Toma d’Aquino și cosmologia Big Bang

Teme: Ştiinţă.
.
Publicat la 20 octombrie 2017.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: William E. Carroll
Traducere: Radu Capan
Sursa: Familia creștină, 1/2006

Într-o zi un băieţel şi-a întrebat mama: „De unde vin eu, mamă?” Bucuroasă să aibă ocazia unei discuţii pe o temă atât de importantă, mama a început să îi explice unele noţiuni elementare de biologie, după care i-a vorbit despre teoria evoluţiei. Pentru a nu rămâne doar în spaţiul ştiinţific, ea i-a vorbit şi de Dumnezeu şi despre cum creează el fiecare suflet omenesc în parte. După ce a terminat, copilul avea o privire năucită. „Da?”, a îngânat el după lecţia ad hoc. „M-am întrebat de unde vin, pentru că prietenul de peste drum spunea că vine din Florida.”

La întrebarea de unde venim, se poate răspunde în multe feluri. Trebuie să ţinem acest fapt prezent în minte atunci când ne îndreptăm atenţia spre relatarea ofertă de viziunea ştiinţifică contemporană despre originile universului. Teoria care predomină între oamenii de ştiinţă de astăzi este că trăim consecinţele, sau că de-a dreptul ne aflăm în mijlocul, unei explozii gigantice care a început acum cincisprezece miliarde de ani. Majoritatea cosmologilor se referă la Big Bang ca la o „singularitate”, adică o graniţă ultimă, o „stare de densitate infinită” în care spaţiul şi timpul nu existau. Aceasta este limita extremă în timp la care putem să ne gândim, pentru că înainte de acest moment nu putem specula, cel puţin în sens ştiinţific, fără categoriile spaţiu şi timp.

Cu toate acestea, în ultimele două decenii au apărut noi teorii, dintre care una, spre exemplu, prezintă Big Bang-ul ca pe o fluctuaţie a unui vid primar. Alţi cosmologi, precum Stephen Hawking, afirmă că „singularitatea” iniţială trebuie respinsă, pentru că universul nu are o limită, ci „se auto-conţine pe el însuşi şi nu este afectat de nimic din afara lui”. Aceste variaţii din cosmologia Big Bang par a indica un univers auto-suficient, care fie s-a produs din vid, fie s-a produs din el însuşi. Filozoful Quentin Smith sintetiza astfel neliniştile aduse de noile teorii: dacă teoria Big Bang-ului, cu variaţiile mai noi, este adevărată, „universul nostru există fără explicaţie. Există ne-necesar, improbabil şi necauzat. Există absolut fără nici un motiv.” În acest univers auto-suficient, explicat dintr-un capăt în altul de legile fizicii, s-ar părea că nu mai există loc pentru Dumnezeul evreilor, creştinilor sau musulmanilor. Avansul ştiinţei moderne ameninţă să îngroape viziunea tradiţionale despre creaţie şi despre Creator, ca fiind artifacte intelectuale ale unor vremuri mai puţin luminate. Poate că Dumnezeul teologiei tradiţionale este o ipoteză în vechime necesară, acum inutilă.

Prea adesea discuţiile contemporane despre relaţia dintre ştiinţă şi religie suferă de ignorarea istoriei, după cum este şi cazul temei noastre. Pentru că îl putem „salva” pe Dumnezeu şi teologia naturală de praful ignorării prin simpla întoarcere la analizele elaborate privind creaţia din epoca scolastică. În secolul al XIII-lea, învăţaţi de excepţie precum Albert cel Mare şi Toma d’Aquino au studiat implicaţiile teologiei creştine asupra celor mai avansate cunoştinţe ştiinţifice din zilele lor – adică asupra lucrărilor lui Aristotel şi ale comentatorilor săi musulmani, care recent fuseseră traduse în limba latină. Pornind de la „noutăţile” ştiinţifice ale vremii lui, Toma a dezvoltat o analiză a doctrinei creaţiei „ex nihilo”, care rămâne şi astăzi una dintre cele mai importante realizări ale culturii apusene. Analiza sa oferă o claritate revigorantă pentru discuţiile contemporane confuze despre relaţia dintre ştiinţă şi religie.

Multora dintre contemporanii lui Toma li se părea că există o incompatibilitate fundamentală între afirmaţia specialiştilor antici în fizică cum că ceva nu poate să vină din nimic, şi afirmaţia credinţei creştine că Dumnezeu a produs ceva din nimic. Mai mult, pentru greci, din moment ce ceva trebuia să vină din ceva, trebuie ca mereu să fie ceva – universul trebuie să fie deci etern. Iar un univers etern pare în contradicţie cu un univers creat „ex nihilo”, astfel că unii gânditori creştini medievali credeau că ştiinţa greacă, în special persoana lui Aristotel, trebuie interzisă, deoarece contrazice adevărurile revelaţiei. Toma însă, convins fiind că adevărurile ştiinţei şi adevărurile credinţei nu se pot contrazice – Dumnezeu fiind autorul tuturor adevărurilor -, a căutat să reconcilieze ştiinţa aristoteliană cu revelaţia creştină.

Cheia analizei lui Toma este distincţia pe care o face între creaţie şi schimbare. Ştiinţele naturale, fie aristoteliene, fie cele din zilele noastre, au ca subiect lumea lucrurilor care se schimbă: de la particule subatomice la salba de galaxii. Acolo unde există o schimbare, trebuie să fie şi ceva care schimbă. Grecii au dreptate: din nimic, nu vine nimic; aşa este, dacă prin „vine” înţelegem că „se schimbă”. Toate schimbările presupun o realitate materială la bază.

Creaţia, pe de altă parte, este cauzarea radicală a întregii existenţe a orice există. A provoca complet ceva să existe nu înseamnă a produce o modificare în ceva, nu înseamnă a lucra pe ceva ori cu ceva ce există deja material. A crea înseamnă a da existenţă, şi toate lucrurile sunt total dependente de Dumnezeu pentru însuşi faptul că există. Dumnezeu nu ia nimicul şi face din el ceva, un lucru oarecare. Mai degrabă orice lucru separat de cauza existenţei sale, devine absolut nimic, nimicul. Creaţia nu este un eveniment distant; creaţia este cauzarea continuă şi totală a existenţei a orice există. Creaţia, de aceea, este subiect al metafizicii şi teologiei, nu al ştiinţelor naturale.

Toma nu a văzut nici o contradicţie în noţiunea de univers etern creat. Pentru că, chiar dacă – să presupunem – universul nu ar avea nici un început temporal, ar depinde totuşi de Dumnezeu ca să existe. Nu există nici un conflict între doctrina creaţiei şi orice teorie fizică. Teoriile ştiinţelor naturale au ca subiect schimbarea, fie ea biologică sau cosmologică, finită sau infinită. Creaţia are însă ca subiect existenţa lucrurilor, nu schimbările din ele.

Toma nu considera că începutul cărţii Genezei poate ridica vreo problemă ştiinţelor naturale, pentru că Biblia nu este o carte de ştiinţe. Ce este esenţial pentru credinţa creştină, după Toma, este „evenimentul creaţiei”, nu maniera sau modul formării lumii. Adeziunea fermă a lui Toma faţă de adevărul Scripturii, fără să cadă în capcana lecturii literare ale textului, oferă o valoroasă corecţie exegezelor Bibliei care trag concluzia că trebuie să alegem între interpretarea literară a Bibliei şi ştiinţa modernă. Pentru Toma, semnificaţia literară a Bibliei este ceea ce Dumnezeu, autorul ei, doreşte ca cuvintele să exprime. Sensul literar al textului include metafore şi alte figuri de stil utile pentru a exprima adevărul Bibliei spre înţelegerea cititorilor. De exemplu, când citim în Biblie că Dumnezeu şi-a întins mâna spre ceva, nimeni nu se gândeşte că Dumnezeu are o mână. Semnificaţia literară a unui astfel de pasaj priveşte puterea lui Dumnezeu, nu anatomia Sa. De aceea nimeni nu trebuie să se gândească că cele şase zile de la începutul Genezei se referă la timpul de acţiune al lui Dumnezeu, pentru că actul creator al Său este instantaneu.

Aderând la lectura tradiţională a Genezei şi la proclamarea doctrinală a celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215), Toma afirma că universul are un început temporal. Aristotel, spunea el, a greşit crezând altceva. Dar Toma afirma că nu putem şti, doar pe baza raţiunii, dacă universul este sau nu etern. Chiar şi etern, universul tot a trebuit să fie creat. A afirma, în baza credinţei, că universul are un început temporal nu implică nici o contradicţie cu ceea ce ştiinţele naturale pot afirma. Concluziile unor oameni de ştiinţă, precum Hawking, despre creaţie, sunt false, pentru că intră în domeniul în care ştiinţele naturale nu pot afirma, nu au drept de cuvânt, fiind, după cum spuneam mai sus, domeniul metafizicii şi al teologiei.

Teoria Big Bang-ului descrisă de cosmologii moderni vorbeşte despre o schimbare, nu despre creaţie; ştiinţele naturale nu pot ele însele să relateze originea ultimă a tuturor lucrurilor. Susţinătorii doctrinei creştine despre creaţie nu trebuie să creadă că „singularitatea” iniţială a cosmologiei Big Bang tradiţionale ar oferi o confirmare ştiinţifică a punctului lor de vedere. La fel, nici cei care resping doctrina creaţiei nu trebuie să creadă că recentele variaţii în cosmologia Big Bang ar veni în ajutorul lor. Chiar dacă universul ar fi rezultatul fluctuaţiei unui vacuum primar, tot nu ar fi un univers auto-creat. Nevoia de a explica existenţa lucrurilor nu dispare. Contrar pretenţiei că universul descris de cosmologii contemporani nu lasă pentru creator nimic de făcut, acolo unde un creator nu a cauzat tot ce există, nu ar exista nimic. Faptul că noi existăm, că lumea există, este deci dovada Creatorului nostru.

Toma d’Aquino nu ar fi avut nici o problemă să accepte cosmologia Big Bang, chiar şi cu recentele ei variaţii, putând să afirme în acelaşi timp doctrina creaţiei din nimic. Aceste variaţii ale Big Bang-ului sunt doar speculaţii teoretice, şi probabil vor mai fi multe de acest fel. Statutul lor de simple „speculaţii” nu justifică eşecul în a face distincţie între domeniile ştiinţelor naturale, metafizicii şi teologiei. Asemenea băieţelului menţionat la început, unele teorii ne spun o mulţime de detalii, dar care sunt dincolo de întrebarea noastră. Toma d’Aquino nu avea avantajul celor ce folosesc telescopul Hubble, dar din multe puncte de vedere el vedea mai departe şi mai clar decât aceştia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *