TT: Experienţa goliciunii a lui Adam şi a Evei (III.2)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul III.
Semnificaţia nupţială a trupului

Secţiunea 2.
Experienţa goliciunii a lui Adam şi a Evei

Înainte ca Adam şi Eva să păcătuiască, înainte de Cădere (cum se spune în teologie), ei erau goi dar nu se ruşinau [5]. După ce au păcătuit, „li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” [6]. Apoi ei s-au ascuns de Dumnezeu, pe care l-au auzit umblând prin grădină în răcoarea serii. Acestea sunt aşadar două rezultate distincte ale păcatului, relatate în Geneză. În primul rând, ei se acoperă. În al doilea rând, se tem de Dumnezeu. De fapt, Adam chiar îi spune lui Dumnezeu: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” [7]. Amândouă aceste rezultate ale păcatului marchează schimbări semnificative. Înainte de cădere, erau goi şi nu se ruşinau, adică nu se acopereau. Mai mult, înainte de Cădere, exista o relaţie familiară cu Dumnezeu. Adam primeşte porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului fără a protesta sau reacţiona [9].

Atunci când ne este ruşine, teama este aproape întotdeauna prezentă. Însă teama lui Adam şi a Evei nu a fost legată doar de ruşinea pentru goliciunea lor fizică. „În toate acestea, ‘goliciunea’ nu are doar o semnificaţie literală, nu se referă doar la trup… De fapt, prin ‘goliciune’ este arătat omul lipsit de participarea la Dar, omul înstrăinat de acea Iubire care a fost izvorul darului original…” [9].

Adam şi Eva au păcătuit şi au trăit ruşinea şi teama. Această ruşine şi această teamă sunt înregistrate în conştiinţa lor şi sunt redate în paginile Genezei. Însă adevărata cauză a ruşinii şi fricii lui Adam şi Eva trece dincolo de simpla lor goliciune fizică. De fapt, a întrebat Papa Ioan Paul al II-lea retoric, „ce stare a conştiinţei se poate manifesta prin cuvintele: ‘m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns'” [10].

Papa Ioan Paul al II-lea a răspuns la propria lui întrebare amintind faptul că înainte de păcat, Adam a fost capabil să se cunoască pe sine ca persoană în şi prin trupul său uman. Unicitatea lui Adam, conştientizarea de către el a faptului că nici un alt trup viu nu este ca al lui (până când a fost creată Eva), a fost sursa cunoaşterii lui Adam că este diferit faţă de animale, că este o persoană. După crearea Evei, faptul că atât Adam cât şi Eva au conştientizat că trupurile lor au fost create pentru ca ei să se unească unul cu celălalt a fost sursa înţelegerii lor reciproce a faptului că fiecare a fost creat pentru iubire, adică au fost creaţi pentru a se iubi unul pe celălalt aşa cum Dumnezeu i-a iubit. Prin conştientizarea de către ei a unicităţii umane (ca deosebire faţă de animale) şi a unităţii, Adam şi Eva au ajuns să se cunoască pe sine ca persoane create pentru iubire. Această cunoaştere a venit din experienţele lui Adam şi ale Evei privind propriile lor trupuri – în primul rând cunoscând că trupurile lor sunt radical diferite de cele ale animalelor şi apoi cunoscând că trupurile lor ca masculin şi feminin au fost create unul pentru celălalt.

Cu experienţa lui Adam şi a Evei privind goliciunea după păcat, o experienţă de asemenea bazată pe trup, cunoaşterea trupurilor lor a fost radical diferită de cunoaşterea anterioară a trupurilor lor. Această conştiinţă diferită privind propriile lor trupuri atestă o schimbare radicală în ei. Ruşinea şi teama experimentate de Adam şi Eva nu sunt se datorează doar goliciunii lor fizice, ci sunt înrădăcinate în noul lor mod de a exista în lume – un mod care nu a fost dorit de Dumnezeu pentru ei „de la început”.

Adam şi Eva au fost constituiţi ca persoane cu trupuri şi puşi să stăpânească pământul. Cuvintele lui Adam, „m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”, par a exprima „conştiinţa faptului de a fi neputincios, şi sentimentul de nesiguranţă privind structura lui trupească în faţa procesului naturii” [11]. Cu alte cuvinte, înainte de păcat Adam şi Eva erau „la cârmă”. Ca persoane, nu erau supuşi proceselor naturale, ci natura trebuia să se supună lor. După păcat, ordinea originară a fost răsturnată. Teama lui Adam şi a Evei după păcat a fost reacţia naturală faţă de noua lor situaţie: teamă faţă de ceea ce procesele naturii le-ar putea face.

Cu toate acestea, conştientizarea de către Adam şi Eva a ruşinii şi a fricii lor indică spre ceva mai mult decât o răsturnare a ordinii originare a naturii. „Au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” Şi-au ascuns propriile lor trupuri „pentru a ascunde de privirea bărbatului ceea ce este semnul vizibil al feminităţii, şi de privirea femeii ceea ce este semnul vizibil al masculinităţii” [12]. Văzându-se unul pe altul goi după păcat, au reacţionat într-un mod contrar sistemelor lor de valori. Fiecare ştia că celălalt trebuie să fie preţuit şi iubit. Cu toate acestea, după păcat, văzându-se unul pe altul fără haine, au avut în prezenţa celuilalt o reacţie contrară atitudinii adecvate pe care ştiau că trebuie să o aibă unul faţă de celălalt. Le-a fost ruşine deoarece reacţiile lor fizice au vorbit un limbaj: limbajul la a lua şi a folosi într-un mod sexual. Acesta contrasta cu limbajul la a dărui şi a primi pe care trupurile lor l-au vorbit întotdeauna înainte de păcat. Pe scurt, ei au experimentat pofta trupească şi totuşi, ei ştiau încă faptul că trebuie să se iubească, şi nu să se folosească unul pe altul. Acţionând contrar sistemului lor de valori, s-au ruşinat de ei înşişi. Ei se temeau de asemenea că acţionând în acest fel, se va ajunge la pierderea unei valori: pierderea darului pe care îl constituia celălalt, deoarece acesta va fi profund ofensat de faptul de a fi considerat un obiect de folosit. Pierderea celuilalt i-ar fi lăsat pe amândoi total singuri şi abandonaţi. Ruşinea şi teama în faţa răsturnării ordinii naturii şi în faţa reacţiilor lor din momentul în care s-au văzut unul pe celălalt fără haine atestă amândouă o conştiinţă diferită privind trupurile lor.

Papa scria că ruşinea lui Adam şi a Evei „dezvăluie o dificultate specifică în a percepe calitatea esenţială umană a propriului trup” [13]. Papa afirma că experienţele lui Adam şi ale Evei cu privire la propriile lor trupuri după păcat dezvăluie „o ruptură constitutivă înăuntrul persoanei umane, aproape o ruptură a unităţii spirituale şi somatice originare a omului. El înţelege pentru prima oară că trupul său a încetat să mai fie condus de puterea spiritului… Ruşinea lui originară poartă în ea semnul unei umilinţe specifice mijlocite de trupul său” [14]. Există o schimbare fundamentală în unitatea trup-spirit a persoanei umane. Adam şi Eva ştiu că nu aşa ar trebui să fie şi le este ruşine de ei înşişi pentru lipsa de unitate din lăuntrul lor. Ei sunt de asemenea ruşinaţi din cauza rezultatelor acestei lipse de unitate: pofta trupească pe care ei o simt uneori în prezenţa celuilalt şi lipsa de control asupra ordinii naturale. Teama însoţeşte această ruşine deoarece ei ştiu că sunt responsabili (din cauza păcatului lor) pentru că nu au unitatea trup-spirit pe care o aveau înainte. Această teamă şi ruşine atestă ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea „neliniştea conştiinţei” [15]. Ei se tem de asemenea de felul în care natura le-ar putea face rău şi de faptul de a-l pierde pe celălalt: Adam să o piardă pe Eva şi Eva să îl piardă pe Adam.

„Ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane” a fost o pierdere a auto-controlului. După păcat, Adam şi Eva nu mai îşi controlau propriile trupuri „în acelaşi fel, cu aceeaşi simplitate şi ‘naturaleţe’ cu care o făcea omul inocenţei originare. Structura de stăpânire de sine esenţială pentru persoană, este, într-un anumit fel, zguduită din temelii în el” [16]. Dacă o persoană este constituită în primul rând din puterile raţiunii şi voinţei, de a gândi şi de a alege, atunci în persoanele umane, deoarece trupul uman trebuie să exprime şi să reveleze persoana, raţiunea şi voinţa trebuie să fie puterile dominante. Raţiunea şi voinţa trebuie să stăpânească şi să controleze trupul. Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, ei s-au bucurat de această stăpânire de sine. Raţiunile şi voinţele lor aveau capacitatea de a conduce puterile lor trupeşti pentru ca trupurile lor să exprime fără greşeală şi întotdeauna ceea ce ei cunoşteau şi alegeau. Ruptura în persoana umană după păcat constă tocmai în lipsa de control a raţiunii şi a voinţei asupra trupului.

Cu toţii trăim experienţa acestei „rupturi” în noi înşine. Ştim cu toţii că ne putem hotărî să mâncăm doar câteva chipsuri, sau doar o bomboană, dar adesea ne trezim că am mâncat mai mult decât ne-am hotărât. Ne auzim adesea spunând: „M-am răzgândit”. De fapt dorinţele trupului, stimulate de hrană, au exercitat presiuni asupra raţiunii şi voinţei. Slăbite cum sunt în urma păcatului originar, raţiunea şi voinţa adesea cedează. Ne gândim: „Încă unul/una n-o să-mi facă rău” şi apoi alegem cu voinţa noastră să mai mâncăm. Ne schimbăm alegerea – ne răzgândim – din cauza presiunii dorinţelor trupeşti asupra raţiunii şi voinţei noastre. Autorul Epistolei către Romani face referire la lipsa de stăpânire de sine în noi toţi (cu excepţia Fecioarei Maria şi a lui Cristos) când scrie că „Văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin legea păcatului care se află în mădularele mele” [17]. Acest scenariu nu s-a întâmplat cu Adam şi Eva înainte de păcat deoarece se bucurau de stăpânirea de sine. Raţiunile şi voinţele lor conduceau întotdeauna puterile lor trupeşti, şi nu invers.

Ruşinea lui Adam şi a Evei după păcat indică spre o realitate care zguduie „temeliile existenţei lor” [18]. Însă nu doar existenţa lor este zguduită din temelii, ci fiecare fiinţă umană care este moştenitoare a păcatului originar – întreaga rasă umană cu excepţia Mariei şi a lui Cristos. Noi toţi suferim „ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane”. Tuturor ne lipseşte stăpânirea de sine pe care ar trebui să o avem. Conştiinţa lui Adam şi a Evei cu privire la experienţele lor le dezvăluie ce s-a întâmplat cu ei. Dar deoarece noi toţi împărtăşim efectele păcatului originar, conştiinţa experienţelor lor redate în paginile Genezei ne dezvăluie şi nouă propria noastră situaţie. Examinarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o cu privire la conştiinţa lui Adam şi a Evei nu a fost un simplu exerciţiu de analiză biblică. A fost făcută pentru a ilumina situaţia fiecărei persoane umane supuse păcatului originar şi efectelor acestuia.

Noi experimentăm „ruptura constitutivă” din noi înşine, care ne îndepărtează de la a acţiona aşa cum ar trebui. Experimentăm ostilitatea naturii şi cu aceasta vine teama, cel puţin uneori, că forţele naturii ne vor dăuna. (Deoarece suntem atât de obişnuiţi cu răsturnarea ordinii originare a relaţiei omului cu natura, majoritatea dintre noi probabil nu suntem în general „ruşinaţi” de acest lucru. Cu toate acestea, există ocazii în care simţim o anume frustrare asemănătoare cu ruşinea atunci când nu suntem capabili să conducem natura aşa ne-am dori.) Cu siguranţă experimentăm pofta trupească în moduri sexuale şi teama care însoţeşte această poftă.

„Ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane”, rezultatul păcatului originar, ne-a distrus capacitatea noastră de a iubi aşa cum ar trebui să o facem, adică de a ne dărui pe noi înşine în mod altruist în şi prin trupurile noastre în căsătorie. Aşa după cum scria Papa, după păcat, capacitatea de a exprima iubirea autentică în şi prin trupul uman „a fost răvăşită”. Este ca şi când trupul uman „în masculinitatea şi feminitatea lui ar fi încetat să mai constituie fundamentul ‘demn de încredere’ al comuniunii persoanelor, ca şi când funcţia lui originară ar fi fost ‘pusă la îndoială’ în conştiinţa bărbatului şi a femeii” [19].

Este important de remarcat faptul că Papa a subliniat că în conştiinţa lui Adam şi a Evei a fost pusă la îndoială semnificaţia originară a trupului. Experienţa poftei trupeşti i-a condus pe Adam şi Eva la conştiinţa faptului că trupurile lor sunt acum diferite, că trupurile lor vorbesc un limbaj diferit şi neadecvat, adică neadecvat demnităţii umane. Această nouă conştiinţă de sine schimbă viziunea cu privire la propriile lor trupuri şi de asemenea schimbă felul în care ei se relaţionează unul cu celălalt în şi prin trupurile lor. Înainte de păcat, ei erau conştienţi că trupurile lor ca masculin şi feminin au fost create pentru ca să se poată dărui unul altuia. După păcat, această conştientizare a masculinităţii şi feminităţii s-a schimbat. Papa a arătat că ei au văzut diferenţele lor fizice, nu ca un semn şi mijloc pentru dăruirea lor reciprocă de sine, ci mai degrabă ca pe un semn şi mijloc de opoziţie, de confruntare. Papa a mers mai departe spunând că diferenţele sexuale dintre Adam şi Eva au devenit acum un „obstacol” în relaţia personală dintre bărbat şi femeie.

Acest lucru este evident dacă înţelegem ce a însemnat unitatea originară dintre bărbat şi femeie şi care au fost efectele păcatului. În unitatea originară de dinainte de păcat, Adam şi Eva se exprimau fiecare prin trupurile lor şi prin dăruirea totală de sine către celălalt. Ei se dăruiau pe sine în mod liber şi fără rezerve aproape fără a se gândi la aceasta. Fără a reţine nimic şi fără a „lua” nimic de la celălalt. Darul lor era un dar pur. După păcat, pofta trupească i-a făcut să se privească unul pe altul doar ca fiinţe sexuale. Ei au văzut unul în altul ocazia de a profita (prin plăcerea sexuală) de celălalt. Acest fapt a schimbat felul în care îşi priveau fiecare propriul trup şi felul în care se gândea fiecare la trupul celuilalt. La rândul ei, conştientizarea celuilalt ca pe un mijloc de a obţine satisfacţie a schimbat dăruirea de sine în ceva diferit. Comuniunea persoanelor, bazată pe dar şi dăruire de sine, nu mai exista deoarece ei nu se mai iubeau unul pe celălalt, adică nu îl mai percepeau pe celălalt ca dar – ci mai degrabă îl percepeau ca un obiect pentru auto-satisfacere, ca un „lucru” de luat. Această percepţie a distrus comuniunea lor de persoane şi a schimbat relaţia lor în ceva nedemn de persoana umană. Pe lângă faptul de a se privi unul pe celălalt ca obiecte de luat, fiecare dintre ei era ameninţat de celălalt, deoarece a fi „luat” este ofensator pentru persoana umană. Chiar şi după păcat, Adam şi Eva au păstrat într-o anumită măsură propria lor demnitate şi valoare. Ei ştiau că nu sunt simple obiecte pentru a fi luate un altul. A fi percepuţi ca un obiect pentru a fi luat a creat o lipsă de încredere între ei. Aşa cum scria Papa, „De aici necesitatea de a ascunde în faţa ‘celuilalt’ propriul trup, ceea ce determină propria feminitate-masculinitate. Această necesitate dovedeşte fundamentala lipsă de încredere, care în sine indică prăbuşirea relaţiei originare de ‘comuniune'” [20].

Pe lângă sentimentul valorii de sine (prin care ştiau că nu ar trebui să fie priviţi ca simple obiecte pentru a fi „luate”), Adam şi Eva după păcat au păstrat dorinţa de a realiza unitatea pe care au trăit-o în starea purităţii originare. Pe lângă sentimentul propriei lor valori de sine au păstrat o aproape de nestins şi adânc înrădăcinată dorinţă după o uniune de iubire. Astfel, femeia va fi atrasă către soţul ei [21], adică va tânji după acea unitate care acum este aproape de neatins, unitatea care a existat în starea purităţii originare. Soţul de asemenea va dori să îşi primească soţia şi la rândul lui să se dăruiască pe sine ei. Însă această dorinţă se va transforma adesea în dominaţie. Soţul o va „lua” adesea ca pe un obiect şi acest „a lua” va deveni chiar un fals, un foarte slab substitut, pentru a primi dăruirea ei de sine din iubire. Ea, la rândul ei, va permite uneori să fie luată, ca un fals al adevăratei iubiri. Însă dacă el o ia ca pe un obiect, atunci în misterul uniunii lor, şi el devine un obiect pentru ea. „Dacă bărbatul în relaţia lui cu femeia o priveşte doar ca pe un obiect a cărui posesiune trebuie să o câştige şi nu ca pe un dar, el se condamnă în consecinţă pe sine la a deveni de asemenea pentru ea doar un obiect de însuşit, şi nu un dar” [22]. Uniunea lor este redusă la una nedemnă de persoana umană!

În starea purităţii, Adam şi Eva ştiau că trebuie să se dăruiască pe sine unul celuilalt deoarece ei înţelegeau că trupurile lor erau semne şi mijloace ale acelui dar. Ei au înţeles semnificaţia nupţială a trupurilor lor. Această conştiinţă originară s-a schimbat odată cu păcatul şi cu pofta trupească. Pofta trupească limitează „semnificaţia nupţială a trupului, la care participau bărbatul şi femeia în starea purităţii originare. Când vorbim despre semnificaţia nupţială a trupului, ne referim în primul rând la conştiinţa deplină a fiinţei umane, dar includem de asemenea întreaga experienţă a trupului în masculinitatea şi feminitatea lui, şi, în orice caz, predispoziţia constantă către această experienţă” [23]. Conştiinţa lor de sine şi cu privire la fiecare dintre actele lor de uniune a fost diferită după păcat. Semnificaţia trupurilor lor s-a schimbat pentru ei şi astfel semnificaţia nupţială a trupului este limitată. A fost „mutată într-un alt plan” [24], adică din planul dăruirii de sine în planul posesiunii. „Trupul uman în masculinitatea şi feminitatea lui aproape şi-a pierdut capacitatea de a exprima” iubirea [25].

Chiar şi aşa, „semnificaţia nupţială a trupului nu a devenit complet sufocată de concupiscenţă, ci doar în mod obişnuit ameninţată” [26]. După cum scria Papa, inima umană a devenit locul central al luptei dintre iubire şi pofta trupească. Aceasta din urmă interferează cu iubirea deoarece este un obstacol în calea libertăţii necesare pentru a iubi. Dacă o persoană este „constrânsă” de dorinţele trupului, de pofta trupească, spre o uniune fizică cu o altă persoană (chiar şi către soţul sau soţia sa), aceasta cu greu poate fi numită iubire deoarece iubirea este o dăruire de sine total liberă, aleasă de persoană cu voinţa sa liberă. „Concupiscenţa atrage după sine pierderea libertăţii interioare a darului. Semnificaţia nupţială [nelimitată] a trupului este legată tocmai de această libertate” [27]. Iubirea mai este încă posibilă dacă o persoană poate alege liber să se dăruiască pe sine persoanei iubite. Aceasta necesită însă control sau stăpânire de sine, ceea ce este dificil. Tocmai această stăpânire de sine o are Cristos în minte în remarcile Sale cu privire la pofta trupească.

Note:

[5] Vezi Geneză 2,25.

[6] Vezi Geneză 3,7.

[7] Vezi Geneză 3,10.

[8] Vezi Geneză 2,16-17.

[9] Vezi nr. 27, Teologia trupului, 14 mai 1980: „Adevărata semnificaţie a goliciunii originare”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 20.

[10] Vezi nr. 27, Teologia trupului, 14 mai 1980: „Adevărata semnificaţie a goliciunii originare”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 20.

[11] Vezi nr. 27, Teologia trupului, 14 mai 1980: „Adevărata semnificaţie a goliciunii originare”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 20.

[12] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: „O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[13] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: „O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[14] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: „O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[15] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: „O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[16] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: „O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[17] Vezi Romani 7,23.

[18] Vezi nr. 27, Teologia trupului, 14 mai 1980: „Adevărata semnificaţie a goliciunii originare”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 20.

[19] Vezi nr. 29, Teologia trupului, 4 iunie 1980: „Raportul dintre pofta trupească şi comuniunea persoanelor”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 23.

[20] Vezi nr. 29, Teologia trupului, 4 iunie 1980: „Raportul dintre pofta trupească şi comuniunea persoanelor”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 23.

[21] Vezi Geneză 3:16.

[22] Vezi nr. 33, Teologia trupului, 30 iulie 1980: „Opoziţia din inima omului între spirit şi trup”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 31.

[23] Vezi nr. 31, Teologia trupului, 25 iunie 1980: „Pofta trupească limitează semnificaţia nupţială a trupului”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 26.

[24] Vezi nr. 32, Teologia trupului, 23 iulie 1980: „‘Inima’, un câmp de luptă între iubire şi pofta trupească”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 30.

[25] Vezi nr. 32, Teologia trupului, 23 iulie 1980: „‘Inima’, un câmp de luptă între iubire şi pofta trupească”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 30.

[26] Vezi nr. 32, Teologia trupului, 23 iulie 1980: „‘Inima’, un câmp de luptă între iubire şi pofta trupească”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 30.

[27] Vezi nr. 32, Teologia trupului, 23 iulie 1980: „‘Inima’, un câmp de luptă între iubire şi pofta trupească”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 30.



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *