Misterul mormântului gol

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 4 mai 2017.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: GianPaolo Dotto
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 4 mai 2017

Vorbind despre învierea lui Cristos ne gândim imediat la găsirea mormântului gol. Acesta este un fapt negativ care nu poate să stea la bază, aşa cum nu poate sta la bază percepţia negativă a nimicului în care ne prăvălim. Din punct de vedere istoric, relatările despre mormântul gol par să urmeze după cele despre apariţii. Totuşi, mormântul gol este un punct de plecare fundamental, fără de care experienţa mântuitoare a apariţiilor lui Cristos n-ar fi fost posibilă. Fără moarte – şi fără pământul în care ne prăvălim – nu poate să există înviere.

Ce vrea să spună mormântul gol în ziua de Paşte? Intrând în mormânt, femeilor le-a fost frică. Frica dispariţiei unui cadavru, sau a trupului viu al lui Isus care nu mai era acolo şi de golul pe care acest lucru l-a lăsat? Fiecare creştin experimentează acelaşi gol în Sâmbăta Sfântă, când toate altarele din biserici sunt învăluite. Viaţa trupului lui Cristos, care este Biserica, se opreşte şi, pentru o zi, pare moartă. Fiecare om experimentează acelaşi gol în faţa morţii unei persoane dragi, când inima încetează să bată.

Femeile au ieşit din mormânt pentru a le spune apostolilor că nu l-au mai găsit pe Domnul, făcându-i părtaşi de angoasa lor. Primul dintre apostoli care intră în mormânt este acelaşi care l-a renegat şi l-a abandonat pe Isus călăilor săi. Intrând în mormânt, apostolul nu l-a mai găsit pe acel Isus pe care-l iubise şi-l urmase. Isus cel viu nu mai era acolo şi nu mai era posibil să-i ceară iertare şi înţelegere. Pentru vina şi remuşcarea că l-a abandonat nu mai era remediu. Numai după aceea, cu experienţa unei iubiri care încă trăieşte, mai puternică decât moartea, apostolul avea să primească iertarea de la Învăţătorul său, venit să-i dea nouă forţă şi viaţă şi să-l trimită spre lume.

Era probabil un cadavru în mormânt, în dimineaţa zilei de Paşte, dar nu mai era Isus. Benedict al XVI-lea spune în cartea sa despre Isus că prezenţa cadavrului său la deschiderea mormântului n-ar fi fost compatibilă cu credinţa în învierea sa. De altfel are dreptate, pentru timpurile de atunci ca şi acum, dacă relatarea Evangheliilor este descriere literală a ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea.

Însă trebuie să întrebăm dacă ceea ce contează este absenţa cadavrului lui Isus sau mai degrabă golul pe care moartea sa l-a lăsat în urma sa. În acelaşi timp, trebuie spus cu litere clare, şi nu numai şoptit între teologi profesionişti, că relatările deschiderii mormântului fără cadavru nu sunt în mod necesar o relatare istorico-materială a faptelor aşa cum le înţelegem în timpurile noastre. Trebuie subliniat că credinţa şi speranţa creştină în învierea lui Cristos nu se bazează pe un mormânt gol, ci pornesc de la abisul morţii sale. Îngerul le spune femeilor care au intrat în mormânt: „Ce căutaţi? Pe Isus cel viu pe care-l căutaţi nu mai este aici”. Cu fiecare om care moare, tot ceea ce rămâne este o grămadă de celule şi material organic, dar persoana sa nu mai este acolo, a plecat.

În locul lui Isus femeile au găsit un înger şi, chiar şi din această cauză, le-a fost frică. S-a notat că, în partea din Evanghelii în care este vorba despre viaţa publică a lui Isus, aceea care mai obişnuit se numeşte istorică, nu se găseşte niciun înger. În schimb îngerii joacă un rol important la începuturile şi la sfârşitul Evangheliilor, cu care voia să se exprime dimensiunea mai propriu-zis metafizică a experienţei şi credinţei creştine. Ar merita să se clarifice acest lucru pentru a vesti cu mai mult forţă şi claritate credinţa creştină multelor persoane care cred că ea este numai o manifestare iraţională a sufletului uman, o auto-iluzie sau superstiţie din alte timpuri.

Adevăratul mister al credinţei creştine nu se află în dispariţia trupului lui Isus graţie vreunei sublimări sau evaporări rău definite, ci în certitudinea istorică şi, în acelaşi timp, metafizică a învierii sale. Cu asta, nu se vrea eliminarea aspectului material şi reducerea misterului la ceva „spiritual”, de importanţă relativă sau complet personală. Complet contrariul.

După cum se ştie bine, cel care se ocupă de cercetare ştiinţifică, în domeniul particulelor elementare ca în cel al biologiei sistemelor complexe, „fizica” merge mereu „dincolo” de ea însăşi, ea este mereu şi „metafizică”. Fizică şi metafizică sunt ambele părţi integrante ale realităţii, inclusiv cea a persoanelor care suntem noi şi în care suntem cufundaţi. Misterul mormântului gol – ca experienţă negativă care a deschis poarta pentru cea pozitivă şi tulburătoare a apariţiilor – poate fi condusă aşadar la misterul persoanei umane şi la unitatea sa indisolubilă de carne şi spirit, proiectată înspre înainte în timp şi în spaţiu.

Abyssus invocat abyssum, cum a scris Henry de Lubac. Este abisul persoanei noastre, al fiecărui om în particular, care provine şi merge în întâmpinarea abisului universului care ne înconjoară şi ne susţine. Rămâne misterul despre ce anume este persoana umană, formată din oase şi muşchi care se mişcă, din intelect şi spirit care vibrează la unison cu universul despre care, într-un fel, suntem conştienţi şi ne uimim. Rămâne misterul despre ce anume rămâne din persoana umană când inima încetează să bată şi totul se opreşte. Cu moartea, ne pierdem cu Spinoza în totul naturii sau, într-un fel, pozitivitatea din ceea ce suntem noi rămâne „pentru totdeauna”? Este posibil ca persoana noastră, drept „centru” de voinţă şi de iubire, nu numai să rămână, ci să se transforme şi să găsească împlinirea sa într-o dimensiune nouă, dincolo de timp şi de spaţiu? Este posibil ca şi acela care a murit să poată, cu iubirea sa, să ierte?

Pentru a continua, voi folosi o logică răsturnată faţă de vestirea creştină cum este tipic prezentată, bazându-mă pe un document fundamental pentru formularea credinţei creştine, capitolul al cincisprezecelea al Primei Scrisori către Corinteni a sfântului Paul.

Dacă Isus n-a înviat, spune sfântul Paul, cine crede în El ar fi un nebun, cel mai nenorocit dintre toţi oamenii. Dar se citeşte în acel text şi că dacă oamenii nu învie (sau au posibilitatea de a învia) nici Cristos n-a înviat. Dacă învierea este ceva unic şi foarte improbabil, dincolo de posibilităţile umane, atunci e mai bine să renunţăm. Misterul dumnezeirii lui Isus nu-i anulează omenitatea, ci o „ridică”, aşa cum poate s-o ridice pe cea a celui care-l urmează. După cum Isus a coborât în mormânt şi a ieşit din el, tot aşa şi noi avem posibilitatea să facem asta, urmând calea sa.

Omul Isus a trăit cu adevărat în timpul lui Cezar August, a murit cu adevărat şi a fost înmormântat. La fel de dovedit din punct de vedere istoric este ce li s-a întâmplat discipolilor după moartea sa. După o perioadă de rătăcire şi de frică, acest mic grup de persoane l-a văzut pe Cel Înviat, a mâncat şi a băut cu El şi a ieşit la iveală. Ei au experimentat misterul dezolant al morţii sale care i-a condus la celălalt mister năvalnic şi entuziasmant al lui Cristos care trăieşte.

A scris Xavier Leon-Dufour, într-o frumoasă carte a sa despre istoria lui Isus, că existenţa omului nu se termină cu moartea sa, ci continuă în răspunsul şi efectele pe care le trezeşte în ceilalţi. Se poate propune o analogie între persoana umană şi o simfonie muzicală. Şi atunci când instrumentele încetează să cânte, vibraţiile sunetului mai continuă să se propage în aer, găsind „în mod misterios” mereu nouă energie cu fiecare persoană care-l ascultă, se ridică şi îl urmează.

Iată notele acestei simfonii, cuvintele lui Isus care se aud răsunând, atunci ca şi astăzi: „Mâncaţi trupul meu, beţi sângele meu şi veţi trăi pentru totdeauna”. Aceasta este invitaţi misterioasă adresată discipolilor înainte de a muri. În oferirea propriului trup şi sânge, Isus, presimţind moartea şi mormântul, a văzut dincolo viaţa nouă spre care se îndrepta şi la care le-a oferit tuturor să participe.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *