La o sută de ani de la Revoluția din octombrie

Teme: Istorie.
.
Publicat la 7 noiembrie 2017.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Andrea Possieri
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 5 noiembrie 2017

Conform unei evaluări istorice împărtășite, ziua de 7 noiembrie 1917 – dată simbol a revoluției din octombrie, celebrată în URSS ca moment de întemeiere a statului nou și comemorată în toate părțile lumii de către partidele comuniste care făceau referință la acel eveniment istoric – a deschis „o nouă eră pentru omenire”. Și totuși, faptele din acea zi, așa de încărcate de cosmogonii revoluționare și de mesianism escatologic, imortalizate pentru noi în filmul „Octombrie” de Eisenstein, și care timp de decenii au marcat imaginarul colectiv al lumii întregi, nu seamănă deloc cu o revoluție: nu au fost ciocniri armate, nu există niciun act eroic și nu există niciun martirologiu proletar de amintit. Din acea zi rămân numai câteva gesturi slabe: ocuparea Palatului de iarnă, crucișătorul Aurora care lansează o rachetă de tun și tunurile de la fortăreața din „Sfinții Petru și Paul” care trag salve.

Gesturi pur simbolice care se configurează însă ca ultimul act al unui proces istoric de lungă perioadă început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Și care a avut, înainte, criza sistemică, religioasă și politică, a Rusiei țariste, și după aceea desfășurarea unei revoluții radicale care avea ambiția tragică de a construi o lume nouă. O reconstruire eficace a acestei istorii este furnizată de volumul „Rusia 1917. Visul spulberat al ‘unei lumi nevăzute vreodată'” (La casa di Matriona, Milano, 2017, 192 pagini) care este catalogul expoziției care s-a desfășurat la a XXXVIII-lea Întâlnire de la Rimini și este îngrijit de Adriano Dell’Asta, Marta Carletti și Giovanna Parravicini. Un volum care are meritul de a lega în mod original noutatea totalitară a regimului cu centralitatea absolută a chestiunii religioase într-o țară, Rusia, caracterizată din punct de vedere istoric de tradiția creștină.

Noutatea radicală a lunii octombrie sovietice față de tradiția seculară rusă este exprimată magistral în două analize din acea vreme diametral opuse. Cea a lui Nicolaie Berdiaev, care îi scoate în evidență caracterul catastrofal și o definește ca „sinuciderea unui popor care a renegat un mare trecut” din cauza „nihilismului care a încâlcit sufletul popular”. Și aceea a lui Pierre Pascal, care pentru a descrie „spectacolul unic și îmbătător” al revoluției ajunge chiar să fie comparată cu realizarea din Magnificat cu „puternicii dați jos de pe tronuri și poporul înălțat din mizeria sa”. Fără îndoială, ceea ce s-a întâmplat în 1917 este un moment de cumpănă: „sfârșitul unei lumi” și începutul „unor zori noi”. Zori caracterizate de nașterea unui regim care se întemeiază, nu întâmplător, pe „un ateism radical și esențial” și care își scoate premisele sale culturale dintr-o dorință puternică de noutate, aproape o „așteptare a apocalipsei” care caracterizează primii ani din secolul al XX-lea în Rusia.

Mai mult decât orice analiză economică, fermenții și așteptările de reînnoire care se respiră în societatea rusă marchează climatul epocii. „Un sentiment de ură” și „de supărare” impregnează „atmosfera și se respiră peste tot” scrie părintele Iosif Fudel’. „Iubirea s-a uscat. În aceasta se află oroarea infinită a prezentului”, notează capelanul și filozoful moscovit. Este „prăbușirea umanismului tradițional”, va scrie în 1919 Aleksandr Blok și apariția unei noi mișcări: afirmarea „muzicii revoluției” care fascinează și unește o mulțime de bărbați și femei. Însă această mistică a revoluției se altoiește pe criza sistemică a principalelor două instituții din țară: țarismul și Biserica Ortodoxă. Încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, societatea rusă este străbătută de atacuri teroriste violente care fac să crească obișnuința cu „violența ca fapt normal de soluționare a problemelor”. Între 1870 și 1917 actele teroriste, dintre care multe săvârșite de tineri adolescenți între 15 și 19 ani, ucid circa douăzeci de mii de persoane.

Și mai importantă este criza care lovește modelul bizantin al „simfoniei” între stat și Biserică. Două fapte simbolizează această dezlipire între popor, regim și Biserică: în primul rând, condamnarea la moarte a atentatorilor lui Alexandru al II-lea în 1881, face să dispară ideea de monarhie rusă „ca guvern creștin”; în al doilea rând, „duminica de sânge”, reprimarea dură, în 1905, a unei manifestații pașnice inspirate de preotul Georgij Gapon, distruge imaginea țarului ca „tată bun”. O realitate incontestabilă care marchează această rebutare între Biserică și popor se arată clar în 1916 când armata imperială elimină obligația spovezii și „frecventarea Sacramentului se prăbușește într-un an de la sută la sută la zece la sută”. Relatarea evenimentelor descrisă de autorii volumului este, în același timp, dramatică și paradoxală: pe de o parte, Biserica Ortodoxă Rusă „este decăzută în considerația populară” și, pe de altă parte, monarhul deși este considerat uns al Domnului și apărător al credinței, „nu stimează și nu ascultă Episcopatul”.

Dată fiind această perspectivă, istoria revoluției ruse este un lung continuum de fapte care începe cu „mica revoluție” din 1905 și se încheie cu „marea revoluție” din 1917 în care primul război mondial, așa cum a scris Berdiaev, a fost un catalizator puternic și a revelat „răul cel mai profund” al țării. De fapt, revoluția din februarie 1917 „reprezintă culmea unui gol interior care face ca regimul țarist să-și piardă puterea asupra sieși” și haosul sistemic în care s-a scufundat Rusia este bine descrisă de cuvintele președintelui consiliului comunal din Moscova, Mihail Celnokov: „Duc grâul la morile care nu au carburant, făina se găsește acolo unde nu există vagoane pentru a o transporta, iar vagoanele merg acolo unde nu există produse alimentare de încărcat”. Imperiul se destramă rapid și în momentul în care țarul abdică, așa cum a scris Richard Pipes, „întreaga structură s-a prăbușit”.

Însă, la golul politic se asociază tăcerea Bisericii. În momentul în care regimul ajunge în colaps „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe rămâne mut și inert, fără a interveni în apărarea sa”. Sinodul, așa cum scriu autorii, „este suspendat în gol”. Golul politic lăsat de implozia regimului țarist și de destrămarea „simfoniei” între stat și Biserică este umplută prompt de „fascinația voinței” lui Lenin și de o nouă religie revoluționară imanentă și ateistă. Între primăvara și vara anului 1917 studenții, artiștii și intelectualii ruși gustă experiența irepetabilă de a edifica „o noul lume nevăzută vreodată”. Blok, cântătorul noului umanism sovietic, scrie: „Aud foșnetul paginilor de istorie care se dau”.

Însă o istorie care se revelează imediat dramatică și care are în proiectul prometeic de a construi „un om nou” una dintre paginile sale cele mai tragice. Idealul lui homo novus sovietic este exprimat simbolic cu termenul luat din metalurgie: „reforjare”. Omul nou atât de mult râvnit de revoluție nu este așadar altcineva decât un om „reforjat” de munca silnică: în definitiv, așa cum scriu autorii, un om care nu mai are eul său, „umilit și fără demnitate, înstrăinat de afectele cele mai intime, de iubirea de sine, de gustul de a face”. A ajuns să înțeleagă asta și Pierre Pascal, același care văzuse în revoluția din octombrie realizarea din Magnificat. În 1934 a corectat acea eroare și a scris: „Țăranul rus care a văzut în revoluția din 1917 mijlocul pentru a se elibera de jugul statului, a cărui povară o suporta de secole, plătește astăzi prețul unui sistem totalitar care nu are egal în istorie”.

via Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *