TT: Apelul lui Cristos către inima omului (III.3)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul III.
Semnificaţia nupţială a trupului

Secţiunea 3.
Apelul lui Cristos către inima omului

Cuvintele lui Cristos: „Aţi auzit că s-a spus: ‘Să nu comiţi adulter’. Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui” [28] sunt adresate omului „istoric”, fiinţelor umane supuse „rupturii constitutive din lăuntrul persoanei umane”, cauzate de păcat. Mai mult, aceste cuvinte ale lui Cristos, cu accentul pus pe „adulterul în inimă”, constituie un apel adresat omului interior. „Adulterul în inimă” este un act interior. Cristos mută punctul central al moralei de la legi şi precepte externe la izvorul actelor umane, la omul interior. Cristos ne cere fiecăruia dintre noi să interiorizăm învăţătura Sa astfel încât comportamentul bun să izvorască din fiecare dintre noi. Noi nu comitem adulter nu doar pentru că există o lege împotriva lui, ci pentru că valoarea (norma) de a nu comite adulter izvorăşte din fiecare dintre noi, adică din perceperea internă a faptului că a comite adulter înseamnă a viola o profundă preţuire personală a demnităţii persoanei umane. „O morală vie, în sensul existenţial, nu este formată doar din norme care iau forma poruncilor, a preceptelor şi a interdicţiilor, ca în cazul la ‘Să nu comiţi adulter’. Morala în care se împlineşte tocmai semnificaţia la a fi om… se formează în perceperea interioară a valorilor, din care izvorăşte datoria ca o expresie a conştiinţei, ca răspunsul eului personal” [29].

Paradoxul de aici este evident. Cristos se adresează fiinţelor umane rănite de „ruptura constitutivă” din lăuntrul lor. Aşa după cum a explicat Papa Ioan Paul al II-lea, această „ruptură” s-a produs „în” fiecare dintre noi şi este percepută lăuntric. Cristos se adresează persoanei interioare şi ne învaţă că această „ruptură” din fiecare dintre noi trebuie să fie depăşită acceptând în interior normele de comportament corespunzătoare stării purităţii originare, şi apoi acţionând în conformitate cu aceste norme. Cristos nu doar identifică problema cu o acurateţe absolută, El identifică cu exactitate şi unde este problema: în acceptarea interioară a situaţiei cauzate de păcat, adică în acceptarea ideii că putem trăi semnificaţia nupţială a trupului doar într-un mod limitat.

Acest fapt a fost recunoscut în legea Vechiului Testament. Când fariseii i-au pus lui Isus întrebări în legătură cu dispoziţiile pentru divorţ în legea lui Moise, Cristos a făcut referire la „împietrirea inimii” fariseilor [30]. Această „împietrire a inimii” este tocmai ideea că efectele păcatului, „ruptura” din lăuntrul persoanei umane, conduc la a nu fi necesar să ne străduim să acţionăm în conformitate cu valorile cunoscute prin experienţele originare din starea de puritate. Referindu-se la „împietrirea inimii”, Cristos „acuză, să spunem aşa, întregul ‘subiect interior’, care este responsabil de distorsiunea Legii [Vechiului Testament]” [31]. Nu doar indivizii îşi permiteau să accepte valori inconsecvente cu adevărul deplin despre demnitatea umană (revelat în experienţele originare din starea de puritate), ci aceste valori limitate erau de fapt cuprinse legile societăţilor întregi! Neacceptând această situaţie, Cristos le cere fariseilor (şi nouă) să depăşească „ruptura” din interior, să re-interiorizeze valorile prezente în starea purităţii originare, şi apoi să trăiască în consecinţă.

Trebuie totuşi să fim exacţi în legătură cu ceea ce ne cere Cristos să facem. În Predica de pe Munte, textul despre adulter are trei părţi. În primul rând, este vorba despre adulter în sine. În al doilea rând, este elementul „a privi cu dorinţă”. În al treilea rând, este „adulterul în inimă”. Papa analizează fiecare dintre aceste trei fraze în lumina tradiţiei Vechiului Testament (tradiţia cunoscută de cei care îl ascultau pe Cristos) şi în lumina „rupturii constitutive din lăuntrul persoanei umane”. În legea evreiască a Vechiului Testament, adulterul consta în a avea femeia altui bărbat. David a fost vinovat de adulter cu Batşeba deoarece aceasta era soţia lui Urie Heteul. David avea multe soţii, dar poligamia nu era contrară legii [32].

Adulterul, „violarea dreptului de posesiune al bărbatului cu privire la fiecare femeie care îi era soţie legală (de obicei existau mai multe)” era împotriva legii [33]. Pe de altă parte, profeţii Vechiului Testament folosesc analogia cu căsătoria pentru a explica relaţia dintre Poporul ales şi Dumnezeu. Profeţii descriu Poporul ales comiţând adulter împotriva lui Dumnezeu, aşa cum o soţie ar comite adulter dacă şi-ar părăsi soţul şi ar merge cu altul, când îl abandonează pe Dumnezeu şi adoră zeităţile false ale popoarelor învecinate. Acest lucru este adulter nu pentru că Dumnezeu are în „posesie” Poporul ales, ci pentru că au renunţat la iubirea lor pentru Dumnezeu, adică au abandonat „comuniunea” lor cu Dumnezeu la care sunt angajaţi prin repetatele legăminte ale Vechiului Testament între Dumnezeu şi poporul Său. Atât tradiţia legală cât şi cea profetică a Vechiului Testament trebuie să fi fost cunoscute celor care îl ascultau pe Cristos. Totuşi, conceptul profetic al comuniunii dintre două persoane în căsătorie (ilustrată de ideea căsătoriei lui Dumnezeu cu Poporul ales) este mult mai aproape de conţinutul învăţăturii lui Cristos. Potrivit profeţilor „adulterul este un păcat deoarece el constituie ruperea legământului personal dintre bărbat şi femeie” [34]. Acesta este sensul în care vorbeşte Cristos despre adulter în faimoasa Sa frază: „oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui” [35].

Când Cristos vorbeşte despre „a privi cu dorinţă”, o face „în contextul experienţei umane” [36]. El face referire la „experienţa şi conştiinţa omului din orice timp şi loc” [37], deoarece fiecare fiinţă umană de după Adam şi Eva (cu excepţia, desigur, a Mariei şi a lui Cristos) poartă cu sine experienţele originare, inclusiv aceea a goliciunii după păcat. Noi toţi am experimentat ceea ce au experimentat Adam şi Eva când au fost goi unul înaintea celuilalt şi s-au ruşinat. Cristos nu trebuie să explice pofta trupească, deoarece este parte din viaţa noastră a tuturor şi deoarece, pentru cei care îl ascultau, nu lipseau prezentări ale acesteia în Vechiul Testament.

Într-o declaraţie incredibil de clară (una care subliniază cum tot ceea ce experimentăm noi este „încărcat” cu o valoare pozitivă sau negativă), Papa observă faptul că pofta trupească „indică o experienţă a valorii trupului, în care semnificaţia lui ‘nupţială’ încetează să mai fie aceasta, tocmai din cauza concupiscenţei” [38]. Privind cu poftă trupească, trupul celuilalt este „încărcat” cu o valoare care elimină adevărata lui valoare în experienţa celui care îl priveşte astfel. Prin „privire”, trupul celeilalte persoane suferă pierderea (în mintea celui care priveşte) semnificaţiei sale matrimoniale. Semnificaţia nupţială a trupului celuilalt este separată de acea persoană. Pofta trupească reduce valoarea celeilalte persoane la o singură caracteristică, cea sexuală. Atracţia reciprocă dintre masculin şi feminin, stabilită de Dumnezeu când ne-a creat bărbat şi femeie, este fondată pe misterul persoanei umane. Este fondată pe un mare număr de caracteristici şi valori personale exprimate de fiecare persoană individuală prin masculinitatea sau prin feminitatea sa. Privirea plină de dorinţă trupească reduce atracţia reciprocă la o singură valoare: sexul. „Una este să fii conştient că valoarea sexului este o parte a bogatului depozit de valori cu care femeia se înfăţişează înaintea bărbatului. Alta este să reduci toate bogăţiile personale ale feminităţii la această singură valoare” [39]. Această reducere a celuilalt este ceea ce înseamnă „a privi cu dorinţă”. Cristos egalează acest fel de „a privi” cu „adulterul în inimă”.

Însă, aşa cum a arătat Papa Ioan Paul al II-lea, acesta nu este „în inimă” până când nu există o alegere, o decizie, de a îmbrăţişa această reducere a celeilalte persoane la o singură valoare. Cu această alegere, această decizie, individul care „priveşte cu dorinţă” a decis că obiectul privirii sale există într-un mod diferit pentru el. El a îmbrăţişat în mod subiectiv o realitate alterată (alterată faţă de felul în care sunt de fapt lucrurile). Această decizie devine parte a cine este el. Îl modelează la a exista într-o anumită relaţie alterată cu persoana care este obiectul privirii sale. El s-a modelat sau determinat pe sine într-un anumit fel prin această decizie şi, în mintea sa, a alterat felul în care există obiectul privirii sale.

Toate acestea se bazează pe principiul, adesea repetat în lucrările Papei, că devenim ceea ce facem. Făcând în mod repetat anumite lucruri, devenim ceea ce facem. Cei care cântă la pian, treptat devin pianişti (deşi nu în mod necesar pianişti desăvârşiţi). În mod similar, cei care gătesc, devin bucătari. Deciziile şi alegerile noastre determină cine suntem. Voinţa liberă ne permite să facem alegeri care, la rândul lor, ne permit să determinăm cine suntem. Când luăm decizii contrare realităţii, ne transformăm pe noi înşine în oameni care trăiesc într-o lume determinată de noi înşine, şi nu de felul în care sunt lucrurile. Când privim cu dorinţă, încercăm să re-creăm lumea după imaginea noastră, adică încercăm să schimbăm modul în care există ceilalţi şi modul în care existăm noi în relaţie cu ei. Acesta, aşadar, este „adulterul în inimă”.

Pentru a face aceasta cât mai clar posibil, Papa a dedicat un anumit spaţiu posibilităţii ca un soţ să îşi privească soţia cu poftă trupească, sau viceversa. Acesta este de asemenea „adulter în inimă”. Deşi adulterul este definit din punct de vedere legal ca participarea unei persoane la o uniune sexuală cu cineva care nu este soţul sau soţia sa, „adulterul în inimă”, aşa cum este definit de Cristos, înseamnă a-l reduce pe celălalt la un simplu obiect care să satisfacă dorinţele proprii, mai exact dorinţa trupească. În acest sens, soţii şi soţiile pot comite adulter unul cu celălalt. Când fac aceasta, ei alterează semnificaţia fundamentală a fiecăruia şi modul în care amândoi există unul pentru celălalt. Această alterare a adevăratei lor semnificaţii, sau, aşa cum a exprimat-o Papa, separarea semnificaţiei nupţiale a trupurilor lor de persoanele lor, are consecinţe devastatoare pentru întreaga omenire deoarece „viitorul omenirii depinde de familie” [40]. „Viaţa umană, prin natura sa, este ‘coeducativă’ şi demnitatea ei, echilibrul ei depind în fiecare moment al istoriei şi în fiecare punct al longitudinii şi latitudinii geografice de ‘cine’ va fi ea pentru el, şi el pentru ea” [41]. Dacă persoanele umane nu văd întreaga demnitate şi valoare a celuilalt, aceasta în special în familie, atunci demnitatea şi valoarea fiecăruia dintre noi, şi a tuturor generaţiilor viitoare, este ameninţată. „Adulterul în inimă”, reducerea, cu o privire, a celuilalt la un obiect pentru mine, denaturând modul adevărat în care celălalt există în realitate, are consecinţe profunde care ameninţă însăşi existenţa omenirii pe pământ. Cristos ne avertizează în legătură cu acest pericol deoarece El cunoaşte „ce este în inima omului” [42].

Note:

[28] Vezi Matei 5,27-28.

[29] Vezi nr. 24, Teologia trupului, 16 aprilie 1980: „Apelul lui Cristos la inima omului”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 16.

[30] Vezi Matei 19,3-8.

[31] Vezi nr. 34, Teologia trupului, 6 august 1980: „Predica de pe Munte adresată omului zilelor noastre”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 32.

[32] Vezi 2 Samuel 11,1-27.

[33] Vezi nr. 35, Teologia trupului, 13 august 1980: „Conţinutul poruncii: Să nu comiţi adulter”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nn. 33-34.

[34] Vezi nr. 37, Teologia trupului, 27 august 1980: „Adulterul: o ruptură a legământului personal”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 35.

[35] Vezi Matei 5,28.

[36] Vezi nr. 38, Teologia trupului, 3 septembrie 1980: „Sensul adulterului transferat din trup în inimă”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 36.

[37] Vezi nr. 38, Teologia trupului, 3 septembrie 1980: „Sensul adulterului transferat din trup în inimă”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 36.

[38] Vezi nr. 39, Teologia trupului, 10 septembrie 1980: „Concupiscenţa ca separare de semnificaţia nupţială a trupului”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 37.

[39] Vezi nr. 40, Teologia trupului, 17 septembrie 1980: „Atracţia reciprocă diferă de pofta trupească”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 38.

[40] Vezi Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio, nr. 86.

[41] Vezi nr. 43, Teologia trupului, 8 octombrie 1980: „Interpretarea conceptului de concupiscenţă”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 41.

[42] Vezi nr. 43, Teologia trupului, 8 octombrie 1980: „Interpretarea conceptului de concupiscenţă”, L’Osservatore Romano (ediţia în engleză), vol. 13, nr. 41.



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *