TT: Contradicţie între învăţătura despre celibat şi cea despre căsătorie? (VI.1)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul VI.
Celibatul şi fecioria

Secţiunea 1.
Contradicţie între învăţătura despre celibat şi cea despre căsătorie?

Al patrulea ciclu al seriei Teologiei trupului a Papei Ioan Paul al II-lea (nn. 73-86) analizează problema importantă a fecioriei şi celibatului şi a semnificaţiei lor pentru trup. Acest al patrulea ciclu începe aplicarea unora dintre principiile prezentate anterior în primele trei cicluri ale seriei. După cum am menţionat la începutul capitolului anterior [1], primele trei cicluri ale Teologiei trupului au analizat cele trei „cuvinte” ale lui Cristos despre căsătorie: învăţătura sa despre divorţ într-un răspuns dat fariseilor [2]; remarcile sale în cadrul Predicii de pe Munte despre comiterea adulterului în inimă [3]; şi răspunsul dat de El saducheilor la întrebarea despre înviere [4]. În acest al patrulea ciclu, este analizată starea necăsătorită aleasă pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În al cincilea ciclu, Papa Ioan Paul al II-lea a analizat căsătoria şi în al şaselea ciclu, a studiat relaţia dintre căsătorie şi procreaţie.

Tema fecioriei şi a celibatului este una dificilă în contextul seriei Teologiei trupului. Papa a arătat clar şi în mod strălucit că Dumnezeu a creat fiinţele umane după chipul şi asemănarea Sa, adică persoane, cu trupuri. Ca imagini ale lui Dumnezeu, fiinţele umane sunt create să facă ceea ce face El, adică să se iubească unele pe altele aşa cum El se iubeşte pe Sine în misterul Treimii şi aşa cum El iubeşte toate persoanele create. Această chemare, această „vocaţie înnăscută” a fiecărei fiinţe umane este „înscrisă în umanitatea bărbatului şi a femeii” [5], adică vocaţia fiecărei persoane umane este clară mai întâi lui Adam, apoi Evei, şi apoi fiecărei persoane umane născute în această lume. Le este limpede ca cristalul tuturor pentru că această semnificaţie este „înscrisă” în chiar trupul nostru. Masculinitatea şi feminitatea noastră sunt semnul fizic dat nouă pentru ca să putem şti că suntem chemaţi să intrăm într-o comuniune de iubire în imitarea comuniunii trinitare. Acest lucru Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit semnificaţia nupţială a trupului.

Totuşi, trupurile noastre nu doar ne revelează faptul că trebuie să îi iubim pe ceilalţi aşa cum Dumnezeu se iubeşte pe Sine şi pe noi, ele sunt de asemenea mijloacele de exprimare sau manifestare a acestei iubiri în lume. Intrând în comuniuni de iubire, ne exprimăm iubirea în şi prin trupurile noastre. Persoanele umane sunt construite de Dumnezeu într-o unitate trup-persoană pentru ca faptele noastre (cel puţin majoritatea lor – există fapte pur interne) să fie vizibile. Când acţionăm aşa cum acţionează Dumnezeu şi exprimăm acele acţiuni în exterior în şi prin trupurile noastre, devenim imagini vizibile ale lui Dumnezeu. Suntem, de fapt, singurele fiinţe create de Dumnezeu care pot fi (şi care trebuie să fie) imagini vizibile ale Creatorului Însuşi.

Căsătoria este, desigur, comuniunea fundamentală. După ce i-a creat „bărbat şi femeie”, Dumnezeu i-a chemat să imite propria Lui comuniune de iubire trinitară invitându-i pe Adam şi Eva: „creşteţi şi vă înmulţiţi” [6], adică să devină primul cuplu uman căsătorit. Cu o elocvenţă care trădează iubirea lui pentru limbajul dramaturgiei şi al poeziei [7], Papa a descris în mod extraordinar incredibila binecuvântare şi bunătate pe care Dumnezeu le-a conferit rasei umane invitându-ne pe fiecare dintre noi să imităm propria Lui comuniune trinitară prin căsătorie. Discursurile Teologiei trupului ale Papei Ioan Paul al II-lea, în special primele două cicluri ale seriei, conţin una dintre cele mai exaltate şi mai nobile descrieri teologice a căsătoriei pe care Biserica le-a propus vreodată.

Având în vedere această adevărată, dar exaltată descriere a comuniunii maritale, întreaga problemă a fecioriei şi celibatului pentru Împărăţia lui Dumnezeu dobândeşte oarecum un caracter de urgenţă. Întrebarea este evidentă: căsătoria fiind o chemare atât de înaltă, dorită de Creatorul Însuşi, înscrisă în chiar trupul fiecărei persoane umane, de ce ar alege cineva să nu intre într-o astfel de comuniune – mai ales pentru ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU. Această alegere pare aproape contradictorie cu însăşi dorinţa lui Dumnezeu manifestată, cel mai evident, când ne-a creat bărbat şi femeie şi când a spus: „Nu este bine să fie omul singur” [8].

Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut acest paradox. Vorbind despre cuvintele lui Cristos privind fecioria şi celibatul pentru Împărăţia lui Dumnezeu [9], el a scris că Cristos „s-a exprimat El Însuşi [recomandând fecioria şi celibatul celor care le pot accepte], într-un anumit sens, chiar în opoziţie cu acel ‘început’ la care El Însuşi a făcut apel” [10]. Desigur, referinţa Papei Ioan Paul al II-lea la învăţătura lui Cristos despre „început” a reamintit răspunsul lui Cristos la întrebarea fariseilor despre divorţ: „Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa , pentru orice pricină?” El le-a răspuns: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” [11]. De la această referinţă a lui Cristos la „început” a pornit Papa Ioan Paul al II-lea analiza sa asupra primelor pagini ale Genezei pentru că, aşa cum ne-a învăţat Papa, când Cristos s-a referit la „început”, El le-a spus fariseilor că adevărata natură a căsătoriei trebuie luată din starea rasei umane de dinainte de păcat. Recunoscând că cuvintele lui Cristos despre fecioria şi celibatul pentru Împărăţia lui Dumnezeu par a fi în opoziţie cu „începutul”, Papa a recunoscut că fecioria şi celibatul pentru Împărăţie par a fi opuse învăţăturii înalte despre frumuseţea căsătoriei a lui Cristos însuşi.

Pe de altă parte, cuvintele lui Cristos despre feciorie şi celibat fac parte din învăţătura Lui în aceeaşi măsură în care fac parte din ea cuvintele Lui despre căsătorie. Aşadar, deşi pare că există un paradox, în final aceste două aspecte ale Revelaţiei nu pot fi în opoziţie una cu cealaltă. De fapt, există multe paradoxuri în învăţătura Domnului, de exemplu a muri pentru sine ca un mijloc de a trăi viaţa pe deplin (şi sunt multe, multe altele) [12].

Note:

[1] Vezi Capitolul 5: „Învierea trupului”.

[2] Vezi Matei 19,3-9. Vezi de asemenea Capitolul 2: „Semnificaţia nupţială a trupului”.

[3] Vezi Matei 5,27-28. Vezi de asemenea Capitolul 3: „Păcatul şi ruşinea”.

[4] Vezi Matei 22,23-32. Vezi de asemenea Marcu 12,18-27 şi Luca 20,27-38. Vezi de asemenea Capitolul 5: „Învierea trupului”.

[5] Vezi Papa Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, nr. 11.

[6] Vezi Geneza 1,28.

[7] Anumite lucrări de fizică, de exemplu cele mai populare lucrări ale lui Stephen Hawking, au fost numite „fizică pentru poeţi” datorită frumuseţii universului pe care o redau. Consider că mare parte a scrierilor teologice ale Papei Ioan Paul al II-lea pot fi numite „teologie pentru poeţi”, pentru că ele redau cele mai uimitoare adevăruri despre omenire într-un limbaj clar (când înţelegi o parte din vocabular) şi incredibil de impresionant din cauza frumuseţii lor. Am afirmat acelaşi lucru mai sus, vezi Capitolul 2: „Semnificaţia nupţială a trupului”, nota 21.

[8] Vezi Geneza 2,18.

[9] Vezi Matei 19,11-12.

[10] Vezi nr. 76, Teologia trupului, 31 martie 1982: „Abstinenţa, o cale eficientă şi privilegiată”, L’Osservatore Romano (ediţia în limba engleză), vol. 15, nn. 14-15.

[11] Vezi Matei 19,3-6.

[12] Vezi nr. 81, Teologia trupului, 5 mai 1982: „Celibatul pentru împărăţia cerurilor susţine căsătoria”, L’Osservatore Romano (ediţia în limba engleză), vol. 15, nr. 19.



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *