Din ce material ar trebui să fie potirele?

Teme: Întrebări, Liturgie.
Etichete: .
Publicat la 12 iulie 2017.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Edward McNamara
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: Zenit, 10 iulie 2017

În rubrica sa de liturgie, părintele Edward McNamara LC, profesor de liturgie şi decan de teologie la Ateneul Pontifical Regina Apostolorum din Roma, răspunde la întrebarea din partea unui cititor din Statele Unite.

Despre materialul potirelor

Despre materialul potirelor

În urmă cu câţiva ani Vaticanul a dat o directivă referitoare la materialele cele mai potrivite pentru a realiza potirele. Pe scurt, metalul a fost afirmat şi materialele fragile (precum cristalul şi ceramica) sunt interzise. Totuşi, în cea mai mare parte a parohiilor pe care le-am vizitat, slujitorii extraordinari ai Euharistiei folosesc potire de sticlă sau de ceramică în timpul distribuirii preapreţiosului sânge, în timp ce preotul foloseşte un potir de metal. Acest lucru mi se pare contradictoriu, sau cel puţin incoerent. Unii preoţi cu care am vorbit speră ca această regulă să fie făcută mai flexibilă sau schimbată. Unul dintre ei se plângea de costul unui potir de cristal pe care odinioară prefera să-l folosească, dar pe care nu-l mai poate folosi. Şi Domnul nostru cu toată probabilitatea a folosit o cupă de ceramică la Ultima Cină, deci pare straniu că tipul de cupă pe care el l-a folosit şi l-a considerat demn, acum Biserica nu-l mai consideră ca atare. Este în curs vreo discuţie cu privire la modificarea acestei norme? – M.P., Indianapolis, Indiana (SUA)

Am răspuns la o întrebare asemănătoare într-un din primele noastre articole, în 2003. În acel timp, cu toate că am răspuns că potirele din sticlă şi din ceramică nu ar trebui să fie utilizate din cauza fragilităţii lor, afirmam că legea pe moment nu era total clară.

Această problemă a fost rezolvată mai târziu de instrucţiunea Redemptionis Sacramentum din 2005, care a confirmat evaluarea negativă în ansamblu:

„[117]. Vasele sacre destinate să primească Trupul şi Sângele Domnului, să fie făurite cu rigurozitate conform tradiţiei şi cărţilor liturgice. Este dată Conferinţelor Episcopilor facultatea de a stabili, cu confirmarea Sfântului Scaun, dacă este oportun ca vasele sacre să fie fabricate şi cu alte materiale solide. Totuşi, se cere strict ca aceste materiale să fie cu adevărat nobile după părerea comună din fiecare regiune, în aşa fel încât cu folosirea lor să se aducă cinste Domnului şi să se evite complet riscul de a diminua în ochii credincioşilor învăţătura despre prezenţa reală a lui Cristos în speciile euharistice. De aceea, este reprobabilă orice folosire, prin care să se folosească în celebrarea Liturghiei vase obişnuite sau destul de inferioare cât priveşte calitatea sau lipsite de orice valoare artistică, sau simple coşuleţe sau alte vase din sticlă, argilă, ghips sau alt material uşor casabil. Acest lucru este valabil şi pentru metalele şi alte materiale care se alterează uşor”.

În acest caz cuvântul „reprobabil” înseamnă că obiceiurile contrare nu pot dobândi forţă de lege chiar dacă practica este de lungă durată. Unele conferinţe episcopale au aprofundat facultatea oferită de cărţile liturgice referitor la materialul vaselor sacre mai în detalii.

Aşa prezintă Rânduiala Generală a Liturghierului Roman:

„327. Printre cele necesare celebrării Liturghiei, o cinste deosebită se va acorda vaselor sacre şi, printre acestea, potirului şi patenei, în care se oferă, se consacră şi din care se primesc vinul şi pâinea.

„328. Vasele sacre se vor confecţiona din materiale nobile. Dacă ele sunt din metal oxidabil sau mai puţin nobil decât aurul, să fie aurite măcar pe interior.

329. După evaluarea Conferinţei Episcopale, cu acte recunoscute de Scaunul Apostolic, vasele sacre pot fi făcute şi din alte materiale solide şi nobile, după evaluarea comună din fiecare regiune, de exemplu fildeş sau din esenţe lemnoase dure, cu condiţia să fie potrivite uzului sacru. În acest caz sunt de preferat mereu materii care să nu se spargă sau să se strice cu uşurinţă. Acest lucru este valabil pentru toate vasele destinate să conţină ostiile, cum sunt: patena, ciboriul, lunula, ostensoriul şi alte vase asemănătoare.

330. Potirele şi celelalte vase destinate să conţină sângele Domnului să aibă cupa dintr-un material care nu absoarbe lichidele. Piciorul poate fi confecţionat şi din alte materiale, solide şi demne.

331. Pentru consacrarea ostiilor, poate fi folosită o unică patenă mai mare, pe care să se pună pâinea atât pentru preot şi diacon cât şi pentru slujitori şi credincioşi.

332. Cât priveşte forma vaselor sacre, este de datoria artistului să le confecţioneze în modul cel mai potrivit, după uzanţele fiecărei regiuni, cu condiţia ca să fie adecvate uzului liturgic la care sunt destinate şi să se deosebească în mod clar de cele destinate uzului zilnic.

333. Pentru binecuvântarea vaselor sacre, se va respecta ritualul prescris în cărţile liturgice.

334. Să se păstreze tradiţia de a construi în sacristie sacrariul pentru a vărsa în el apa pentru spălarea vaselor sacre şi a purificatoarelor (cf. nr. 280)”.

Aceasta este legea în forma sa actuală. A exista o dezbatere recentă cu privire la oportunitatea folosirii de noi tehnici care să producă pahare şi ceramice rezistente la lovituri, ba chiar mai rezistente, din metale şi esenţe lemnoase dure. Dacă aceste tehnici vor fi confirmate, cred că această chestiune ar putea fi redeschisă. Interdicţiile referitoare la sticlă şi ceramică se referă de fapt mai ales la faptul că aceste ustensile sunt delicate, foarte casabile, se strică atunci când cad pe pământ şi practic imposibil de reparat.

Întrebarea nu se referă la demnitatea lor intrinsecă, deoarece o sticlă artistică şi ceramica pot să fie ţinute la mare stimă şi să fie cu adevărat preţioase. Este la fel de adevărat că ustensilele sacre din sticlă au fost folosite în trecut.

Totuşi, nu sunt de acord ca în comunităţi să se folosească ustensile neaprobate pentru slujitorii extraordinari ai Sfintei Împărtăşanii. De fapt, ustensilele trebuie să-l conţină pe Domnul, deci ar trebui toate să fie demne de el, nu contează care este slujitorul care administrează sacramentul.

Nimeni nu ştie sigur ce cupă a folosit Cristos pentru Ultima Cină. Este foarte probabil că a fost realizată dintr-un material preţios, dar nu asta este problema. Riturile Bisericii evoluează. Instituirea originală a Euharistiei dă elementele fundamentale, dar acestea au devenit mai preţioase în timp şi s-au transformat în rituri în care creştinii doresc să dea ceea ce au ei mai bun pentru a-l adora pe Dumnezeu.

Probabil este emblematic că în anul 303, la începutul persecuţiei definitive a creştinilor din partea împăratului Diocletian, o delegaţie de funcţionari romani a vizitat biserica Cirta în Numidia (actuala Constantine în Algeria) şi cere cărţile şi celelalte proprietăţi ale bisericii. Iată inventarul: „Două potire din aur, şase potire din argint, şase ciborii din argint, o oală din argint, şapte candelabre din argint, două lunule, şapte candelabre mici din bronz cu lumânări, unsprezece candelabre din bronz cu lănţişoarele lor, 82 de tunici de femeie, 38 de mantii, 16 tunici de bărbat, 13 perechi de sandale de bărbat, 47 de perechi de sandale de femeie şi 19 clame de ţărani. Ca urmare a unei inspecţii mai aprofundate, apar un alt candelabru din argint şi o cutie din argint, precum şi patru vase mari şi şase oale din sala de mese, precum şi un cod gros”.

Dacă această biserică, relativă necunoscută şi în timpul unei perioade de persecuţie avea şi folosea aceste ustensile pentru o celebrare clandestină, n-ar trebui să surprindă faptul că Biserica şi astăzi caută să-i ofere lui Cristos ceea ce are mai bun, acum când suntem în timpuri mai recente şi libere.

via Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *