Două secole de raporturi între China și Sfântul Scaun

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Federico Lombardi
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Vatican Insider, 23 septembrie 2018

Ca urmare a primului război al opiului (1839-1842), în cadrul slăbiciunii imperiului chinez și al afirmării puterii politice, militare și economice a puterilor occidentale în China cu tratatele numite „inegale”, se stabilește protectoratul francez asupra misiunilor Bisericii Catolice, care se referă atât la catolicii străini cât și la cei autohtoni. Legătura cu Franța (pentru catolici, și în mod analog cu alte națiuni pentru alte confesiuni creștine) întărește în mare parte a societății chineze ideea despre creștinism ca religie străină și prin urmare atrage față de creștini ura xenofobă.

Sfântul Scaun la rândul său este conștient de necesitatea de a forma un cler indigen și până la jumătatea secolului al XIX-lea se începe să se vorbească despre tema relațiilor cu China. În timpul pontificatului Papei Leon al XIII-lea din inițiativă chineză în 1886 există inițiativa de a stabili „relații amicale”. Însă Papa renunță să trimită un Nunțiu din cauza opoziției guvernului francez și de teama reacțiilor negative din partea catolicilor francezi. Totuși își dau seama tot mai clar că protectoratul condiționează Biserica. În 1900-1901 explozia xenofobă a revoluției Boxerilor, în timpul căreia circa treizeci de mii de catolici sunt măcelăriți, pe de o parte demonstrează nevoia de protecție dată de lipsa de încredere față de guvernul chinez din acel timp, dar pe de altă parte confirmă că protectoratele occidentale fac creștinismul nedespărțit pentru mulți chinezi. În 1912 se termină imperiul și are loc venirea Republicii chineze.

Pontificatul Papei Benedict al XV-lea demonstrează o mare clarviziune cu privire la tema misiunilor și o conștiință clară a necesității de a depăși condiționările Bisericii în era colonială, și în această perspectivă China are un loc determinant: creștinismul nu trebuie să mai fie perceput ca o religie străină. Scrisoarea apostolică „Maximum illud” din 30 noiembrie 1919, considerată magna charta a noului curs al misiunilor, este elaborată mai ales pe baza experienței chineze. Pechinul reia inițiativa pentru relații diplomatice cu Sfântul Scaun. Roma răspunde pozitiv și vrea să afirme dreptul său de a le stabili și cu națiuni necreștine, însă Franța presează de această dată asupra Pechinului (nu asupra Sfântului Scaun, cu care în această perioadă a rupt relațiile diplomatice, care vor fi restabilite în 1921), și trebuie să se amâne.

Papa Pius al XI-lea înaintează cu mare hotărâre pe linia trasată de predecesorul său. În anul 1922 îl trimite pe Mons. Celso Constantini ca prim delegat apostolic în China. Acesta se eliberează de orice protecție europeană, celebrează în 1924 Conciliul din Shanghai și pregătește primele hirotoniri a șase Episcopi chinezi, care vor fi făcute la Roma personal de Papa Pius al XI-lea la 28 octombrie 1926, ca demonstrație clară că se vrea crearea unei Biserici locale în China. Mons. Constantini realizează și diferite tentative de a stabili relații diplomatice, care însă nu ajung la liman, și în 1933 se întoarce la Roma, unde va fi secretar al Propaganda Fide, dar această perioadă reprezintă un mare progres în inculturare și va da loc în 1939 arhivării definitive și oficiale a controversei seculare a riturilor chineze, care în secolele precedente a apăsat atât de negativ asupra evenimentelor Bisericii Catolice din țară.

Situația politică din China este extrem de turbulentă (invazia japoneză, ascensiunea partidului comunist, conflictul intern) și în sfârșit izbucnește al doilea război mondial. Însă pontificatul Papei Pius al XII-lea continuă în aceeași linie cât privește Biserica din China și raporturile diplomatice cu Republica Chineză. În 1942 a fost abolirea definitivă a tratatelor „inegale”, deci a protectoratului francez. În același an sunt anunțate relațiile diplomatice dintre China și Sfântul Scaun. După sfârșitul conflictului mondial, la începutul anului 1946 este creat primul Cardinal chinez, verbitul Thomas Tien Ken-sin. Tot în 1946 este instituită Ierarhia episcopală în China, conform structurii indicate încă în Anuarul Pontifical, care cuprinde 20 de Arhidieceze, 85 de Dieceze și 34 de prefecturi apostolice.

În 1946, Mons. Antonio Riberi este acreditat ca inter-nunțiu pe lângă guvernul naționalist al lui Chiang Kai-shek la Nanchin. Când în 1949 vine noul regim, reprezentantul pontifical nu se transferă la Taiwan cu guvernul precedent, ci rămâne în continent și îi invită pe misionarii străini să rămână. Mao Zedong ia puterea și este fondată Republica Populară Chineză. La 1 iulie 1949, Sfântul Oficiu condamnă comunismul: este în vizor mai ales situația europeană, însă condamnarea are valoare generală, așadar manifestă poziția Bisericii față de ideologia noului regim. În primii ani ai noii republici situația din țară se dezvoltă în mod foarte complex: război în Coreea, reforma agrară, plan cincinal. Cât privește tema religioasă, în 1950 este lansată Mișcarea de reformă a celor trei autonomii (autoguvernare, automenținere financiară, autorăspândire), cu un anumit succes printre protestanți, dar nu printre catolici. În ianuarie 1951 este constituit Oficiul pentru Probleme Religioase. După o foarte violentă campanie de presă, inter-Nunțiul Riberi este constrâns să părăsească țara la 5 septembrie 1951. Și misionarii catolici străini între 1951 și 1954 sunt practic expulzați toți.

Papa Pius al XII-lea cu scrisoarea apostolică „Cupimus imprimis” (1952) răspunde Mișcării celor Trei Autonomii. Aceasta de fapt eșuează cât privește Biserica Catolică și este lansată o nouă Mișcare anti-imperialistă de iubire față de patrie și față de religie. Cu enciclica „Ad Sinarum gentem” (1954), Papa Pius al XII-lea condamnă „mișcarea patriotică” în orice formă, și cu privire la documentul precedent este vorba despre o reprobare mai explicită și articulată. În 1955 sunt arestați Episcopul de Shanghai, Ignatius Gong Pinmei, și mulți alții. În același timp, alți catolici acceptă să se insereze și să participe la viața politică. În 1956-1957, Mao Zedong lansează Campania celor o sută de flori pentru a îmbunătăți raportul dintre putere și mase. Astfel are loc eliberarea catolicilor arestați și o scurtă îmbunătățire a climatului. În acest context, în 1957 este fondată Asociația patriotică a catolicilor chinezi și au loc primele hirotoniri episcopale fără mandat pontifical. Astfel începe așa-numitul „catolicism oficial”. În octombrie 1953 vor fi hirotoniți în acest mod peste 20 de Episcopi. Cu enciclica „Ad apostolorum principis” (1958), Papa Pius al XII-lea revendică patriotismul catolicilor chinezi, dar respinge Asociația patriotică. Referitor la hirotonirile fără mandat pontifical se clarifică faptul că sunt ilegitime, dar valide.

Papa Ioan al XXIII-lea, în primele timpuri ale pontificatului, referindu-se la situația chineză vorbește despre „schismă”, însă atitudinea sa se schimbă repede. Între sfârșitul anului 1958 și începutul anului 1960, o reflecție mai aprofundată duce de fapt la convingerea că nu trebuie să se vorbească despre „schismă”, neexistând voință schismatică din partea clerului chinez. Contextul chinez în 1959-1960 este complex: eșuează Marele salt înainte, lansat în 1958 de Mao care trebuie să renunțe la președinția statului, există insurecția din Tibet, între China și Uniunea Sovietică are loc ruptura și se accentuează linia politică antiamericană. În 1960 are loc procesul public împotriva Episcopilor Gong Pinmei (condamnat la închisoare pe viață) și James Edward Walsh (misionar american, rămas unicul Episcop străin în China). În ianuarie 1962, Asociația patriotică, în al doilea congres al său, insistă cu tonuri foarte aspre cu privire la o Biserică total independentă de Roma. Papa Ioan al XXIII-lea se gândește să invite la Conciliu pe Episcopii chinezi din Republica populară, dar renunță. La lucrările Conciliului Vatican II vor fi prezenți în schimb 60 de Episcopi exilați din China continentală, dintre care 49 de străini.

Pontificatul Papei Paul al VI-lea coincide în mare parte cu anii dramatici ai Revoluției culturale și cu timpul în care țările occidentale și Organizația Națiunilor Unite recunosc Republica Populară Chineză și nu Taiwanul (Republica China), pe care în schimb Sfântul Scaun continuă să îl recunoască. În 1970, în timpul marii călătorii în Asia și în Oceania, Papa Paul al VI-lea vizitează Hong Kong, primul și unicul Papă ajuns pe teritoriul chinez continental. În 1966, Mao Zedong demarează Revoluția culturală. Aceasta va însemna interzicerea oricărei activități religioase, închiderea tuturor locurilor de cult, interdicția practicii religioase. Vor fi loviți dur și aderenți la Asociațiile patriotice. La 9 septembrie 1976, are loc moartea lui Mao, după care urmează arestarea și procesul așa-numitei „bande a celor patru”, și apoi sfârșitul Revoluției culturale.

Începutul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea în 1978 coincide practic cu urcarea și reformele lui Deng Xiaoping. În 1979 sunt primele semne de deschidere în domeniul religios. În 1980 se redeschid unele biserici în diferite orașe. Este reconstituit Oficiul pentru probleme religioase, precum și cele cinci Asociații patriotice religioase, care țin congresele lor naționale. Cel al Asociației patriotice catolice este al treilea, după care urmează o conferință a reprezentanților. Aceasta creează la rândul său un Colegiu al Episcopilor chinezi, care nu a fost recunoscut niciodată de Roma. În primii ani din ’80 sunt eliberați Episcopi și preoți arestați.

La 18 februarie de la Manila, Papa Ioan Paul al II-lea adresează un salut tuturor catolicilor din China. Însă în iunie există acuze de interferență la Vatican pentru recunoașterea monseniorului Deng Yiming ca Arhiepiscop de Canton. Episcopul de Baoding hirotonește trei Episcopi fără a consulta Sfântul Scaun. Cardinalul Angelo Rossi, prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor, îi autorizează la 12 decembrie 1981 pe Episcopii chinezi „legitimi și fideli față de Sfântul Scaun” să hirotonească alți Episcopi, dacă este necesar fără înțelegere prealabilă cu Roma. Acest privilegiu (deja acordat în trecut pentru țările europene sub regimul comunist) va duce însă la abuzuri și se vor ascuți contrapozițiile dintre „clandestini” și „oficiali” sau „patriotici”.

În 1982, la al XII-lea Congres al partidului comunist este pus în circulație documentul numărul 19 despre controlul celor cinci religii recunoscute oficial (budismul, taoismul, islamul, protestantismul, catolicismul). În noua constituție, la articolul 36 se afirmă că „nici o altă realitate religioasă în China nu poate să fie controlată din străinătate”. Totuși, în același an există revenirea diferitelor activități ale Bisericii. Iezuitul Aloysius Jin Luxian poate să redeschidă seminarul din Sheshan, după ce timp de trei decenii Biserica a rămas fără structuri formative. Astfel, la sfârșitul deceniului vor fi hirotoniți circa două sute de noi preoți. Diferite bunuri confiscate sunt restituite și treptat se deschid conventuri de surori, activități caritative și formative. Se înmulțesc și contactele cu Biserica din China din partea Conferințelor Episcopale și a instituțiilor catolice din alte țări. Însă pentru că există ambiguități și tensiuni în raporturile cu Asociația patriotică și aderenții săi, în 1988, Cardinalul Tomko, prefect al Congregației pentru Evanghelizarea Popoarelor, trimite Conferințelor Episcopale occidentale directive (cele opt puncte), cu fapte din piața Tienanmen și criza comunismului din Europa, crește neîncrederea chineză față de Papa Ioan Paul al II-lea, care între timp îl creează Cardinal pe Gong Pinmei, care din 1988 a avut permisiune de a se îngriji în Statele Unite. Și în anii nouăzeci continuă de fapt tradiționala linie guvernamentală de politică religioasă de control.

Totuși, după sfârșitul Revoluției culturale, mulți Episcopi „patriotici” în noua situație au cerut prin canale rezervate recunoașterea de la Roma și au obținut-o. Astfel apune definitiv ideea unei posibile Biserici „schismatice”. În ianuarie 2007 comunicatul concluziv al reuniunii din Vatican a unei comisii despre China va afirma textual că „aproape toți Episcopii și preoții sunt în comuniune cu Roma”. Aceasta manifestă o schimbare foarte importantă a situației, formată în cursul timpului. În Biserica din China se semnalează figurile de mari păstori recunoscuți de guvern și în același timp în comuniune cu Roma, ca Episcopul de Shanghai, Aloyisius Jin Luxian.

În anul 2000 au loc noi dificultăți în raporturile dintre Republica Populară Chineză și Sfântul Scaun, mai ales pentru hirotonirile de noi Episcopi ilegitimi în China și pentru canonizarea la Roma a 120 de martiri chinezi din revoluția Boxerilor chiar la 1 octombrie, sărbătoarea națională a Republicii populare. Papa Ioan Paul al II-lea se angajează mult pentru a depăși aceste dificultăți, îndeosebi cu un mesaj de mare rezonanță cu ocazia unei întâlniri despre Matteo Ricci (24 octombrie 2011). Pontiful se îndreaptă spre China, spre chinezi și spre autoritățile lor, cu mâna întinsă a prieteniei și a stimei și recunoașterea și a „erorilor și limitelor din trecut”, are ajunge la cuvinte foarte puternice: „Pentru toate acestea cer iertare și înțelegere celor care s-au simțit, în vreun mod, răniți de aceste forme de acțiune ale creștinilor” și la dorința explicită „de a vedea curând instaurate căi concrete de comunicare și de colaborare între Sfântul Scaun și Republica Populară Chineză”.

În 2005 intră în vigoare un nou Regulament pentru problemele religioase, dar mai ales trebuie amintită declarația elogiativă făcută de ministrul de externe de la Pechin cu ocazia morții Papei Ioan Paul al II-lea, după care urmează o reluare a contactelor directe. În pofida contactelor apar noi tensiuni și în 2006 se repetă cazuri de hirotoniri „ilegitime”, la care Sfântul Scaun reacționează. Contactele se răcesc. Totuși, la 27 mai 2007, este publicată scrisoarea foarte importantă a Papei Benedict al XVI-lea „către Episcopii, preoții, persoanele consacrate și credincioșii laici din Biserica catolică din Republica Populară Chineză”, bogată în indicații pastorale. Papa insistă asupra unității Bisericii, abolește toate facultățile speciale (de exemplu, pentru hirotonirile „clandestine” de Episcopi) și dorește dialogul cu autoritățile guvernului.

La 7 mai 2008, în Vatican, în Aula Papa Paul al VI-lea are loc un concert excepțional oferit Papei Benedict al XVI-lea de Orchestra Filarmonică Chineză din Pechin, cu corul Operei din Shanghai. Este un moment semnificativ al așa-numitei diplomații culturale, care cuprinde și alte inițiative, cum sunt expoziții istorice și artistice (în Vatican și în China) și participarea de experți la întâlniri de natură științifică sau culturală. Totuși, în timp ce câțiva ani hirotonirile episcopale au avut loc cu acceptul Romei, între 2010 și 2011 au loc din nou unele hirotoniri ilegitime, cărora în sfârșit Sfântul Scaun le răspunde la 16 iulie cu o decizie deosebită.

Încă de la începutul pontificatului, de mai mult ori Papa Francisc manifestă o atenție vie și cordială față de poporul chinez, contribuind la stabilirea unui climat nou și mai destins, care permite reluarea efectivă a dialogului Sfântului Scaun cu autoritățile chineze. Semnale evidente ale acestui nou climat sunt permisele acordate avionului papal de a survola teritoriul chinez în timpul călătoriei în Coreea și mesajele trimise de Pontif președintelui chinez (14 și 18 august 2014). Este important și interviul luat Papei Francisc publicat în „Asia Times” la 2 februarie 2016, bogat în expresii de stimă a Pontifului față de poporul și cultura chineză. În ultimii ani contactele s-au înmulțit și canalele de comunicare au apărut mai stabile și eficace. În mai multe rânduri, unele organe de presă chineze și chiar ministerul afacerilor externe au publicat declarații de destindere față de Papa Francisc, fie cu ocazia călătoriilor internaționale, fie comentând declarațiile pontificale. Restul este cronică din acest zile.

via ITRC.ro

Posted in Biserică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *