TT: Răscumpărarea trupului (IV.2)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 2.
Răscumpărarea trupului

Însă această iubire spontană adevărată cere o stăpânire de sine pe care Cristos ne-o oferă prin Răscumpărare. Stăpânirea de sine permite „celor mai intime nivele ale potenţialităţii lui [a omului] să iasă la lumină, nivele cărora pofta trupului, să spunem aşa, nu le-ar permite să se arate” [8]. Stăpânirea de sine înseamnă că suntem capabili să ne dăruim pe sine altuia. Prin stăpânirea de sine suntem capabili să ne alegem propriile acte independent de pasiunile şi emoţiile care uneori se dezlănţuie în noi. Această stăpânire de sine ne eliberează de orice constrângere de a urma dorinţele trupului. Şi astfel, suntem capabili să apreciem adevărata valoare a celuilalt, nu doar valoarea către care sunt atrase uneori pasiunile şi emoţiile noastre (ceea ce Papa a numit mai înainte reducerea celuilalt la o singură valoare, adică la cea sexuală). Recunoscând adevărata valoare a celuilalt, ne apreciem propria noastră valoare într-un mod nou şi suntem liberi să răspundem la aceste valori umane în singurul mod corespunzător, adică cu iubire.

Stăpânirea de sine este o aptitudine interioară capabilă să conducă pasiunile şi emoţiile trupului în loc să se lase condusă de ele. Deşi această stăpânire de sine are ca obiect trupul, carnea, rămâne o capacitate interioară – o putere care ne permite fiecăruia dintre noi să ne conducem acţiunile în mod corespunzător. Dacă lipseşte această stăpânire de sine, suntem conduşi de emoţiile şi pasiunile noastre. Dacă suntem conduşi de emoţiile şi pasiunile noastre, atunci acestea influenţează sau chiar „pun stăpânire” pe minţile şi voinţele noastre.

Virtutea curăţiei ne permite să dobândim stăpânirea de sine corespunzătoare care, la rândul ei, duce la o libertate interioară. Cristos ilustrează foarte bine acest punct atunci când vorbeşte despre „adulterul în inimă” [9]. „Atunci când Cristos, explicând sensul corect al poruncii ‘Să nu comiţi adulter’, a făcut apel la omul interior, El a specificat în acelaşi timp dimensiunea fundamentală a curăţiei care marchează relaţiile reciproce dintre bărbat şi femeie atât în căsătorie cât şi în afara ei. Cuvintele: ‘Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui’ (Matei 5,28), exprimă ceea ce se opune curăţiei. În acelaşi timp, aceste cuvinte cer curăţia care în Predica de pe Munte este inclusă în lista fericirilor: ‘Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu’… Cristos vede în inimă, în eul interior al omului, sursa curăţiei” [10].

Stăpânirea de sine dobândită prin puritate duce la libertate şi produce un set de acţiuni „din inimă”, iar lipsa acelei libertăţi din cauza lipsei de stăpânire de sine produce un set diferit de acţiuni „din inimă”. Totuşi, Cristos foloseşte curăţia şi pentru semnifica mai mult decât doar absenţa păcatelor sexuale. Curăţia poate însemna absenţa oricărei „murdării”, a oricărui păcat, şi izvorul oricărui bine moral. Astfel Cristos poate spune că „ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile” [11]. Curăţia inimii duce la opusul acestor acte: susţinerea demnităţii vieţii, stabilitatea pe viaţă şi fidelitatea în căsătorie, castitatea, respectarea proprietăţii celorlalţi, respectarea reputaţiei celorlalţi, şi mărturisirea unicului Dumnezeu adevărat şi nu a falşilor dumnezei.

Sf. Paul de asemenea foloseşte curăţia în sensul general. El contrapune trupul şi duhul: „Căci trupul doreşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” [12]. Trupul în scrisorile pauline se opune „nu numai şi nu atât ‘duhului’ uman cât Duhului Sfânt care lucrează în sufletul (duhul) omului” [13]. Lucrările trupului, potrivit Sf. Paul, sunt: „desfrânarea, necurăţia, libertinajul, idolatria, vrăjitoria, duşmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambiţiile, discordiile, dezbinările, invidiile, beţiile, orgiile şi cele asemănătoare acestora” [14]. Pe de altă parte, „rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” [15]. Lista de păcate ale trupului făcută de Sf. Paul este foarte asemănătoare cu lista de păcate care produc necurăţie prezentată de Cristos: „ceea ce iese din gură vine din inimă şi aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies: gândurile rele, crimele, adulterele, desfrânările, furturile, mărturiile false, blasfemiile” [16]. Toate lucrările trupului produc necurăţie, adică se opun curăţiei. Toate lucrările spiritului, adică ale Duhului Sfânt, sunt curate. Curăţia nu indică doar castitatea şi absenţa păcatelor sexuale, ci absenţa tuturor păcatelor care „îl fac pe om impur”.

Curăţia echivalează de asemenea cu viaţa. „Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi” [17]. Există aici un contrast între moartea trupului şi moartea morală, moartea care rezultă din păcat. Moartea trupului (a dorinţelor trupului) conduce la viaţa adevărată, viaţa în conformitate cu Duhul Sfânt, viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu. A ceda în faţa dorinţelor trupului, adică a lăsa dorinţele trupului să conducă, duce la adevărata moarte, moartea care ne privează de orice participare la Împărăţia lui Dumnezeu.

Curăţia duce la adevărata libertate. Libertatea este foarte importantă la Sf. Paul deoarece eliberarea de constrângeri, fie interioare (dorinţele trupului) fie exterioare (Legea vechiului legământ) ne dă puterea de a iubi şi întregul mesaj al Evangheliei este împlinit în iubire: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” [18]. Sf. Paul contrapune cumpătarea, curăţia, libertatea, viaţa în Duh, iubirea şi viaţa în Împărăţia lui Dumnezeu, pe de o parte, cu necumpătarea, necurăţia, lipsa libertăţii, viaţa după trup. absenţa iubirii şi moartea spirituală, adică excluderea din Împărăţia lui Dumnezeu. Pusă problema în acest fel, alegerea pentru noi toţi este evidentă.

Este foarte important să remarcăm faptul că Domnul şi Sf. Paul nu intenţionează să sugereze că există un conflict fundamental între trupul uman şi sufletul uman sădit în toate persoanele umane de la început. Nu acelaşi lucru îl sugerează Andrew Marvell în poemul său „Un dialog între suflet şi trup”, afirmând că sufletul este înrobit de trup şi trupul este condus de un suflet tiranic. După cum scria Papa, „Nu este vorba aici doar despre trup (materie) şi despre duh (suflet) ca două elemente antropologice fundamental diferite, care constituie de la ‘început’ însăşi esenţa omului. Însă este presupusă acea orientare a forţelor formată în om prin păcatul originar, la care participă fiecare om ‘istoric'” [19]. Cea mai clară declaraţie în această problemă în Scriptură este poate cea a autorului Scrisorii către Romani: „nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârşesc răul pe care nu-l vreau” [20].

Putem însă câştiga această luptă din lăuntrul fiecăruia dintre noi prin puterea Duhului Sfânt. Putem alege ceea ce este bine, ceea ce este sfânt, printr-un „efort al voinţei, rodul spiritului uman pătruns de Duhul lui Dumnezeu… În această luptă dintre bine şi rău [dintre dorinţele trupului, pe de o parte, şi cerinţele curăţiei, ale stăpânirii de sine şi ale adevăratei libertăţi, pe de altă parte] omul se dovedeşte a fi mai puternic prin puterea Duhului Sfânt” [21].

Înţelegerea libertăţii prezentată în lucrările Sf. Paul şi implicit în învăţătura lui Cristos nu coincide cu înţelegerea comună a libertăţii predominantă astăzi. Cei mai mulţi oameni ar considera libertatea ca fiind dreptul de a face ceea ce îţi place. Pentru majoritatea oamenilor, libertatea înseamnă absenţa oricărei constrângeri – dreptul de a face ceea ce îţi place într-un anumit moment. În această viziune, libertatea înseamnă dreptul de a-ţi urma orice impuls, inclusiv pe acelea ale trupului. Sf. Paul vorbeşte despre această idee de libertate când scrie: „Voi, însă, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai ca această libertate să nu fie ocazie pentru [a sluji] trupului, ci slujiţi-vă prin iubire, unii pe alţii” [22]. Cedând în faţa trupului, adică trăind după trup, permitem ca pasiunile şi emoţiile noastre să „pună stăpânire” pe libertatea noastră. Nu mai suntem liberi în sensul de a ne conduce pasiunile şi emoţiile, ci mai degrabă ele ne conduc pe noi. Ele constituie, de fapt, o constrângere interioară care ne lipseşte de adevărata libertate. Dacă nu putem spune „Nu”, „Da”-ul nostru nu înseamnă nimic.

În faimoasa operă „Don Giovanni” a lui Mozart, personajul principal îşi declară libertatea de a face ceea ce doreşte. Totuşi, această libertate se traduce prin crime, relaţii sexuale nepermise, minciună şi în final moartea fizică, precum şi moartea spirituală (libertinul nepocăit coboară la sfârşitul operei în focul mistuitor al iadului). Marele compozitor contrapune pretenţia lui Don Giovanni de a fi liber cu situaţia reală: acesta este înlănţuit de pasiunile sale şi de fapt, după o viaţă îndelungată în care a urmat aceste pasiuni, este supus lor chiar şi atunci când, ne putem imagina, nu ar dori să le urmeze. El nu are tăria de a-şi ignora pasiunile şi în consecinţă nu este liber, iar „Da”-ul său este lipsit de sens.

Adevărata libertate nu există fără stăpânire de sine. Libertatea cere să fim liberi de orice constrângere interioară. Stăpânirea de sine ne permite să ne eliberăm de orice constrângere care vine din pasiunile şi emoţiile noastre. Suntem capabili astfel să acţionăm în conformitate cu adevărul şi iubirea, adică în conformitate cu ceea ce ştim în minţile noastre şi alegem în voinţele noastre. Suntem capabili să acţionăm în libertate. Trupurile noastre trebuie să vorbească limbajul persoanei. Ele fac acest lucru doar atunci când exprimă şi manifestă ceea ce cunoaştem şi alegem, deoarece puterea noastră de a cunoaşte (mintea) şi puterea noastră de a alege (voinţa) sunt aptitudinile care ne fac persoane. Trupurile noastre pot să arate ceea ce ştim şi alegem doar dacă suntem liberi de orice constrângere care vine din pasiuni sau emoţii.

Aşa cum am spus, adevărata libertate este rezultatul curăţiei. Sf. Paul învaţă că această curăţie „se manifestă prin faptul că omul ‘ştie să-şi stăpânească propriul trup în sfinţenie şi cinste, nu în patima poftei'” [23]. „Stăpânească” indică în mod clar o aptitudine, o putere de a nu ceda în faţa poftei trupeşti şi a cădea în acte necurate. În limbajul teologic catolic tradiţional, aceasta înseamnă că curăţenia este o virtute care are un scop negativ: controlul dorinţelor trupeşti. Dar ea conduce de asemenea la „sfinţenia şi cinstea” trupului. Aşa cum scria Papa: „Putem admite în consecinţă că controlul asupra propriului trup… ‘în sfinţenie şi cinste’ conferă un sens şi o valoare adecvată acelei abţineri” [24]. Cu alte cuvinte, curăţenia ne permite să ne păstrăm trupurile în sfinţenie şi cinste – sfinţenia şi cinstea pe care Dumnezeu le-a dat trupului uman atunci când i-a creat pe Adam şi Eva. Aşadar, curăţia nu trebuie să fie văzută ca ceva pur şi simplu negativ, ci ca o virtute esenţială pentru ca să poată fi recunoscute şi mărturisite semnificaţia nupţială a trupului şi demnitatea persoanei umane, trup şi suflet.

Trebuie să remarcăm faptul că sfinţenia şi cinstea trupului constituie semnificaţia (valoarea) dată lui de Dumnezeu în Creaţie. Această semnificaţie trebuie să fie recunoscută şi mărturisită de toate persoanele umane, nu doar pentru ele însele, ci şi pentru toate celelalte fiinţe umane. Recunoaşterea adevăratei valori a trupului are loc în minte, o putere spirituală (nematerială) a persoanelor umane. Este evident, aşadar, că sfinţenia şi cinstea cuvenite trupului uman datorită felului în care Dumnezeu l-a creat sunt recunoscute şi mărturisite prin puterile interioare ale persoanelor umane şi în particular prin virtutea curăţiei.

Realizate prin curăţie, recunoaşterea şi mărturisirea demnităţii umane în unitatea trup-suflet a persoanelor umane este exprimată concret în şi prin trup. Sf. Paul scrie: „Mădularele trupului care par mai slabe sunt mai necesare şi cele pe care le considerăm că ar fi mai puţin demne pentru trup le îmbrăcăm cu mai multă cinste şi cele ale noastre de care ne ruşinăm sunt tratate cu mai multă cuviinţă” [25]. După cum scria Papa: „Există în trupul uman părţi ‘de care ne ruşinăm’ nu datorită ‘naturii [lor] somatice’… ci numai şi numai pentru că există în omul însuşi acea pudoare care percepe unele părţi ale trupului ca fiind ‘ruşinoase’ şi face ca ele să fie considerate ca atare” [26]. Ruşinea pe care noi (toţi cei care suferim din cauza păcatului originar şi a efectelor sale) o simţim este rezultatul lipsei de armonie în trup cauzată de păcatul originar – ceea ce Papa numea mai înainte „ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane, aproape o ruptură a unităţii originare spirituale şi somatice a omului” [27]. Ruşinea rezultând din lipsa de armonie din trupul uman, „ruptura [lui] constitutivă”, are un dublu efect. Ruşinea indică o lipsă, lipsa unei anumite valori, adică aceea că trupul uman trebuie să exprime persoana umană, şi după păcat în general nu o face. În acelaşi timp, ruşinea are ca scop păstrarea acelei valori. Ruşinea nu este un sentiment plăcut şi în consecinţă încercăm să scăpăm de cauza ruşinii. În cazul trupului, încercăm să redobândim ceea ce s-a pierdut. Aceasta se face în parte prin virtutea curăţiei care se exprimă în trup printr-o anumită modestie, adică prin a acorda cinste părţilor trupului „de care ne ruşinăm”, acoperindu-le.

Opusul la a cinsti trupul este a păcătui împotriva lui. „Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup” [28]. Desfrânarea, adică păcatele trupeşti, „aduc cu sine ‘profanarea’ trupului: ele lipsesc trupul bărbatului sau al femeii de cinstea care i se cuvine datorită demnităţii persoanei” [29]. Această demnitate a trupului stă nu doar în actul de Creaţie înfăptuit de Dumnezeu, ci şi în Întrupare. Atunci când Cristos şi-a asumat natura umană, inclusiv un trup uman, El a făcut natura umană (inclusiv trupul uman) demnă de divin. „Natura umană, prin însuşi faptul că a fost asumată, nu absorbită, în El [Cristos], a fost înălţată şi în noi la o demnitate dincolo de orice comparaţie. Deoarece prin Întruparea Sa, El, Fiul lui Dumnezeu, într-un anumit fel s-a unit pe sine cu fiecare om” [30].

Mai mult, noi nu necinstim doar propriile noastre trupuri atunci când comitem păcate sexuale. Îl necinstim de asemenea pe Duhul Sfânt. Virtutea curăţiei este un dar al Duhului Sfânt. Dacă avem acest dar, Duhul Sfânt sălăşluieşte în noi. „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?” [31]. Păcătuind împotriva trupurilor noastre, păcătuim împotriva templului Duhului Sfânt. Păcătuim de asemenea împotriva propriei noastre demnităţi, dată nouă atunci când ne-a creat Dumnezeu, şi mărită prin Întrupare.

Înţelegerea şi recunoaşterea trupului, creat de Dumnezeu, demn de unirea cu Însuşi Dumnezeu prin Întrupare, şi templu al Duhului Sfânt, este ajutată de darul evlaviei. Evlavia este unul dintre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, prezentă alături de curăţie prin darul harului sfinţitor. Evlavia „pare să slujească curăţia într-un mod deosebit, făcând subiectul uman sensibil la acea demnitate care este caracteristică trupului uman în virtutea misterului Creaţiei şi Răscumpărării. Mulţumită darului evlaviei, cuvintele lui Paul: ‘Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi… şi că nu sunteţi ai voştri’ (1Corinteni 6,19) dobândesc elocvenţa unei experienţe a semnificaţiei nupţiale a trupului şi a libertăţii darului legată de aceasta…” [32].

Semnificaţia nupţială a trupului este conştientizarea de către toate fiinţele umane a faptului că ele sunt chemate prin însăşi fiinţa lor, prin felul în care au fost create ca imagini trupeşti ale lui Dumnezeu şi ca masculin şi ca feminin, să iubească aşa cum iubeşte Dumnezeu şi să exprime acea iubire în şi prin trupurile lor. Evlavia ne ajută să dobândim conştiinţa demnităţii trupurilor noastre ca un mijloc fizic de a exprima iubirea asemenea celei a lui Dumnezeu. Aşadar, evlavia ne conduce la conştientizarea semnificaţiei nupţiale a trupului. Evlavia este astfel unul dintre cele mai importante daruri supranaturale pentru restabilirea parţială a semnificaţiei originare a trupului din starea de puritate. Este unul dintre darurile cheie care ne permit să urmăm îndrumările lui Cristos din răspunsul dat fariseilor când aceştia l-au întrebat despre divorţ [33]. În acest răspuns, Cristos îşi invită ascultătorii şi pe noi toţi cei care suferim din cauza păcatului originar şi a efectelor sale să iubim în şi prin trupurile noastre aşa cum o făceau Adam şi Eva. Putem răspunde la o astfel de invitaţie doar cu ajutorul lui Cristos. Darul evlaviei, dat prin sălăşluirea în noi a Duhului Sfânt, este unul dintre elementele cheie ale acelui ajutor oferi nouă de Cristos. Prin evlavie, putem să înţelegem demnitatea de nepătruns a trupului uman, o condiţie prealabilă pentru a exprima prin acest trup o autentică iubire asemenea celei a lui Dumnezeu.

Cu aceste consideraţii despre evlavie, Papa a încheiat un nou ciclu în analiza lui cu privire la teologia trupului. Este oportun ca această discuţie despre evlavie să aibă loc spre sfârşitul celui de al doilea ciclu al seriei Teologiei trupului.

În nr. 58 din seria Teologiei trupului, Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat întreaga sa strădanie din primele două cicluri (nr. 1-63): prin învăţătura lui Cristos despre căsătorie şi pofta trupească, „omul purităţii originare este, într-un fel, readus în conştiinţa omului poftei trupeşti. Însă cuvintele lui Cristos sunt realiste. Ele nu încearcă să facă inima umană să se întoarcă la starea purităţii originare pe care omul a lăsat-o în urma sa în momentul în care a comis păcatul originar; dimpotrivă, ele îi indică acestuia calea curăţiei inimii care este posibilă şi accesibilă lui chiar şi în starea păcatului moştenit. Aceasta este curăţia ‘omului poftei trupeşti’, care este inspirată de cuvântul Evangheliei şi deschisă faţă de ‘viaţa în Duh’ (în conformitate cu cuvintele Sf. Paul), adică curăţia omului poftei trupeşti care este în întregime învăluită de ‘răscumpărarea trupului’ înfăptuită de Cristos” [34]. „Curăţia nu este doar o abţinere de la imoralitate, sau cumpătare, ci în acelaşi timp deschide calea spre o tot mai perfectă descoperire a demnităţii trupului uman, acel trup care este în mod organic conectat cu libertatea darului persoanei în totală autenticitate a subiectivităţii sale personale, bărbat sau femeie” [35]. Tot mai perfecta descoperire a demnităţii trupului uman are loc prin darul supranatural al evlaviei. Acţionând în conformitate cu propria noastră demnitate şi cu cea a celorlalţi, găsim o mare bucurie. „Satisfacerea pasiunilor este, de fapt, una, şi bucuria pe care omul o găseşte în a se stăpâni mai deplin pe sine este cu totul altceva, deoarece în acest fel el poate de asemenea deveni mai deplin un adevărat dar pentru o altă persoană” [36]. Într-o şi mai clară afirmaţie din lucrarea sa, Papa Ioan Paul al II-lea scria: „Creatorul i-a încredinţat omului ca o sarcină trupul său, masculinitatea şi feminitatea lui: şi în masculinitate şi feminitate El, într-un fel, i-a încredinţat ca o sarcină umanitatea sa, demnitatea persoanei, şi de asemenea semnul clar al ‘comuniunii’ interpersonale în care omul se împlineşte pe sine prin dăruirea autentică de sine” [37]. Dacă trupul este o „sarcină”, această sarcină trebuie să fie cunoscută. Această sarcină, dată de Cristos, este reafirmată astăzi de învăţăturile Bisericii. Mai mult, dacă dorim să îndeplinim sarcina, există anumite cerinţe. Una dintre ele priveşte responsabilitatea artei în reprezentarea trupului uman.

Note:

[8] Vezi nr. 49, Teologia trupului, 3 decembrie 1980: „Cristos ne cheamă să redescoperim forţele vii ale omului nou”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 49.

[9] Vezi Matei 5,27-28.

[10] Vezi nr. 50, Teologia trupului, 10 decembrie 1980: „Puritatea inimii”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 50.

[11] Vezi Matei 15,18-19.

[12] Vezi Galateni 5,17.

[13] Vezi nr. 52, Teologia trupului, 7 ianuarie 1981: „Opoziţia dintre trup şi spirit”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 2.

[14] Vezi Galateni 5,19-21.

[15] Vezi Galateni 5,22-23.

[16] Vezi Matei 15,18.

[17] Vezi Romani 8,13.

[18] Vezi Galateni 5,14.

[19] Vezi nr. 51, Teologia trupului, 17 decembrie 1980: „Justificarea în Cristos”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 52.

[20] Vezi Romani 7,19.

[21] Vezi nr. 51, Teologia trupului, 17 decembrie 1980: „Justificarea în Cristos”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 52.

[22] Vezi Galateni 5,13.

[23] Vezi nr. 54, Teologia trupului, 28 ianuarie 1981: „Învăţătura Sf. Paul despre sfinţenia şi cinstea trupului uman”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 5. În acest pasaj, Papa Ioan Paul al II-lea cita 1Tesaloniceni 4,3-5,7-8.

[24] Vezi nr. 54, Teologia trupului, 28 ianuarie 1981: „Învăţătura Sf. Paul despre sfinţenia şi cinstea trupului uman”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 5.

[25] Vezi 1Corinteni 12,22-23.

[26] Vezi nr. 55, Teologia trupului, 4 februarie 1981: „Descrierea Sf. Paul privind trupul şi învăţătura despre curăţie”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 6.

[27] Vezi nr. 28, Teologia trupului, 28 mai 1980: „O nelinişte fundamentală în întreaga existenţă umană”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 22.

[28] Vezi 1Corinteni 6,18.

[29] Vezi nr. 56, Teologia trupului, 11 februarie 1981: „Virtutea curăţiei este expresia şi rodul vieţii în Duh”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 7.

[30] Papa Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis, nr. 8.

[31] Vezi 1Corinteni 6,19.

[32] Vezi nr. 57, Teologia trupului, 18 martie 1981: „Doctrina paulină despre curăţie ca ‘viaţa în Duh'”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 12.

[33] Vezi Matei 19,4.

[34] Vezi nr. 58, Teologia trupului, 1 aprilie 1981: „Funcţia pozitivă a curăţiei inimii”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 14.

[35] Vezi nr. 58, Teologia trupului, 1 aprilie 1981: „Funcţia pozitivă a curăţiei inimii”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 14.

[36] Vezi nr. 58, Teologia trupului, 1 aprilie 1981: „Funcţia pozitivă a curăţiei inimii”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 14.

[37] Vezi nr. 59, Teologia trupului, 8 aprilie 1981: „Învăţăturile Magisteriului reafirmă astăzi cuvintele lui Cristos”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 14, nr. 15.



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *