu însuși, dar crește și neghina pe care „un om dușmănos” a semănat-o în secret. Într-adevăr, neghina de pe ogorul lui Dumnezeu, Biserica, este excesiv de vizibilă, și peștii răi din năvod își arată de asemenea puterea. Cu toate acestea, ogorul este în continuare ogorul lui Dumnezeu și năvodul este năvodul lui Dumnezeu. Și mereu există nu doar neghina și peștii răi, ci și grânele lui Dumnezeu și peștii buni. A proclama răspicat ambele nu este o formă falsă de apologetică, ci o slujire necesară adusă adevărul.

În acest context este necesar să ne referim la un text important din Apocalipsul Sf. Ioan. Diavolul este identificat ca acuzatorul care îi acuză pe frații noștri, înaintea lui Dumnezeu ziua și noaptea (Apocalips 12,10). Apocalipsul Sf. Ioan reia astfel o idee aflată în centrul narațiunii din Cartea lui Iob (Iob 1 și 2,10;42,7-16). În acea carte, diavolul caută să minimalizeze dreptatea lui Iob înaintea lui Dumnezeu, ca fiind doar exterioară. Și exact aceasta vrea să spună Apocalipsa: Diavolul dorește să demonstreze că nu există oameni drepți; că toată dreptatea oamenilor este doar afișată la exterior. Dacă am putea intra mai adânc într-o persoană, atunci aparența dreptății sale ar dispărea rapid.

Narațiunea din Iob începe cu o dispută între Dumnezeu și diavol, în care Dumnezeu vorbește despre Iob ca fiind un om cu adevărat drept. El va fi folosit acum ca un exemplu pentru a testa cine este drept. Ia-i ceea ce posedă și vei vedea că nu rămâne nimic din pietatea lui, susține diavolul. Dumnezeu îi permite această încercare, din care Iob iese bine. Acum diavolul merge mai departe și spune: „Piele pentru piele! Tot ce are omul dă pentru viața lui. Dar întinde-ți mâna și atinge oasele lui și carnea lui! Oare nu te va blestema în față?” (Iob 2,4-5)

Dumnezeu îi acordă diavolului o a doua rundă. Se poate atinge și de pielea lui Iob. Doar să îl omoare pe Iob nu are voie. Pentru creștini este clar că acest Iob, care stă înaintea lui Dumnezeu ca un exemplu pentru întreaga omenire, este Isus Cristos. În Apocalipsul Sf. Ioan, drama omenirii ne este prezentată în toată amploarea ei.

Dumnezeu Creatorul este înfruntat de diavol care vorbește rău despre întreaga omenire și întreaga creație. El spune, nu doar lui Dumnezeu ci mai ales oamenilor: Priviți la ce a făcut acest Dumnezeu. Se presupune că e o creație bună, dar în realitate una plină de suferință și nenorociri. Această discreditare a creației este cu adevărat o discreditare a lui Dumnezeu. Dorește să demonstreze că Dumnezeu însuși nu este bun, și astfel să ne îndepărteze de El.

Actualitatea a ceea ce ne spune aici Apocalipsul este evidentă. Astăzi, acuza împotriva lui Dumnezeu ține, înainte de toate, de caracterizarea Bisericii sale ca fiind în întregime rea, convingându-ne astfel să stăm departe de ea. Ideea unei Biserici mai bune, create de noi înșine, este de fapt o propunere a diavolului, cu care dorește să ne îndepărteze de Dumnezeul cel viu, printr-o logică înșelătoare prin care suntem amăgiți prea ușor. Nu, chiar și astăzi Biserica nu este alcătuită doar din pești răi și neghină. Biserica lui Dumnezeu există și astăzi, și astăzi ea este însuși instrumentul prin care ne mântuiește Dumnezeu.

Este foarte important să ne opunem minciunilor și jumătăților de adevăr ale diavolului cu adevărul întreg: Da, există păcat și rău în Biserică. Dar chiar și astăzi este Sfânta Biserică, indestructibilă. Astăzi sunt mulți oameni care cu smerenie cred, suferă și iubesc, în care Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul iubitor, ni se arată. Și astăzi Dumnezeu are martorii (martirii) Lui în lume. Trebuie doar să fim vigilenți pentru a-i vedea și a-i auzi.

Cuvântul martir este luat din dreptul procesual. În procesul împotriva diavolului, Isus Cristos este primul și adevăratul martor pentru Dumnezeu, primul martir, care a fost urmat de atunci de nenumărați alți martiri.

Biserica de astăzi este mai mult ca oricând o „Biserică a martirilor” și astfel o mărturie despre Dumnezeul cel viu. Dacă privim în jur și ascultăm cu o inimă atentă, putem găsi mărturisitori peste tot astăzi, în special în rândul oamenilor obișnuiți, dar și în ierarhia Bisericii, care dau mărturie despre Dumnezeu cu viața și cu suferința lor. Inerția inimii ne conduce la a nu dori să îi recunoaștem. Una dintre marile și esențialele sarcini ale evanghelizării noastre este ca, în măsura în care putem, să punem bazele unor habitate ale credinței și, mai presus de toate, să le găsim și să le recunoaștem.

Locuiesc într-o casă, într-o comunitate mică de oameni care descoperă astfel de mărturisitori ai Dumnezeului celui viu iar și iar, în viața de zi cu zi, și care cu bucurie îmi arată aceasta și mie. A vedea și a descoperi Biserica vie este o sarcină extraordinară care ne întărește și ne umple neîncetat de bucurie în credința noastră.

La finalul reflecțiilor mele, doresc să îi mulțumesc Papei Francisc pentru tot ceea ce face pentru a ne arăta, iar și iar, lumina lui Dumnezeu, care nu a dispărut, chiar și astăzi. Mulțumim, Sfinte Părinte!

Posted in Biserică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *