TT: Ascultarea trebuie să fie precedată de iubire (VII.3)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul VII.
Căsătoria

Secţiunea 3.
Ascultarea trebuie să fie precedată de iubire

Un alt mod de a exprima acelaşi adevăr este acela că soţii şi soţiile au ales în deplină libertate să facă ceea ce celălalt cere – să asculte de el. Ascultarea este adesea înţeleasă în cultura noastră ca ceea ce fac copilaşii „buni” atunci când părinţii le cer să facă ceva, de exemplu să meargă la culcare. Dacă copiii sunt „ascultători”, ei fac ceea ce le cer părinţii şi atunci când le-o cer părinţii. Nu aceasta este însă ascultarea din Evanghelie, deoarece copiii care „ascultă”, dacă sunt „mici”, adică sub vârsta raţiunii, nu au învăţat încă să iubească, adică să facă să facă propria lor alegere în deplină libertate, cu cunoaşterea necesară pentru o astfel de alegere, să se dăruiască pe sine părinţilor lor şi în consecinţă să facă ceea ce le cer părinţii pentru că au ales să facă ceea ce le cer părinţi. Nu, copiii nu sunt capabili încă de un astfel de comportament matur. Ei învaţă şi imită iubirea şi afecţiunea părinţilor lor şi treptat, pe măsură ce se maturizează, vor putea să asculte cu adevărat, adică să fie receptivi la ceea ce le spune altul pentru că s-au dăruit pe sine acelei persoane din iubire. Dacă nu ascultă în sensul Evangheliei, atunci ce fac ei? Ei acţionează în virtutea încrederii pe care o au că părinţii vor ceea ce este mai bine pentru ei – pentru că părinţii au avut întotdeauna grijă de ei – sau, în unele cazuri, din păcate, pur şi simplu din teamă.

Ca societate, dacă considerăm că ascultarea înseamnă ceea ce fac copilaşii „buni”, atunci este extrem de jignitor să le ceri adulţilor să „asculte”. Problema este însă sensul limitat pe care îl dăm „ascultării”. Pentru soţi şi soţii, a asculta unul de celălalt sau „a se supune” unul altuia nu este ofensator pentru nici unul dintre ei. Înseamnă doar a le cere să facă ceea ce au promis să facă atunci când au rostit jurămintele la căsătorie: să se iubească unul pe celălalt dăruindu-se pe sine liber unul altuia într-o uniune a voinţelor – să aleagă în deplină libertate să facă ceea ce doreşte celălalt. Chiar şi ascultarea faţă de preceptele lui Dumnezeu trebuie să fie precedată de iubire. În una dintre scrierile sale, Sf. Augustin a întrebat: „Iubirea ne face să respectăm poruncile, sau respectarea poruncilor ne face să iubim?” Răspunsul lui a fost: „Dar cine se poate îndoi că iubirea este prima? Pentru că cel care nu iubeşte nu are nici o motivaţie pentru a respecta poruncile” [11].

Fără iubire, fără o dăruire de sine reciprocă, adică uniunea reciprocă a voinţelor, a împlini porunca celuilalt ar fi nedemn pentru o persoană umană. Maşinile şi animalele fac ceea ce vrem noi (dacă maşinile funcţionează bine şi dacă animalele sunt dresate corespunzător), dar ele nu au posibilitatea de a alege, nu au voinţă liberă. Să nu îndrăznim să ofensăm demnitatea şi valoarea umană reducându-l pe celălalt la un obiect, un lucru, o maşină sau un animal, care nu are puterea de a alege. Demnitatea şi valoarea umană stau pe temelia faptului de a fi persoană umană şi puterile care ne fac persoane sunt minţile şi voinţele noastre. O persoană umană, suficient de matură pentru a-şi folosi puterea minţii şi a voinţei, pentru a acţiona în acord cu propria-i fiinţă, cu propria-i demnitate, trebuie să aleagă să facă ceea ce îi cere altul înainte ca acesta să o facă. Această alegere trebuie să se bazeze pe o anumită cunoaştere, de exemplu un superior cere cutare sau cutare lucru de la mine, pentru binele ţării. Dar nu trebuie să îndrăznim, nu putem să le cerem celorlalţi să împlinească pur şi simplu porunca noastră fără a le acorda demnitatea de a alege pe baza unei anumite cunoaşteri. Într-un cuvânt, trebuie să îi tratăm pe ceilalţi ca pe persoane.

În acest context, căsătoria implică o „supunere” reciprocă, o „ascultare” reciprocă. În mod clar, aceasta este intenţia lui Paul, deoarece el cere ca atât soţii cât şi soţiile „să se teamă” unul de altul. El specifică apoi că soţiile trebuie să îşi iubească soţii şi soţii trebuie să îşi iubească soţiile. Aceste îndemnuri sunt fondate pe întreaga Biblie, în special pe cum a fost creată realitatea căsătoriei de către Tatăl „la început”.

Note:

[11] Vezi Papa Ioan Paul al II-lea, Veritatis Splendor, 6 august 1993, nr. 22, unde Papa cita pasajul corespunzător din Sf. Augustin.



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *