CFE: Oare te încrezi cu adevărat în Mine?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mirel-Mihai Demian
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 163
Oare te încrezi cu adevărat în Mine?
Text de bază: Mc 6, 7-13

Dragi prieteni,

Nu vom putea să exprimăm niciodată bucuria și nu vom putea să fim conștienți pe deplin de ceea ce înseamnă să asculți cuvântul lui Isus. Deprinderile în care trăim, ochii noștri acoperiți de vălul obișnuinței, ne împiedică să întrezărim cât de prețios este Cuvântul proclamat. Să ne plecăm în fața prezenței lui Isus, viu în mijlocul nostru! El, prin intermediul acestui Cuvânt proclamat, dorește să ne facă să înțelegem că nu este un Isus mut ci este un Isus care vorbește. Ne vorbește cu ajutorul acestui Cuvânt și al tuturor nuanțelor Cuvântului. Astfel, reușește să ajungă în inima fiecăruia dintre noi, deoarece aceasta este dorința Sa. Prezența Sa în mijlocul nostru se manifestă prin faptul că ajunge la fiecare dintre noi. Toți vrem să fim disponibili și deschiși în fața acestui cuvânt pe care îl luăm din Evanghelia lui Mc 6,7-13:

„Apoi, cutreiera satele din jur învățând. 7 I-a chemat pe cei doisprezece și a început să îi trimită doi câte doi și le-a dat putere asupra spiritelor necurate. 8 Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, 9 dar încălțați cu sandale și: „Să nu purtați două tunici!” 10 Apoi le-a spus: „Dacă intrați într-o casă, rămâneți acolo până când veți pleca din locul acela, 11 iar dacă nu veți fi primiți în vreun loc și nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturați praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor!” 12 Ei au ieșit și au predicat ca [oamenii] să se convertească. 13 Și scoteau mulți diavoli, ungeau cu untdelemn mulți bolnavi și-i vindecau.”

E o pagină din Evanghelie care are o sumedenie de implicații. S-ar părea că Isus ar dori să vorbească despre toți și despre toate celor care îl ascultă – adică nouă. Să începem cu faptul că Isus „a început să îi trimită”. Mă gândesc la acești apostoli, la acești discipoli atașați de Isus; au lăsat totul pentru a sta cu Isus. Au înțeles că experiența alături de acest „Rabbi”, alături de acest Învățător, este una atât de puternică și frumoasă încât le inducea o stare de entuziasm. S-au bucurat stându-I alături atunci când Isus săvârșea marile miracole. S-au bucurat de gingășia cu care Isus se comporta cu copiii, cu cei bolnavi și suferinzi. Au respirat iubirea pe care Isus o manifesta persoanelor pe care le întâlnea: Zaheu, femeia samariteană.

În ființa lor s-au imprimat aceste semne grandioase de afecțiune, de noutate pe care acest bărbat plin de omenie le făcea. Isus era capabil să împrăștie în jurul Său mireasma atenției pe care o purta întregii omeniri. Nicio suferință nu-i scapă: leprosul pe care din întâmplare îl vede abandonat undeva într-o parte… Nimic nu trece neobservat pentru Isus: femeia care era bolnavă de atâția ani îi atinge haina și se vindecă. Isus este plin de omenie! Să ne imaginăm cum s-au atașat discipolii de Isus, cât de apropiați erau de El! Astfel s-au bucurat și de momentele cele mai semnificative din viața Sa. Atunci când noaptea se trezește și merge să se roage.

Și acum, când trăiesc această stare de atașare, Isus le cere să se desprindă de El, îi trimite. E ca și cum le-ar fi spus: „Umblați singuri! Eu sunt alături de voi, contați pe Mine: dar voi trebuie să mergeți…” Îi desprinde… Cum vor face…? Ce vor face fără Isus, fără această apropiere de El, fără această putere, fără acest entuziasm, fără această omenie de care Isus dădea dovadă? Îi desprinde de El pentru a merge, deoarece este mai important să meargă, căci în „mersul lor” vor mărturisi prezența Sa, se vor bucura de prezența Sa, vor cuvânta prezența Sa!

Și acest lucru ne spune și nouă că trebuie să mergem, chiar și atunci când nu ne simțim în stare! Mă gândesc la acești discipoli, departe de Isus, care nu mai simt căldura prezenței Sale, puterea, curajul, îmbărbătarea lui Isus. Nu mai simt nicio alinare. Și noi, în anumite circumstanțe, nu mai simțim nicio alinare. S-ar părea că Isus n-ar mai fi cu noi, s-ar părea că Isus ne-a lăsat singuri. Puterea evanghelizării nu stă în entuziasmul pe care îl dobândim într-un anumit moment, ci în experimentarea prezenței lui Isus și în conștientizarea faptului că El este alături de noi. Apoi mergem… mergem…

Cel de-al doilea aspect este faptul că: „a început să îi trimită doi câte doi„. Ce semnificație are această trimitere? Înseamnă că îi trimite ca trup, ca familie. Nu merg asemenea unor singuratici! Ei sunt chemați să se vadă permanent ca făcând parte dintr-un trup [eclezial] care îi trimite și că între ei există relații de apartenență. Pe de altă parte sunt chemați să îl vestească pe Dumnezeu-Iubire, care nu poate fi vestit decât dacă trăiești iubirea. Dacă eu trăiesc iubirea, trăiesc relaționând, sunt capabil să îl vestesc pe Dumnezeu-Iubire.

În acest context gândiți-vă la valoarea pe care o au soții! Ei ne spun ce înseamnă să trăiesc în iubire, într-o intensă reciprocitate! Astfel, predicarea Cuvântului constă în a-l vesti pe Dumnezeul-Iubire. Gândiți-vă la bogăția de a avea o CFE, care exprimă ce înseamnă a trăi în iubire. Astfel sunt capabil să spun ceea ce știu despre Iubire, deoarece trăiesc într-o relație. Gândiți-vă ce înseamnă să simți că faci parte dintr-o comunitate parohială, uniți în iubire cu propriul păstor. Aceasta nu înseamnă că tot ceea ce trăiesc este perfect. În nici un caz! Simt această iubire, trăiesc aceea iubire…

A început să îi trimită doi câte doi„. I-a trimis ca și comunitate, ca și familie, i-a trimis pentru că trebuiau să împărtășească Iubirea care s-a făcut Trup! Și n-ar fi putut să împărtășească Iubirea care s-a făcut Trup uitând de trupul lor care aparține cuiva! Comuniunea noastră se transformă astfel în bogăția și esența vestirii. Intensitatea cu care trăiesc iubirea în cuplu devine posibilitate prin care vestesc Iubirea. Modul meu de a trăi viața comunitară, iubirea comunitară, devine oportunitate în vederea vestirii. Faptul de a aparține unei comunități, unui grup, devine posibilitate de vestire.

Celălalt fragment foarte frumos este – fiți atenți: „Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălțați cu sandale și: ‘Să nu purtați două tunici!'” Observați cât de atent este Marcu în a spune că Isus îi invită pe apostoli să nu aibă nici măcar cele strict necesare! A nu avea nici pâine și nici desagă înseamnă să nu ai nimic! „E necesar să mănânc! Cum, nu trebuie să îmi iau cu mine pâine? E necesar să am o tunică de schimb! Nu, du-te și ia cu tine doar o tunică!” Nici pâine, nici desagă și nici bani! De ce? În aceste cereri regăsim „hazardul” pe care Isus ne cere să îl înfruntăm: „Vreau să văd dacă te încrezi cu adevărat! Vreau să văd dacă, mergând departe de Mine, ai încredere în faptul că Eu sunt cu tine. Când ai fost cu Mine nu ai murit de foame. Ai avut de toate datorită faptului că ai fost în comuniune cu Mine și te-ai bucurat de tot ceea ce se putea mânca împreună. Acum, vă trimit doi câte doi. Nu luați cu voi nici bani nici pâine. Vreau să văd dacă voi înțelegeți că Eu sunt cu voi. Și Eu voi avea grijă de voi”.

Isus vrea să vadă dacă acești discipoli se încred cu adevărat în El! Vrea să vadă dacă știu să piardă totul punându-L pe El pe primul loc și încrezându-se în acest Isus! Le cere iubirea totală! E ca și cum Isus ne-ar întreba în această seară: „Sunt Eu cu adevărat cea mai mare iubire a vieții tale? Sunt Eu cu adevărat Domnul vieții tale, Domnul pe care îl iubești? Ai înțeles tu cu adevărat cât te iubesc? Dacă Eu sunt dispus să mi te dau cu totul, să îți ofer însuși Trupul Meu, crezi că nu sunt dispus să îți dau ceea ce e infinit mai puțin decât Trupul Meu?” Isus dorește să vadă dacă noi ne încredem cu adevărat în El, ne încredem până la capăt! Vrea să vadă dacă știm să punem pe locul doi lucrurile pe care le avem, lucrurile de făcut, vrea să vadă dacă știm să punem după El toate interesele noastre.

„Eu sunt cu adevărat prima ta iubire” – ne spune Isus! Fiți atenți că această primă iubire nu este una care le anulează pe toate celelalte. Este o primă iubire care le multiplică pe toate celelalte, le face să crească în intensitate. Dacă eu îl iubesc pe Isus ca Domn, iubirea pe care o port soțului sau soției mele va crește în intensitate. Iubirea pentru tatăl meu, pentru mama mea va crește. Iubirea pentru frații mei, pentru surorile mele, pentru vecinii mei, va crește. Cui îl iubește pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima și cu toate puterile, îi va crește intensitatea iubirii pe care o poartă pentru alții!

„Te încrezi cu adevărat în Mine? Mă consideri ca fiind cea mai mare iubire a vieții tale? Crezi că sunt puterea și locul de întâlnire pentru toate aspirațiile tale? Sau te simți trimis și astfel trebuie să te îngrijești de tine, trebuie să îți pui la punct misiunea asigurându-ți dinainte tot confortul, deoarece Domnul pe care tu îl iubești a uitat de tine? Astfel, tu te simți singur și abandonat!” În această încredințare în mâinile „hazardului” propus de Isus se văd marile mărturii ale unor sfinți. Aici mă gândesc la modul în care s-a încrezut în Isus Sf. Ioan Calabria. La modul în care s-a încrezut în Dumnezeu, până la capăt, Maica Tereza de Calcutta. Mă gândesc la încrederea pe care o avea în Dumnezeu Sf. Francisc de Assisi.

Mă gândesc de asemenea la încrederea totală de care dau dovadă anumite mame, soți sau soții care trăiesc în singurătate în ciuda faptului că sunt căsătoriți. Se încredințează pentru a continua să iubească împotriva oricărei speranțe. Să mă încred într-o iubire mai mare care mă face să-mi iubesc soțul care nu trăiește cu iubire căsătoria, care nu se face auzit sau nu se face dorit și care nu mă mai dorește. Să continui să iubesc împotriva oricărei speranțe.

„Tu crezi cu adevărat că Eu continui să te iubesc chiar dacă viața ta de cuplu scârțâie câteodată? Crezi cu adevărat că Eu continui să te iubesc chiar dacă în acest moment serviciul tău e greu, precar sau chiar nu-l mai ai? Crezi cu adevărat că Eu continui să te iubesc chiar dacă ești bolnav? Sau crezi că te-am abandonat deoarece ești bolnav? Sau crezi că te-ai îmbolnăvit deoarece te-am abandonat? Te încrezi cu adevărat în Mine?” Sfinții s-au cufundat în această încredințare, în această stare în care nu ai nicio garanție de căutat.

Astfel se naște dorința de a contempla mai intens Euharistia. Isus ne cere să pierdem totul pentru a-l considera pe El cea mai mare iubire. El ne spune: „Nu luați nimic, nimic cu sine, aveți încredere în Mine”. El este maestru în a pierde! Ce nu a pierdut Isus, Fiul lui Dumnezeu, în Euharistie? E mai ușor să spunem aceasta decât să înșiruim lucrurile pe care Isus le-a pierdut prin prezența Sa în Euharistie! Isus a pierdut totul! Să analizăm, în cele ce urmează, încă un mic fragment din această pericopă evanghelică.

„Dacă intrați într-o casă, rămâneți acolo până când veți pleca din locul acela„. E ca și cum le-ar fi spus: „Sprijiniți-vă pe relații concrete, stabile, pe raporturi umane. Casa este centrul din care raporturile interumane se răspândesc. Fiecare casă este un loc din care se naște o rețea relațională. În jurul unei case sunt rudenii, vecini și cunoștințe. Acolo să mergeți! Intrați în casă, intrați în relații, intrați în acest dinamism! Intrați pe vârfurile degetelor, cu gingășie, intrați iubind, purtând cu sine iubire. Acestea sunt darurile noastre – aur, smirnă și tămâie – de purtat în case. Intrați ducând daruri, intrați în interiorul casei și rămâneți acolo. Rămâneți acolo ca și semn al acestei mari iubiri.”

A intra în casă înseamnă să intri în relație. Nu putem să ne gândim la a evangheliza rămânând rupți, solitari, citind pe malul lacului. Când nu construiesc raporturi umane nu evanghelizez. Când nu salut eu am deschis premisa pentru a nu evangheliza. Când nu sunt ospitalier cu oamenii am deschis premisa pentru a nu evangheliza. Doar dacă creez relații evanghelizez, deoarece acestea sunt firele care împărtășesc evanghelizarea. Trebuie să ne intensificăm relațiile! Câte relații am sau consolidez, fac anumite gesturi care să întărească relațiile, dând un telefon în plus. Relațiile se consolidează intrând în case, intrând în relații cu ceilalți. Când ne mișcăm astfel, încredințându-ne lui Isus până la capăt, se întâmplă minuni.

Mulți dintre voi sau toți sunteți martori ai miracolelor pe care Domnul le-a făcut în Comunitatea noastră: convertiri, reînnoiri ale inimii, schimbări reale în viața cuiva, deoarece este cine să se încreadă în Domnul până la capăt. Invitația pe care v-o adresez astăzi este aceea de a vă încredința până la capăt, deoarece astfel demonii vor fi alungați, astfel vom putea să îi vindecăm pe cei infirmi, mai ales pe aceia care suferă de o infirmitate sufletească. Întrebarea pe care Isus prezent în mijlocul nostru ne-o adresează în aceste momente este: „Te încrezi cu adevărat în Mine? Știi că Eu te iubesc? Te iubesc în mod personal, te-am gândit din veșnicie! Ți-am pregătit un loc lângă Mine încă din veșnicie! Dar tu mă iubești cu adevărat, ai cu adevărat încredere în Mine?”

toată seria aici (ca fişiere Word)



Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *