Cateheză despre Gaudete et exsultate (3)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Angelo de Donatis
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Ercis.ro

Cardinalul Angelo de Donatis

Cardinalul Angelo de Donatis

Episcopul nostru papa Francisc insistă pe invitaţia la bucurie. În Evangelii gaudium a solicitat întregii Biserici să vestească şi să devină martoră a bucuriei Evangheliei. Apoi în enciclica Laudato si’, invitându-ne să avem grijă şi să trăim o responsabilitate urgentă faţă de casa comună, a pus pe buzele fiecărui creştin cântarea de laudă şi de mulţumire a sfântului Francisc de Assisi pentru toate creaturile lui Dumnezeu, educându-ne astfel să ne bucurăm pentru ele şi cu ele. Apoi în a doua exortaţie apostolică post-sinodală a sa Amoris laetitia a focalizat privirea asupra acelei bucurii care se formează în experienţa iubirii, în mod special în forma sa matrimonială şi familială. În scrisoarea apostolică pe care o comentăm ne aminteşte că bucuria evanghelică se iradiază în mod special, cu o lumină şi o intensitate inegalabile, pe faţa sfinţilor. Şi ale acelor sfinţi, am văzut, care ne sunt însoţitori de drum în viaţa obişnuită, ale căror nume nu le găsim în calendarele liturgice, sau în titlurile bisericilor cărora le sunt dedicate, dar sunt scris eventual pe interfonul de la locuinţele noastre sau sunt persoane cu care luăm împreună autobuzul, sau pe care îi întâlnim pe băncile şcolii sau la locurile de muncă. Iată, papa ne vesteşte această bucurie a sfinţeniei cu aceleaşi cuvinte ale lui Isus, care răsună în discursul fericirilor. Papa defineşte fericirile „cartea de identitate a creştinului”, precizând că „Isus a explicat cu toată simplitatea ce înseamnă a fi sfinţi, a făcut asta când ne-a lăsat fericirile” (nr. 63).

Acelea pe care Isus le proclamă în predica de pe munte, ceea ce El proclamă este, putem spune, o fericire paradoxală, o fericire care nu se identifică imediat cu realizarea de sine, cu succesul în propria existenţă, cu satisfacerea tuturor dorinţelor proprii, ci cu posibilitatea, care este acordată gratuit, de a putea avea încredere în cineva care se apleacă asupra rănilor tale, are grijă de ele, şterge lacrimile tale, satură foamea ta, apără dreptul tău când este oprimat, se pune de partea ta când eşti batjocorit sau persecutat. Aşadar este o fericire care nu se formează într-o viaţă solitară, într-o viaţă autosuficientă, ci într-o relaţie de încredere şi de încredinţare. Şi astfel şi sfinţenia nu este un eroism personal, nu este o perfecţiune ascetică, ci este calitatea unei relaţii care se întemeiază pe o iubire care ne precede, o iubire care ne plăsmuieşte.

Sfinţii sunt aceia care au crezut că a nu se mulţumi cu o existenţă mediocră, diluată, inconsistentă, este posibil pentru cel care se încrede în darul lui Dumnezeu. Sfinţenia este o chemare, vedem asta în aceste întâlniri ale noastre, o chemare adresată tuturor. Dar trebuie afirmat cu tot atâta forţă că acela care cheamă este şi acela care dăruieşte! Ceea ce ne cheamă nu este un imperativ, o exigenţă, o poruncă. Ceea ce ne cheamă este un dar, care este pus în viaţa noastră ca o sămânţă, care va aduce rod dacă vom şti să-i acordăm încredere deplină.

Însă adaug încă un alt lucru: sfinţenia cere viziune. Dumnezeu iubeşte în mine pe sfântul care voi fi. Nu este simplu a înţelege acest lucru, pentru că adesea noi cei botezaţi nu avem viziune, nu ştim unde ne duce Duhul. Trăim din evenimente, trăim din improvizaţii, trecem fără soluţie de continuitate de la un eveniment la altul. Părinţii greci numesc această atitudine „ignoranţă”, adică „lipsă de privire lungă”. În schimb Tatăl are asupra noastră o privire lungă. Nu se opreşte la încurcăturile noastre mici sau mari, la naivităţi, ci ne contemplăm în lumina înţelepciunii sale. Acest lucru este foarte frumos. Dumnezeu mă vede dincolo de mine! Vede – întocmai – pe sfântul care voi fi. Pentru a ieşi din ignoranţă noi putem să ne înţelegem într-o lumină diferită: şi această lumină sunt fericirile. Aşadar, să încercăm să vedem înainte de toate cum putem să le înţelegem. Nu putem să le comentăm pe toate, deci în această seară ne oprim asupra a trei.

Fericiţi, adică a fi sfinţi. Fericirile nu sunt o simplă învăţătură a lui Isus, ci sunt cu adevărat codul de sănătate al celui botezat: cel care este renăscut în Cristos este aşa, sau mai bine zis este făcut aşa de Duhul Sfânt. Numai Duhul cu „plerophoria”, „plinătatea” sa poate transforma situaţii nefavorabile în locuri de glorie. Pentru acest motiv mormântul gol este icoana fericirilor: unde există neputinţa, unde există golul, străluceşte viaţa veşnică. Nu numai atât. Când Isus proclamă fericirile în Galileea, aproape de oraşul său adoptiv Cafarnaum, în realitate nu face altceva decât să se prezinte pe sine însuşi: El este cel fericit, cel sărac, cel mâhnit, cel drept, cel făcător de pace. În cultura greacă, „fericiţi” erau zeii pentru că era superiori evenimentelor umane, nemuritori. Departe de suferinţele oamenilor. Isus este fericit nu printr-un privilegiu, ci pentru că este în întregime în Tatăl, ca un fiu purtat în braţe. Sfântul este fericitul şi fericitul nu este altceva decât un fiu. Scara sfinţeniei începe de la faptul de a ne descoperi fii: este nevoie de o viaţă întreagă, toată viaţa, dar nu este un drum improvizat, întâmplător. Există un punct de plecare, există un pas care ne permite să o luăm în direcţia corectă. Ştiţi care este? Sărăcia în duh.

Fericiţi cei săraci. Sărăcia evanghelică este poarta fericirilor, aşa încât mulţi comentatori consideră că celelalte sunt numai o explicitare a celei dintâi. „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor”. Fundalul veterotestamentar este important pentru a înţelege mai bine. Să ne amintim. Pentru a menţine ţara promisă, regii lui Israel şi al lui Iuda au trebuit mereu să se alieze alternativ cu puterile vecine. Când cu egiptenii, când cu popoarele din nord (asirienii mai întâi, babilonienii după aceea). Convingerea era aceasta: menţinem ţara părinţilor dacă avem un aliat puternic. Cu Cristos se răstoarnă totul: posedăm Împărăţia numai dacă avem prieteni puternici pe pământ. Mai puţin stăpâni şi mai mult locuitori ai Împărăţiei. Cu cât eşti mai lipsit de apărare, cu atât trăieşti mai în certitudine; cu cât eşti mai slab, cu atât eşti mai puternic, ar spune sfântul Paul. Acesta este paradoxul creştin. Cu cât pierzi mai mult, cu atât ai mai mult. Cu cât slujeşti mai mult, cu atât domneşti mai mult. Isus a fost sărac pentru că era sigur de Tatăl. Când Francisc de Assisi se dezbracă în faţa tatălui Pietro di Bernardone exclamă: „Nu te voi mai numi pe tine, Pietro, tată, ci numai pe Tatăl care este în ceruri”. Iată legătura indisolubilă dintre filiaţie şi sărăcie evanghelică. Numai orfanii doresc să se îmbogăţească. Fiii sunt scutiţi de această obligaţie. Iată poarta de intrare a sfinţeniei, sărăcia în duh. Ar fi multe de spus, dar să trecem la cealaltă…

Fericiţi cei care plâng. Aici suntem în faţa unui alt paradox evanghelic: nimeni dintre noi n-ar accepta această fericire cu criteriile lumii. Pentru a o înţelege trebuie să înţelegem continuarea: „pentru că ei vor fi mângâiaţi”. Care este mângâierea cea mai mare în Noul Testament? Duhul Sfânt. Aşadar mâhnit este cel care îşi dă seama că are nevoie de Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt este cel care vindecă rănile noastre cu balsamul iubirii sale. Cine a descoperit cu adevărat că fără El nu se poate face nimic, înţelege bine această fericire şi o trăieşte. Nu este o convingere mentală, este o experienţă. Când rămân singur fără a avea pe nimeni gata să mă ajute, când trăiesc experienţa inutilităţii şi a falimentului, atunci ştiu că Tatăl poate să-mi dea lucrul bun prin excelenţă, pe Duhul Sfânt. Dar acest lucru încă nu e suficient: este nevoie de o trecere în plus. Adevărata căinţă, cum scria sfântul Ioan Scărarul, mâhnirea fericită mă face să experimentez această fericire. Aceasta este condiţia celui care se recunoaşte păcătos şi se încrede numai în milostivire. Este un mâhnit fericit, pentru că în pofida tuturor căderilor Dumnezeu continuă „să-l milostivească”. Multora dintre voi am povestit un episod pe care de acum îl păstrez în inima mea de mulţi ani, pentru a explica această fericire a celor care plâng. Mi-a fost povestit de un părinte spiritual un episod de viaţă al unei femei care s-a căsătorit şi după câtva timp de la căsătorie, soţul s-a revelat complet diferit de cum se prezentase. A descoperit un om violent, un om care se întorcea beat seara, o bătea. Şi acest lucru a continuat câtva timp. După un pic, el pleacă de acasă, se îndepărtează total, pentru o altă femeie. Şi trec anii. După mulţi ani soţia îl regăseşte pe stradă pentru că devenise vagabond. Îl duce din nou acasă, îl repune în ordine, îl spală din nou, îl aranjează, liniştită. Şi îmi spunea acest prieten, el petrece timpul care-i rămâne după muncă, seara când se întoarce acasă, privind-o pe ea care pregăteşte cine. Şi continuă să plângă. Continuă să plângă. Aceasta este experienţa mâhnirii care este umplută de darul Duhului Sfânt.

Dumnezeu continuă „să ne milostivească”. Adică acela care trăieşte atârnat de iertare primeşte o măsură plină de Duh mângâietor. Ne mâhnim de atâtea lucruri… mai puţin de păcatele noastre. Trăim în societatea scandalului motiv pentru care răul trebuie să fie exclusiv în afara noastră şi trebuie să se vorbească despre el. Căutarea mediatică a ţapului ispăşitor a devenit cifra comunicării contemporane; lumea eclezială nu este scutită de această dinamică. În schimb cu ani în urmă domneau numai sentimentele de vină care erau numai stigmatizate de psihologie. Nici atunci nici astăzi nu percepem sensul corect al adevăratei mâhniri, cea evanghelică: pot să privesc cu luciditate consecinţele păcatelor mele pentru că există un Dumnezeu care cu luciditate decide să le uite. Domnul să ne dea acest har, să gustăm această fericire.

Apoi ultima din această seară, fericiţi cei curaţi cu inima. Pelerinul care mergea la templul din Ierusalim trebuia să se purifice pentru a intra după aceea în spaţiul Sfântului. Atunci vedea scăunelul tronului lui Dumnezeu, Sfântul Sfinţilor. Cu Isus acest templu devine înseşi persoana Cuvântului întrupat şi ritul de purificare devine ascultarea Cuvântului. Este curat cel care ascultă şi pune în practică şi în acest mod vede în sfârşit Împărăţia Duhului în inima sa. Sfântul Grigore de Nissa în „Omilia” sa despre această fericire scria: „Cel care se face curat de distrageri şi de disipare, de grabă şi de neliniştea de a reuşi cu orice preţ, acesta vede înlăuntrul său pe Duhul Sfânt care i-a fost dat”. Aşadar, sunt curat cu inima atunci când descopăr că este locuită casa mea, inima mea nu este un gol care trebuie umplut cu lucruri. Şi aici, în scrisoare, papa Francisc pune accent pe curăţia înţeleasă ca o corectitudine în intenţii: a face lucrurile din iubire faţă de Dumnezeu şi a nu ne angaja în lucrurile lui Dumnezeu din iubire faţă de eu. Şi aici am avea nevoie o serioasă cercetare a cugetului eclezială: câte lucruri frumoase facem, adesea fără viziune, dar câte lucruri facem pentru a fi admiraţi de alţii…

Iată, aşadar, măsurile sfinţeniei, trei trepte ale unei scări spre darul fericirii evanghelice.

Fericiţi cei săraci: rămâi slab, nu te gândi că ceea ce trăieşte este o înfrângere.

Fericiţi cei care plâng: fii lucid, decopertează inima ta de alibiuri şi de acuzele cu dulceaţă şi încearcă să-ţi spui adevărul.

Fericiţi cei curaţi: stai în ascultarea Cuvântului în fiecare zi şi crede că acest Cuvânt elimină cataracta din ochiul interior. Numai Cuvântul poate face asta, nici o altă intervenţie chirurgicală.

Aşadar, preaiubiţi fraţi surori, acestea sunt instrucţiunile în această seara: slăbiciune evanghelică, luciditate, ascultare. Să-i cerem Domnului ca să facă din noi „sfântul” pe care-l are în minte, pentru că El are o viziune cu privire la fiecare dintre noi.

Cardinalul Angelo de Donatis

Cardinalul Angelo de Donatis

Pe cine incomodează sfinţenia? Acesta este titlul reflecţiei din această seară. Da, pentru că sfinţenia implică un drum autentic de convertire, o transformare de viaţă tot mai profundă şi radicală… deci într-un anumit sens este un drum „incomod” cel al sfinţeniei. Acest lucru nu trebuie să ne înspăimânte: cine vrea să ne scoată din comodităţile noastre sterile şi adesea periculoase este întotdeauna forţa iubirii lui Dumnezeu. Această iubire şi nu altceva (simţul datoriei sau simţul de vinovăţie sau perfecţionismul niciodată sătul) este motorul secret, motivaţia şi ţinta drumului nostru de sfinţenie. Iubirea revărsată de Duhul în inimile noastre vrea să dea formă, armonie, unificare, frumuseţe întregii noastre existenţe.

Papa Francisc dedică un capitol din exortaţia Gaudete et exsultate (nr. 36-62) celor pe care le defineşte „două falsificări ale sfinţeniei care ar putea să ne facă să greşim drumul: gnosticismul şi pelagianismul”. Deci, încă o dată papa face referinţă la numele acestor două erezii „apărute în primele secole creştine”, şi care după părerea sa „continuă să aibă o actualitate alarmantă” (nr. 35). Vorbise despre asta în Evangelii gaudium şi revinde adesea asupra acestui lucru în discursuri, tocmai pentru că sunt deosebit de pătrunzătoare în viaţa Bisericii (o scrisoare recentă a Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei adresată episcopilor din lume le aprofundează dintr-un punct de vedere al încadrării teologice: Placuit Deo, din 22 februarie 2018).

Au în comun că sunt căi comode, întocmai scurtături, ale drumului sfinţeniei. Nu pentru că nu cer un efort din partea celui care le parcurge, ci pentru că nu sunt drumuri reale de transformare a vieţii: existenţa discipolului este numai aparent transfigurată în cea a lui Cristos, în realitate este încă dominată de eu-l şi de voinţa omului vechi.

Nu este vorba de înşelăciuni ca începători! Nu numai ispitele celui care este la începutul urmării Domnului, ca ispitele avariţiei sau mâniei sau desfrâului. Nu, acestea sunt falsificări ale sfinţeniei ca „angajaţi”, ca oameni care l-au întâlnit pe Domnul, s-au convertit şi au început să meargă în credinţă şi în Biserică. Papa Francisc vorbeşte despre „duşmani subtili” ai sfinţeniei. Cu alte cuvinte: răul se prezintă sub rămăşiţe false, cu o aparenţă de bine, sau pentru a spune cu o expresie vestită, travestit în „înger de lumină” în aşa fel încât să înşele şi pe cel care s-a hotărât pentru urmarea Domnului. Scopul Celui Rău este să ne ducă înapoi la viaţa de „dinainte de convertire”, pentru a demonstra că nimic nu s-a schimbat, că harul lui Dumnezeu nu ne mântuieşte şi că vieţile noastre sunt în mod disperat încă pe punctul de plecare. Cu alte cuvinte, că sfinţenia „nu este pentru noi”.

Să privim separat mai întâi gnosticismul şi apoi pelagianismul şi să le aprofundăm pe amândouă, pentru a ne putea pune în apărare de asemenea derive.

Gnosticismul

Punctul fundamental este că gnosticismul (din grecescul ghnosis: cunoaştere) uită că misterul lui Dumnezeu este întocmai un mister… ceea ce se vede din El se vede prin har, prin dar al lui Dumnezeu şi nu în virtutea raţionamentelor şi a experienţelor construite de om. Dumnezeu scapă de tentativele noastre de a-l închide în ceva ce să-l poată circumscrie şi să-l limiteze, cu scuza de a voi să-l descrie sau să-l definească. Că este un concept, o idee, un nume, o imagine, o reprezentare făcută de mâinile noastre… Dumnezeu este mai mare! Fie în tradiţia ebraică fie în cea musulmană sensul transcendenţei lui Dumnezeu ne împiedică să ne facem o imagine a lui Dumnezeu sau să-i rostim numele. Numai pentru că Dumnezeu ne revelează şi ne arată faţa sa în Isus noi putem să ne adresăm lui Dumnezeu cel de trei ori Sfânt şi să-l numim Tată, Fiu şi Duh. Dacă vrem să intuim ceva despre Dumnezeu, putem doar să pornim de la acel om pe care El a decis să devină întrupându-se. În schimb, scrie papa, gnosticismul „prin propria sa natură vrea să domesticească misterul”, fie misterul lui Dumnezeu şi al harului său, fie misterul vieţii altora (nr. 40).

Şi viaţa celorlalţi este un mister, nu putem pretinde că am înţeles totul despre inima oamenilor! Cu atât mai mult despre inima lui Dumnezeu. În schimb gnosticul este convins că are adevărul în mână şi că l-a procurat cu inteligenţa sa şi cu ştiinţa sa. Iarăşi papa în Gaudete et exsultate:

„Pentru că este tipic gnosticilor să creadă şi că pot cu explicaţiile lor să facă perfect comprehensibile toată credinţa şi toată Evanghelia. Absolutizează propriile teorii şi îi obligă pe alţii să se supună propriilor raţionamente. Una este o folosire sănătoasă şi umilă a raţiunii pentru a reflecta asupra învăţământului teologic şi moral al Evangheliei; alta este a pretinde să se reducă învăţătura lui Isus la o logică rece şi dură care încearcă să domine totul” (nr. 39).

Este legitim ca raţiunea să investigheze şi să elaboreze doctrine, dar vai să schimbăm aceste sinteze, deşi sunt bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură şi din Tradiţie, cu însuşi misterul lui Dumnezeu. Dumnezeu mă elimină, mă surprinde, mă nelinişteşte, mă mângâie, mă corectează, îmi vine în întâmpinare… într-un cuvânt: mă iubeşte! Nu pot pretinde că am înţeles totul şi că pot să exprim cine este El cu două fraze bine formulate. Scria sfântul Augustin cu o expresie latină concisă şi eficace: Si comprehendis, non est Deus!

„Dacă tu declari că ai înţeles ce este Dumnezeu, asta înseamnă că tu ai înţeles ceva diferit şi care nu este Dumnezeu. Dacă tu declari că l-ai înţeles cu gândul, asta înseamnă că prin acest gând ai voit să te înşeli. Deci, acesta nu este Dumnezeu, dacă declari că l-ai înţeles” (Augustin de Hippona, Sermo 52).

Nu vrem să spunem că nu-l cunoaştem pe Dumnezeu, dimpotrivă: mister este ceea ce înainte nu se vedea şi acum se vede. Dar tot ceea ce se vede este prin darul lui Dumnezeu, prin revelaţia sa şi nu prin bravura minţii umane. În Scriptură când se vorbeşte despre „teama de Dumnezeu” se înţelege chiar acest a-l lăsa pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Nu-l pun pe Dumnezeu în buzunar, nu-l reduc la un concept, nu absolutizez experienţa mea personală avută cu El… aşa cum fac gnosticii.

Din această atitudine îngâmfată provin două consecinţe:

1. Credinţa gnosticilor de ieri şi de astăzi este o credinţă incorporală: până la urmă, gnosticul crede într-o doctrină, nu într-o persoană, Domnul Isus; pentru el Dumnezeu s-a revelat într-un tratat, nu într-o istorie de iubire între Dumnezeu şi popor, între Dumnezeu şi Biserică. Consecinţele sunt dezastruoase:

„Până la urmă, dezincarnând misterul, preferă «un Dumnezeu fără Cristos, un Cristos fără Biserică, o Biserică fără popor»” (nr. 37).

Dacă Dumnezeu este o teoremă, cum pot eu să-l iubesc? În afară de asta, credinţa mea aşa de aparent precisă în formularea conţinuturilor sale, a devenit formală, aseptică, având scuza că este obiectivă şi asta pentru că nu are istorie, nu-şi înfige rădăcinile în viaţa mea, nu se bazează pe o întâlnire gratuită cu Domnul. Papa Francisc ne avertizează:

„Dumnezeu ne depăşeşte infinit, este mereu o surpriză şi nu noi determinăm în ce împrejurare istorică îl găsim, din moment ce nu depind de noi tipul şi locul şi modalitatea întâlnirii. Cel care vrea totul clar şi sigur pretinde să domine transcendenţa lui Dumnezeu” (nr. 41).

2. A doua consecinţă: gnosticii, după ce l-au redus pe Dumnezeu la un concept bine formulat şi propus ca adevăr absolut, îl folosesc împotriva altora! Îl iau în posesie pe Dumnezeu ca pe „o proprietate a lor” şi se folosesc de El pentru a firma propriu eu împotriva altora.

„Mulţumire fie lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei Bisericii a rezultat foarte clar că ceea ce măsoară perfecţiunea persoanelor este gradul lor de caritate, nu cantitatea de date şi cunoştinţe pe care o pot acumula. «Gnosticii» fac dezorientare cu privire la acest punct şi îi judecă pe alţii pe baza verificării capacităţii lor de a înţelege profunzimea anumitor doctrine” (nr. 37).

Nu percep nici ceea ce Dumnezeu face în viaţa altora, pentru că au absolutizat raţionamentele lor şi experienţa lor personală de credinţă sau aceea a propriului grup:

„Nici nu se poate pretinde să se definească unde nu se află Dumnezeu, pentru că El este prezent în mod misterios în viaţa fiecărei persoane, în viaţa fiecăruia aşa cu doreşte El şi nu putem să-l negăm cu presupusele noastre certitudini. Şi atunci când existenţa vreunuia a fost un dezastru, şi atunci când îl vedem distrus de vicii şi de dependenţe, Dumnezeu este prezent în viaţa sa. Dacă ne lăsăm conduşi mai mult de Duhul Sfânt decât de raţionamentele noastre, putem şi trebuie să-l căutăm pe Domnul în fiecare viaţă umană. Acest lucru face parte din misterul pe care mentalităţile gnostice ajung să-l refuze, pentru că nu-l pot controla” (nr. 42).

Pelagianismul

Numele derivă de la călugărul Pelagiu, contemporan al lui Augustin şi cu care sfântul episcop de Hippona a avut mult de discutat… Acel rol central pe care gnosticii îl atribuie inteligenţei, pelagienii îl atribuie voinţei umane, efortului personal:

„Nu mai ocupa inteligenţa locul misterului şi al harului, ci voinţa. Se uita că totul «nu depinde nici de cel care vrea, nici de cel care aleargă, ci de Dumnezeu cel îndurător» (Rom 9,16) şi că El «ne-a iubit cel dintâi» (1In 4,19)” (nr. 48).

Pentru pelagian, Domnul Isus este astfel un model de imitat cu propriile forţe, nu izvorul harului necesar pentru viaţa nouă!

În teorie pelagienii convinşi par să fie puţini: toţi avem în inimă cuvintele lui Isus de la Ultima Cină: „fără mine nimic nu puteţi face”. Şi totuşi pentru papa Francisc această altă scurtătură a vieţii spirituale este mult mai răspândită decât ne imaginăm noi. Nu sunt puţini creştinii care spun în cuvinte că ei cred în necesitatea harului, dar de fapt se bazează numai pe voinţa umană. Cum se poate întâmpla asta? Papa ne dă exemple: pelagianismul

„se manifestă în multe atitudini aparent diferite între ele: obsesia pentru lege, fascinaţia de a prezenta cuceriri sociale şi politice, ostentaţia în îngrijirea liturgiei, a doctrinei şi a prestigiului Bisericii, lauda deşartă legată de gestionarea treburilor practice, atracţia faţă de dinamicile de auto-ajutor şi de realizare autoreferenţială. În asta unii creştini îşi dedică energiile lor şi timpul lor, în loc să se lase conduşi de Duhul pe calea iubirii, în loc să se pasioneze pentru a comunica frumuseţea şi bucuria Evangheliei şi să-i caute pe cei de departe în mulţimile imense însetate de Cristos… (Toate acestea sunt) o formă subtilă de pelagianism, pentru că pare să supună viaţa harului la anumite structuri umane. Asta se referă la grupuri, mişcări şi comunităţi şi este ceea ce explică de ce de atâtea ori încep cu o intensă viaţă în Duh, dar după aceea termină fosilizaţi… sau corupţi” (nr. 57-58).

În schimb Evanghelia este simplă şi pune în centru primatul iniţiativei de iubire a lui Dumnezeu în Cristos. Cât priveşte omul, el, mergând împreună cu Domnul său şi întărit de darul Duhului, creşte în virtuţile teologale, în centrul cărora este caritatea. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele ca pe noi înşine este inima vieţii noi.

Papa Francisc ne dă un alt exemplu de derivă pelagiană (şi este un exemplu de înşelăciune „a îngerului de lumină”!): se poate întâmpla ca să fim pelagieni chiar fără să vrem asta atunci când uităm că acţiunea Duhului Sfânt în transformarea vieţii noastre este treptată şi progresivă, şi pretindem ca harul să transforme totul numai dintr-o lovitură. Desigur, trebuie spus, se pretinde asta mai ales… de la vieţile altora! În aceste situaţii nu ne dăm seama că ajungem să-i inculpăm pe alţii de non-perfecţiunea lor, pentru că sunt defectuoşi în… „bunăvoinţa” lor! Este ca şi cum s-ar spune: harul există şi acţionează, deci pentru ce încă n-ai depăşit acele defecte? Poate pentru că nu vrei? Cine asumă această atitudine este adesea cel care se bazează pe acele trei sau patru reguli de viaţă creştină pe care reuşeşte să le respecte, motiv pentru care îşi arogă dreptul de a-i judeca pe alţii… căzând deci în lipsa de caritate, în a nu crede în căutarea sinceră a binelui din partea celorlalţi! Şi cel care încă n-a ieşit pe deplin din anumite limite sau păcate poate să aibă o voinţă umilă şi să exprime o necesitate convinsă de ajutorul Domnului, poate să strige ca Petru în furtună „Doamne, salvează-mă!”, conştient că nu reuşeşte singur. Să-l ascultăm pe papa Francisc:

„Cei care răspund acestei mentalităţi pelagiene sau semipelagiene, deşi vorbesc despre harul lui Dumnezeu cu discursuri îndulcite, «în definitiv se încred numai în propriile forţe şi se simt superiori celorlalţi pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt în mod încăpăţânat fideli faţă de un anumit stil catolic». Când unii dintre ei se adresează celor slabi spunând că totul este posibil cu harul lui Dumnezeu, în fond obişnuiesc să transmită ideea că totul se poate face cu voinţa umană, ca şi cum ea ar fi ceva curat, perfect, atotputernic, la care se adaugă harul. Se pretinde să se ignore că «nu toţi pot totul» şi că în această viaţă fragilităţile umane nu sunt vindecate complet şi o dată pentru totdeauna de har. În orice caz, aşa cum învăţa sfântul Augustin, Dumnezeu te invită să faci ceea ce poţi şi «să ceri ceea ce nu poţi»” (nr. 49).

Cred că în această seară, după ce am ascultat din cuvintele papei descrierea acestor doi duşmani, înţelegem cât sunt de răspândiţi, înlăuntrul nostru şi în comunităţile în care suntem inseraţi. Sunt două căi comode: consistă în a ne baza cu totul pe inteligenţa proprie şi pe voinţa proprie, fără a căuta deschiderea umilă la harul lui Dumnezeu, oprirea încrezătoare în mâinile Domnului. În realitate este calea cea mai comodă, pentru că eu-l nu se prea mai lasă pus în discuţie de Cuvântul lui Dumnezeu! Ne amintim de vorba lui Abba Antonio (?): diavolul cunoaşte tot misterul lui Dumnezeu şi ştie să imite comportamentele virtuoase, însă două lucruri nu le ştie şi nu le poate face: iubirea şi umilinţa!

Posted in Biserică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *