TT: Căsătoritul se îngrijeşte de cele ale Domnului în familie (VI.10)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul VI.
Celibatul şi fecioria

Secţiunea 10.
Căsătoritul se îngrijeşte de cele ale Domnului în familie

Căsătoria fiind un dar de la Dumnezeu, ca şi fecioria şi celibatul, şi nefiind un refugiu pentru cei slabi, pentru ce ar trebui cineva să aleagă o astfel de viaţă? Sfântul Paul răspunde şi la această întrebare în acest al şaptelea capitol al primei lui Scrisori către Corinteni: „Eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cel care este necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să-i placă Domnului, însă cel care este căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă soţiei, şi este împărţit. Tot aşa şi femeia necăsătorită, tot aşa şi fecioara se îngrijeşte de cele ale Domnului, ca să fie sfântă în trup şi în duh, însă cea căsătorită se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să-i placă bărbatului” [54]. Există aşadar, potrivit lui Paul, două motive pentru a îmbrăţişa celibatul sau virginitatea: a te îngriji de cele ale Domnului şi a-i plăcea Domnului. Primul dintre aceste motive, a te îngriji de cele ale Domnului, înseamnă a te dedica muncii apostolice. Înseamnă, cu alte cuvinte, să îmbrăţişezi sarcina răspândirii Evangheliei lui Cristos şi să ajuţi oamenii să trăiască această Evanghelie în vieţile lor de zi cu zi. Acest efort necesită atât timp cât şi angajament şi cei care nu au familii sunt capabili să se dedice total acestui efort. Dar raţiunea îmbrăţişării unei astfel de munci totale şi dificile se găseşte în al doilea motiv: „a-i plăcea Domnului”. Această expresie a folosit-o Cristos cu privire la el Însuşi: „Eu fac întotdeauna ceea ce îi place [Tatălui]” [55]. A face ceea ce îi place cuiva înseamnă a uni voinţa ta cu voinţa acelei persoane – a face ceea ce alege cealaltă persoană. De fapt, a face ceea ce îi place cuiva înseamnă a iubi. Motivaţia îmbrăţişării muncii evanghelice a Evangheliei este iubirea faţă de Dumnezeu.

Dar Paul scrie de asemenea că persoana căsătorită este „împărţită”. Creştinul căsătorit este angajat nu doar faţă de soţ sau soţie, ci şi faţă de Dumnezeu. Aceasta provoacă „împărţirea” despre care vorbeşte Paul, deoarece creştinul căsătorit este chemat nu doar să îşi iubească soţul sau soţia, ci şi să îl iubească pe Dumnezeu. Există mai multe puncte pe care trebuie să le avem în vedere pentru o înţelegere adecvată a ceea ce spune Paul. În primul rând, aşa cum am spus mai sus, Paul le scrie nou convertiţilor la creştinism care nu au avut încă ocazia să dezvolte o viaţă de căsătorie cu adevărat creştină. Erau încă înrădăcinaţi într-o concepţie despre căsătorie mai seculară şi chiar păgână. Concepţia culturală greacă din primul secol despre căsătorie era departe de cea creştină. Un astfel de mod de a trăi căsătoria cu siguranţă îi făcea să fie „împărţiţi”. În al doilea rând, trebuie să amintim că Paul scrie din propria sa experienţă. Cu munca lui misionară, el înţelege cu claritate că pentru el, personal, ar fi aproape imposibil să aibă grija unei soţii şi a unei familii. În al treilea rând, el scrie din propria lui experienţă pastorală. Poate că a fost realmente martorul unei astfel de „împărţiri” în rândul membrilor căsătoriţi ai turmei sale, în special în cazul căsătoriilor dintre un creştin şi un necreştin. (El vorbeşte despre astfel de căsătorii în acelaşi capitol al scrisorii sale [56].) În al patrulea rând (şi foarte important), aşa cum am mai subliniat, tot ce este scris în acest al şaptelea capitol al primei Scrisori către Corinteni TREBUIE luat în lumina principiului doctrinal prezentat spre începutul capitolului, conform căruia „fiecare îşi are carisma proprie de la Dumnezeu, unul într-un fel, altul în alt fel” [57].

Dacă cineva care este chemat la vocaţia la căsătorie încearcă să ignore această chemare şi să trăiască în celibat sau feciorie, ar fi poate foarte „împărţit”, deoarece persoana nu va mai putea „să-i placă Domnului” sau „să se îngrijească de cele ale Domnului”. Unui astfel de individ i-ar fi greu să trăiască o viaţă de celibat sau de feciorie angajată pentru că ar tânji constant după un soţ şi după viaţa de familie. Fiecare dintre noi este chemat la o vocaţie particulară şi primeşte harurile suficiente pentru acea vocaţie. Când cineva încearcă să trăiască o vocaţie la care nu este chemat, există de obicei multe, multe dificultăţi. Singura vocaţie „cea mai bună” pentru fiecare este aceea la care ne-a chemat pe fiecare Dumnezeu. În al cincilea rând, în înţelegerea dezvoltată asupra căsătoriei creştine, soţul botezat este Cristos şi familia este o Biserică domestică, un „subset” al Bisericii universale. A-ţi iubi soţia înseamnă a-l iubi pe Cristos. A avea grijă de familie înseamnă a face munca misionară a Bisericii, deoarece trebuie să îţi evanghelizezi şi catehizezi copiii şi uneori chiar soţul sau soţia. Astăzi, păstorii şi învăţătorii nu ar mai folosi poate termenul „împărţit” pentru creştinul căsătorit. Mai degrabă, ideea lui Paul ar fi exprimată prin aceea că celibul sau fecioara „îi place Domnului” şi „se îngrijeşte de cele ale Domnului” în comuniunea universală a Bisericii iar persoana căsătorită „îi place Domnului” şi „se îngrijeşte de cele ale Domnului” în Biserica domestică, familia. Cu siguranţă, aceasta este gândirea Papei Ioan Paul al II-lea Exortaţia sa apostolică despre Familie, Familiaris Consortio [58].

În acest al patrulea ciclu al discursurilor Teologiei trupului (nn. 73-86), Papa Ioan Paul al II-lea a analizat cu siguranţă o foarte dificilă şi veche problemă din teologia morală catolică: relaţia dintre vocaţia la căsătorie şi vocaţia la celibat şi feciorie pentru împărăţia cerurilor. Analiza lui fenomenologică atât asupra cuvintelor lui Cristos cât şi ale Sf. Paul (pentru că el ţine în mod strălucit cont de circumstanţele personale şi concrete în care au fost spuse sau scrise acele cuvinte) clarifică şi rezolvă câteva dificultăţi teologice spinoase. În acelaşi timp, analiza este făcută pe baza principiilor deja învăţate în anterioarele trei cicluri ale discursurilor Teologiei trupului. Analizând instituirea de către Dumnezeu a căsătoriei în actul Său creator (primul ciclu), situaţia omului „istoric”, adică a fiinţei umane după păcat (al doilea ciclu), învăţătura despre învierea trupului (al treilea ciclu), celibatul şi fecioria (al patrulea ciclu), temele care mai rămân de analizat sunt căsătoria pentru omul „istoric” potrivit noului legământ în Cristos (al cincilea ciclu) şi întreaga problemă a procreaţiei în căsătorie (al şaselea ciclu). În următorul capitol vom analiza al cincilea ciclu, nn. 87-113.

Note:

[54] Vezi 1Corinteni 7,32-34.

[55] Vezi Ioan 8,29.

[56] Vezi 1Corinteni 7,12-16.

[57] Vezi 1Corinteni 7,7.

[58] Vezi în special a treia parte a acestui document.



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *