MI-KA-EL. Cine a fost, cine este sau cine va fi ca el?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Eduard Patrașcu

La început, când Dumnezeu a creat toate, a fost cu adevărat un început. Un început pentru ceea ce Dumnezeu avea să experimenteze cu întreaga creație. Dar mai ales a fost un început pentru cele create. Dar nu un simplu început; ci un început de viață, principiu de viață înscris în însăși acea viață: un reșit, un arhè care să se dezvolte prin sine, însoțit fiind de Dumnezeu. Început voit, dorit și mai ales sperat de Dumnezeu. Nu, Dumnezeu nu a vrut ca acel început a toate să fie dictat obligatoriu într-o anumită direcție. Ci un început … de aventură. Așa a făcut Dumnezeu lumină și a numit-o zi: ziua trebuia să dea, prin lumina ei, posibilitatea celorlalte creaturi să se dezvolte, să crească. Iar întunericul l-a numit noapte: ca în timpul nopții să țâșnească viața; să revină vigoarea, prin odihnă; din întuneric să țâșnească lumina. Dumnezeu a voit ca soarele să fie stăpân peste zi, iar luna și stelele, peste noapte, peste noaptea fecundă. Și așa mai departe: plantele au primit principiul de viață ca să dea semințe și, astfel, să transmită prin ele însele viața mai departe; animalele au primit și ele principiul de viață ca să dea viață mai departe.

Regele Mihai

Și se ajunge la om, la adam. Dumnezeu îl face pe adam din adamah, din pământ. Dar îi insuflă Duhul său și astfel omul devine viu. Pământul inert, haotic, prin suflul lui Dumnezeu, devine viață. Ba mai mult, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, pământul-viu ( = omul) devine dătător de viață, devine început, principiu de viață. Da, și celelalte ființe create înainte de om erau vii, dar numai omul fusese creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică era și putea fi viu ca Dumnezeu.

În cazul celorlalte creaturi, Dumnezeu însuși a dat numele; în cazul omului Biblia nu spune că Dumnezeu i-ar fi dat un nume; se spune doar că a insuflat Duhul de viață. Aceasta este identitatea, acesta este numele omului: este adam, pământ lipsit de valoare; dar cu suflul lui Dumnezeu este mult mai mult decât ceea ce crease Dumnezeu până la el… inimaginabil mai mult. Omul, prin suflul lui Dumnezeu, devine viu și are în el potența, principiul de a da viață altor oameni. Cine era ca el? Cine este ca el? Cine va mai putea fi ca el? În ebraică, toate aceste întrebări pot traduce, reda trei cuvinte: MI-KA-EL.

În virtutea acestei raportări speciale la Dumnezeu, adică în virtutea faptului că omul este chip și asemănare cu Dumnezeu, omul a fost chemat să dea nume tuturor celorlalte ființe vii. Adică omul, asemenea lui Dumnezeu în creație, să zică: „să fie”; omul este cooptat să creeze, să pună începuturi. Dar, cu toată această putere creatoare, așa cum el, omul, adam-ul, tot adamah a rămas, chiar dacă primise suflul lui Dumnezeu; la fel, și celelalte animale cărora omul era chemat de Dumnezeu să le dea nume aduceau în numele lor identitatea și simultan și misiunea lor.

Acest început (reșit, arhè) care este simultan principiu și traiectorie de viață este sintetizat, condensat în ebraică de termenul „șem”, nume: a da cuiva nume înseamnă a-i revela identitatea și, totodată, misiunea. Așa se face că numele Eva înseamnă cea vie; Cain semnifică „dobândit”; Abel, suflare; Abraham – probabil – tatăl multor popoare; Moise înseamnă „cel salvat”, dar poate însemna și „cel care salvează”; la fel ca și Iosue; Samuel, „Dumnezeu a ascultat, ascultă sau va asculta”; David, „cel iubit” etc. Toate numele din Biblie condensează atât identitatea lor primită la naștere dar simultan și misiunea la care erau chemați de Dumnezeu. Însuși numele lui Isus este dat pentru a acoperi profunda lui identitate de om și Dumnezeu, dar și ce avea să împlinească: mântuirea oamenilor.

MI-KA-EL? Cine a fost/este/va fi ca Dumnezeu? Aceasta este traducerea literală. Pe baza rudeniei dintre om și Dumnezeu, se poate aplica această întrebare fiecărui om în parte. Cine este ca Adam, ca Eva, ca Moise, ca David, ca Isus? În ochii lui Dumnezeu, răspunsul e „nimeni nu mai poate fi ca Adam sau ceilalți”. Pentru Dumnezeu, omul este unic, irepetabil. Căci „omul se uită la înfățișare, Dumnezeu se uită la inima omului” (1Sam 16,7)

Am auzit zilele acestea foarte multe lucruri spuse despre regele Mihai, care în aceste momente este coborât în mormânt. Cred că moartea regelui a dat ocazie românilor să-și amintească de foarte multe adjective care redau potențialitățile inimaginabile ale omului de a fi … om. Acest om a adus aminte poporului român că poate fi bun, onest, modest, frumos, nobil, demn, generos, credincios în Dumnezeu, loial, cu caracter, răbdător, patriot, iubitor, cu coloană vertebrală, în stare să sufere, și încă să sufere pentru alții, pentru binele comun, să iubească cu adevărat, să nu se agațe de putere, să aibă memorie, credință, morală și multe alte calități pe care regele Mihai le-a adus în mintea nu numai a românilor, minte atât de prăfuită de timpurile noastre.

Urmărind și eu zilele acestea ce s-a zis despre regele Mihai, am fost aproape torturat de etimologia ebraică și încărcătura teologică a numelui său, Mihai. MI-KA-EL: cine a fost ca el? Cine este ca el? Cine va fi ca el?

Cine a fost ca el? Numele primit de rege la botez i-a fost în același timp un dar din partea părinților săi și profeție din partea lui Dumnezeu. Cine a fost ca el în istoria noastră? Putem cotrobăi mult printre datele istoriei noastre și vom vedea că ceea ce a fost regele Mihai, ca om și creștin vorbind, ceea ce și mai ales cum a trăit acest om nu a mai existat în istoria României de când îi poate fi atestat orice germen de existență. A avut România domnitori mari, unii dintre ei chiar au fost și canonizați. Dar aceștia au fost regi în țara lor; li s-a dat voie să domnească, inclusiv predecesorul lui cu același nume, numit de istorie „Viteazul”. Regele Mihai I al României a iubit așa de mult țara încât a rămas regele Românilor chiar și când a fost alungat atât de mârșav, chiar și atunci când, după 90 i s-a refuzat lui, rege, ceea ce nu i se putea refuza nici celui mai simplu cetățean român: să vină, să stea în propria țară.

Cine este ca el? Zilele acestea am văzut că România nu a pierdut doar un rege. Ceilalți trei monarhi pe care i-a avut țara noastră au avut și ei parte de respectul românilor. Cineva zicea că primul rege, Carol I, a fost un rege temut; Ferdinand, un rege admirat. Însă doar Mihai a fost iubit; da, cu adevărat iubit. Dovadă stau imaginile cu mulțimile imense, inimaginabil de imense care au fost să-l vadă în puținele dăți când i s-a permis puțin timp să-și întâlnească în mod oficial poporul pe care – a și zis-o clar și explicit – că-l iubea din toată inima. Da, România nu a pierdut doar un rege; ci a pierdut un reper, un punct de referință, un simbol a ceea ce România poate și este chemată să fie: admirată, nobilă, respectată, iubită pentru frumusețea ei.

Cine va fi ca el? Cine dintre românii de azi mai poate fi ca el? Din ce se vede în panorama de azi, nimeni. Ce reper, ce simbol poate apărea între români care să condenseze așa de bine „faptul de a fi român” cum a făcut-o regele Mihai? Cine va fi ca el? Greu de imaginat. Eu? Tu? Nu sunt un om fără speranță; viața mi-a dat lecții de atâtea ori ca atunci când îmi fac calcule, când calculele mele se termină să nu uit că dincolo de calculele mele este Dumnezeu. Am credința că Dumnezeu face chiar și pustiul să înflorească, praful să devină om, mizeria să devină har. Dar din ce văd momentan în țară, dar și în lume, parcă-parcă se va întinde praful „minții scurte” , a „memoriei slabe”, jegul bășcălismului obraznic sau tupeul diletantului ignorant, dar plini de arginți fraudați tipice românului de astăzi și peste numele regelui Mihai I al României. Sau poate – să sperăm – Dumnezeu se va milostivi încă o dată de noi și ne va hărăzi un lider adevărat, cu credință, cu suflul lui Dumnezeu în el de ce nu tot ca el, Mihai. Că de noroaie, mocirle fără Dumnezeu ne-am cam săturat.

În veci amintirea regelui Mihai; în veci pomenirea lui!

Posted in Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *