Ariditatea spirituală

Print Friendly, PDF & Email

Autor: W. G. Most
Traducere: Andrei Goția
Sursa: Familia creștină, 4/2004

Introducere

Care este rolul emoţiilor sau al sentimentelor în viaţa noastră spirituală? Mai întâi, să clarificăm ce este emoţia. După psihologia modernă, ea are două elemente: 1) schimbări corporale, mai ales la nivelul reacţiilor biochimice; 2) interpretare mentală. De exemplu, reacţiile biochimice în cazul fricii şi în cel al mâniei sunt aproape la fel. Deci, interpretarea mentală hotărăşte care ce este. Dacă vedem ceva scandalos în faţa ochilor, e vorba de mânie. Dacă vedem ceva foarte periculos, e frică.

Emoţia este prin însăşi natura ei neutră, nici bună, nici rea. De exemplu, Domnul nostru a simţit mânie când i-a izgonit pe neguţători din templu. Deci, atunci mânia a fost bună. Ea a furnizat un avânt de natură chimică, adrenalina, care I-a uşurat sarcina de îndeplinit. Dar dacă mânia depăşeşte ceea ce necesită situaţia concretă, ea este rea. Dat fiind că suntem omeneşte slabi, de obicei mânia depăşeşte uşor măsura. Aceasta reprezintă un păcat venial. Ar trebui să fie vorba de ceva foarte grav, ca o persoană care aproape îşi iese din minţi, ca să avem de-a face cu un păcat de moarte. De asemenea, o dorinţă reală, de răzbunare serioasă, nu doar un gând trecător, poate fi un păcat de moarte.

Similar, în viaţa spirituală sentimentele sau emoţiile pot fi folositoare ori dăunătoare. Emoţiile plăcute în lucrurile religioase se numesc consolări; contrariul lor, ariditate. Înţelegerea unor adevăruri spirituale nu e acelaşi lucru cu consolarea. Există în primul rând trei surse ale sentimentelor în religie: noi înşine, un spirit bun (sau Dumnezeu) şi spiritul rău.

Noi înşine

Mai întâi, sentimentele pot veni de la noi înşine. Unii, citind viaţa unui sfânt, pot să se identifice cu el şi să se închipuie sfinţi, mai ales dacă se întâmplă să aibă un fel liniştit de a se ruga. Starea sănătăţii şi trupului nostru în general ne pot afecta reacţia prin intermediul sentimentelor. Dacă ne observăm, ceea ce poate fi amuzant, vom descoperi că reacţiile şi atitudinile noastre se pot repede schimba cu orice schimbare în reacţiile chimice ale trupului. Femeile în general sunt mai înclinate spre sentimente decât bărbaţii. Mai mult, ciclurile lor hormonale, întru totul naturale, pot aduce în faţa ochilor, ca să zicem aşa, un peisaj care se schimbă constant.

Păcatele, şi chiar imperfecţiunile, ba chiar ataşamentele de lucruri pământeşti, pot predispune la ariditate. Ca să înţelegem ataşamentele, ne gândim la cuvintele Domnului nostru din Matei 6, 21: „Unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” În sens restrâns, ar putea fi vorba de o cutie cu bani ascunsă sub podea la păstrare. O astfel de ascunzătoare ar tinde să atragă gândurile şi inima proprietarului spre ea: i-ar face plăcere să se gândească la ea. Dar ne putem pune comoara în orice: în mese bogate, în mese rafinate, în relaţii sexuale, în călătorii, în studiu, chiar şi în studiul Sfintei Scripturi şi al teologiei. Toate aceste lucruri sunt mai prejos decât Dumnezeu Însuşi, unele mult mai prejos decât altele. Astfel ele pot tinde, în grade diferite, să ne reţină gândurile şi inimile. Dar există un al doilea factor: cât de puternic se lasă o persoană atrasă de aceste lucruri? Atracţia cea mai mică ar rezulta doar într-o imperfecţiune, mai puţin decât păcatul venial. Nivelul următor ar fi păcatul venial ocazional, apoi păcatul venial obişnuit; urmează păcatul de moarte ocazional şi păcatul de moarte obişnuit. Cuiva care cade în păcat de moarte obişnuit îi va fi greu să-şi ridice gândurile, sentimentele şi inima la nivelul divin.

Există un lucru numit alipire faţă de păcatul venial. Iată ce înseamnă: e ca şi cum o persoană şi-ar spune – „Nu vreau să comit păcate de moarte, nici măcar orice păcat venial care îmi apare în cale. Dar am nişte rezerve. Dacă devine prea greu să menţin o conversaţie, voi renunţa la ea. Sau dacă e prea greu să spun adevărul, voi minţi.” În general, o persoană nu îşi va vorbi atât de deschis despre atitudinile pe care le-am descris. Dar ele pot fi prezente, cel puţin subconştient, şi pot face mult rău. Astfel de alipiri ne împiedică nu doar să primim pe deplin o indulgenţă plenară, dar şi de la orice progres spiritual. E ca şi cum persoana şi-ar pune un corset la inimă: se poate dilata doar atât, nu mai mult. E trist să vezi unele persoane practicând atâtea devoţiuni, dar totuşi neavând nici un câştig, pentru că adăpostesc, poate fără să-şi dea seama, una din aceste alipiri. Ar necesita o verificare. În acest sens, o perioadă de reculegere e o ocazie bună să ne rafinăm conştientizarea acestor lucruri. (Vezi Sf. Ioan al Crucii, Urcuşul muntelui Carmel, 1. 11. 14, pentru comparaţia lui cu o pasăre pe un fir).

Dumnezeu sau un spirit bun

Dumnezeu sau un spirit bun ne pot trimite fie consolări, fie ariditate. Când o persoană ajunge la a doua convertire – punctul în care se decide să caute cu seriozitate a-i fi plăcută lui Dumnezeu – atunci El trimite adesea consolări pentru a ajuta sufletul să se desprindă de lucrurile acestei lumi. Dar dacă aceste sentimente ar dura mult timp, ar exista pericolul ataşării de ele. Sf. Francisc de Sales spune că am putea ajunge să iubim consolările lui Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeul consolărilor. Sf. Ioan al Crucii (Urcuşul muntelui Carmel, 3. 39. 1) compară astfel de lucruri cu jucăriile. Dacă un bebeluş apucă un cuţit ascuţit, nu încercăm să i-l luăm. Îi arătăm o jucărie, ca el să dea drumul cuţitului. Jucăriile sunt astfel de consolări.

În noi există un singur lucru liber, voinţa noastră liberă. Deci într-o situaţie în care voinţa noastră trebuie să continue să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu în ciuda aridităţii, chiar în întuneric, de exemplu, atunci când ni se pare imposibil să o facem, în situaţia aceea sufletul trebuie fie să obţină un mare câştig, fie să cadă. Ne gândim la Avraam, căruia i s-a spus să-şi sacrifice propriul copil, chiar dacă trebuia să creadă că Dumnezeu îl va face părintele unei mari naţiuni prin Isaac. Avraam l-ar fi putut întreba cu respect pe Dumnezeu: „Ştiu că trebuie să cred acest lucru, dar acum îmi spui să-l omor pe Isaac. Sunt dispus să fac ori una ori alta, dar nu le pot face pe amândouă.” Dar Avraam nu a pus nici o întrebare: a mers doar mai departe. Iar Dumnezeu l-a ajutat.

Sfânta Fecioară a trebuit să reziste în situaţii de întuneric de multe ori, de exemplu la Cana, când răspunsul Fiului ei părea o respingere. Totuşi, ea a crezut şi le-a spus servitorilor: „Faceţi orice vă va spune.” Aceasta a adus cu sine prima Lui minune, înainte de momentul stabilit.

În capitolul 6 al Evangheliei după Ioan, Domnul nostru a stăruit ca lumea să-I mănânce trupul. Aceasta îi suna mulţimii drept canibalism ori defăimare. El nu a dat explicaţii, doar a stăruit, chiar dacă mulţi s-au îndepărtat. Ba chiar le-a spus apostolilor: „Şi voi vreţi să plecaţi? Nu, Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” El dorea ca ei să reziste în întuneric şi astfel să aibă mare câştig.

Maica Sfântă, în faţa Crucii, a trebuit să creadă că acel eşec cumplit era de fapt mântuirea lumii şi a crezut. Iar atunci când un suflet ştie ceea ce doreşte Dumnezeu în mod hotărât, acel suflet trebuie să dorească hotărât ceea ce doreşte El. Referindu-se la nedrămuita iubire a Sfintei Fecioare, Papa Pius al IX-lea, în 1854, a spus că a fost atât de mare încât „nici o iubire mai mare nu se poate imagina în faţa lui Dumnezeu, şi că nimeni altul decât Dumnezeu nu o poate înţelege” – Papa vorbea despre sfinţenie, care în practică este înlocuibilă cu iubirea.

Cel rău

Cel rău poate trimite consolări, ca să facă un suflet să se angajeze la proiecte spirituale prea mari: îşi poate permite să ofere un câştig temporar în schimbul unei pierderi pe termen lung pentru acel suflet. El poate de asemenea trimite consolări ca să ne facă să ne credem sfinţi, că am fi ajuns deja la destinaţie. Şi, bineînţeles, diavolul poate trimite ariditate ca să ne împingă să renunţăm ori să ne oprim. Iar în ariditate îi poate spune unui suflet că e un suflet puternic, că nu are nevoie de consolări. Diabolic!

Revenim la gândul menţionat în trecere mai sus: există un singur lucru liber în noi, voinţa noastră liberă. Dacă am putea-o face să corespundă total voinţei lui Dumnezeu, aceea ar fi perfecţiunea. Bineînţeles că nu o putem obţine printr-o acţiune rapidă, precum cafeaua instant. Nu, nu putem prevedea acum tot ceea ce Dumnezeu ne va cere înainte de sfârşitul vieţii noastre.

Când dăm de ceva foarte greu de acceptat voit de Dumnezeu (permis sau de-a dreptul trimis) – majoritatea se întâlnesc cu astfel de lucruri o dată sau de mai multe ori în viaţă – atunci, dacă nu doar ne abţinem să mormăim, ba chiar Îi mulţumim pentru acel lucru ca un mijloc de a ne asemăna cu Cristos, putem obţine un mare câştig. Ne gândim din nou la Maica Sfântă la picioarele Crucii.

Există o diversitate şi printre modelele spirituale. Există două nivele în principiile vieţii spirituale. La nivelul de bază, nimeni nu poate încălca regulile fără să sufere o pierdere. Dar la nivelul al doilea e loc de multă variaţie. Sfântului Francisc de Assisi îi plăceau mult păsările şi florile, iar aceasta l-a condus să-L laude pe Dumnezeu cu putere. Sf. Ioan al Crucii probabil reacţiona în mod contrar. Sf. Francisc de Sales era un gentleman rafinat. Sf. Benedict J. Labre era ca un vagabond murdar care trăia în ruinele Romei. Trebuie că avea păduchi. O anecdotă spune că dacă vreun păduche încerca să-i iasă din mânecă, el îl împingea înapoi.

Îi datorăm lui Dumnezeu totul, pentru că ne-a făcut din nimic, şi iarăşi pentru că ne-a răscumpărat. Aşadar mergem la Sfânta Liturghie nu ca să ne simţim bine, fie că ne place sau nu, ci ca să-I facem Lui plăcere, unind hotărârea noastră de a-L asculta cu ascultarea inimii Fiului Lui, care Se află pe altar; unind-o şi cu ascultarea Mamei Lui, care se uneşte cu El la fiecare Liturghie, precum a făcut în faţa Crucii. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a spus în Piaţa Sf. Petru în 12 februarie 1984: „Fiecare acţiune liturgică… este o ocazie de comuniune… şi în special cu Maria. Pentru că Liturghia este acţiunea lui Cristos şi a Bisericii…, Maria este inseparabilă şi de unul şi de cealaltă… Ea este prezentă în aducerea aminte – acţiunea liturgică – pentru că a fost prezentă la evenimentul mântuitor, credincioasă cu toată fiinţa ei faţă de planul Tatălui, cu ocazia istorică mântuitoare a morţii lui Cristos.” Voinţa ei este în continuare unită cu a Lui, trupul şi sângele de pe altar au venit de la ea.

Ne putem rezerva câteva momente înaintea unei Sfinte Liturghii să ne gândim: Cum L-am ascultat pe Tatăl de la ultima Liturghie? Dacă am fost ascultători, putem oferi aceasta; dacă nu, ar trebui să ne pară rău.

Iată câteva pasaje din Sfinţi care au avut parte de multă ariditate, dar au profitat de pe urma ei:

  1. Sf. Tereza de Lisieux, Povestea unui suflet: „Să nu crezi că sunt copleşită de consolări. Departe de aceasta! Bucuria mea consistă în a fi lipsită de toată bucuria aici pe pământ. Isus nu mă conduce în chip deschis: nici nu-L văd, nici nu-L aud.”

  2. Sf. Tereza de Lisieux, De ce te iubesc, o, Marie, 17: „Ştiu că la Nazaret, Mamă plină de haruri / Ai trăit în mare sărăcie, fără să vrei nimic mai mult. / Încântări, minuni, extaze / Nu-ţi împodobesc viaţa, o, Regină a celor Aleşi!… / Numărul celor mici e mare pe pământ, / Îşi pot ridica ochii spre tine fără să tremure. / Mamă nepereche, îţi place să mergi pe calea obişnuită / Ca să-i conduci la Ceruri.”

  3. Sf. Tereza de Avila, Castelul interior, 6. 9: „Vă voi atrage atenţia doar că, atunci când aflaţi sau auziţi că Dumnezeu acordă sufletelor aceste haruri (viziuni, etc.), niciodată să nu-L rugaţi sau să vă doriţi să vă conducă pe acest drum. Chiar dacă socotiţi că e unul foarte bun, de apreciat şi respectat foarte, există anumite motive pentru care un astfel de drum nu e înţelept.” Ea adaugă: arată o lipsă de umilinţă, persoana se deschide în faţa unui mare pericol, pentru că diavolul va profita de orice deschidere; există de asemenea pericolul autosugestiei; e prezumţios să doreşti să-ţi alegi propriul drum; foarte grele încercări însoţesc de obicei astfel de favoruri; apoi continuă: „Există mulţi sfinţi care niciodată nu au ştiut ce înseamnă să primească o favoare de acest fel, şi sunt alţii care primesc astfel de favoruri, deşi nu sunt sfinţi… E adevărat că primirea acestor favoruri trebuie să fie de foarte mare ajutor spre obţinerea unui grad ridicat de perfecţiune în virtuţi; dar oricine a obţinut virtuţile prin efort propriu a dobândit mult mai mult merit.”

  4. Sf. Francisc de Sales, Scrisoarea 764 către Sf. Jeanne de Chantal: „Culmea nepăsării sfinte este să fii mulţumit cu fapte goale, uscate şi imperceptibile, îndeplinite doar prin voinţa superioară. Mi-ai povestit bine despre suferinţa ta şi nu e nimic de făcut decât ceea ce faci: să-i spui Domnului, uneori cu glas tare, alteori în cântec, că vrei chiar să trăieşti şi să mănânci ca morţii, fără gust, sentiment ori cunoştinţă. La sfârşit, Mântuitorul vrea să fim ai Lui atât de perfect, încât nimic să nu mai rămână pentru noi, şi să ne abandonăm cu totul milei providenţei Lui fără rezerve.”

Adesea ariditatea spirituală ne sperie. Dar nici un deşert nu e veşnic, iar apa care freamătă sub nisipurile fierbinţi capătă o forţă şi o limpezime de nespus, căci, după cum scrie profetul Isaia, în deşert se pregătesc căile Domnului.

Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *