Fatima, Semn de Speranță pentru timpul nostru

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 12 mai 2017.
Print Friendly

Autor: Conferința Episcopală Portugheză
Traducere: sr. Letiția CMD

Scrisoare Pastorală cu ocazia Centenarului Aparițiilor Preasfintei Fecioare[1] la Fatima

Aparițiile de la Fatima

Aparițiile de la Fatima

La Centenarul aparițiilor Fecioarei Maria la Fatima, dorim să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru că ne-a îngăduit să trăim acest eveniment care ne umple de bucurie și să reafirmăm actualitatea mesajului său pentru a ne revigora credința și angajarea noastră pentru evanghelizare.

Evenimentul centenar de la Fatima

1. Aparițiile

Aparițiile au avut loc la Cova da Iria (Grota Irinei), în 1917 și i-au avut ca protagoniști pe trei copii între șapte și zece ani: Lucia, Francisc și Iacinta. Contextul național [al Portugaliei] și internațional era dramatic: Portugalia traversa o profundă criză politică, religioasă și socială, iar Europa, ca niciodată până atunci în istoria ei, era cufundată într-un război mondial în care și țara noastră [Portugalia] era implicată.

În 1916, aceiași copii fuseseră deja martorii a trei manifestări ale unui înger care se prezentase ca fiind Îngerul Păcii și Îngerul Portugaliei. La 13 mai 1917 au fost martorii apariției Doamnei „mai strălucitoare decât soarele”[2], deasupra unui stejar tânăr. Îi invită să revină în același loc în ziua de 13 a lunilor succesive, până în octombrie. În timpul acestor întâlniri le comunică un mesaj de milostivire și de pace, care a fost transmis apoi prin interogatoriile la care au fost supuși copiii încă de la început și ulterior, prin Memoriile scrise de Lucia câțiva ani mai târziu.

Nici nu se difuzase bine vestea și deja reacțiile se înmulțiră. Mulți alergau la acel loc acordând credibilitate mărturiei copiilor; dar au apărut și îndoieli, neînțelegeri și persecuții, care au produs multă suferință păstorașilor. Totuși erau mereu mai numeroși aceia care se alăturau în ziua fiecăreia dintre apariții, mereu în ziua de 13 a fiecărei luni, cu excepția lunii august când apariția a avut loc cu câteva zile mai târziu deoarece vizionarii fuseseră arestați. Ultima apariție a fost în 13 octombrie, în prezența a circa șaptezeci de mii de persoane, dintre care unii credeau, alții sceptici, veniseră pentru a vedea semnul promis de Fecioară, așa-numitul „miracol al soarelui” divulgat de presa vremii.

Câțiva ani mai târziu, cei trei vizionari părăsiră pământul natal: cei doi mai tineri, frații Francisc și Iacinta, muriră din cauza unei epidemii de gripă, în 1919 [Francisc], respectiv în 1920 [Iacinta]; verișoara lor Lucia, sfătuită de Episcopul de Leiria, plecă în 1921 pentru a-și începe formarea, în perspectiva de a îmbrățișa viața religioasă. A decedat în 2005 în Carmelul Sfintei Tereza din Coimbra.

Faima de sfințenie a lui Francesco și a Iacintei se răspândi cu repeziciune în lumea întreagă și au fost beatificați de Sf. Ioan Paul al II-lea în anul 2000, fiind cei dintâi copiii „ne-martiri” beatificați[3]. În anul 2008 a început procesul de beatificare a Luciei, cu permisiunea Papei [astăzi, emerit] Benedict al XVI-lea, care a scurtat termenele canonice prevăzute pentru această procedură.

2. Primirea evenimentului și a mesajului de la Fatima

În cazul evenimentului de la Fatima un rol decisiv l-a avut ceea ce se numește: sensus fidei al botezaților, a cărui funcțiune eclezială a fost subliniată de Conciliul Vatican al II-lea și a fost re-pus în valoare de Papa Francisc: „Ca parte a misterului Său de iubire față de omenire, Dumnezeu înzestrează totalitatea credincioșilor cu un instinct al credinței – acel sensus fidei – care îi ajută să discearnă ceea ce provine realmente de la Dumnezeu. Prezența Spiritului conferă creștinilor o anumită familiaritate cu realitățile divine și o înțelepciune care le îngăduie să le perceapă în mod intuitiv…”[4]. Poporul credincios al lui Dumnezeu a început foarte curând să se adune la picioarele stejarului pentru a se ruga. În 1919 a devenit posibilă construirea unei mici capele (cappellina), așa cum ceruse Maica Domnului. Poporul a fost cel care a răspuns prin acte de ispășire atacurilor și profanărilor adversarilor, așa cum s-a întâmplat de exemplu, ca urmare a atacului cu dinamită de la capelă din 6 martie 1922. Capela a fost reconstruită și consacrată la 13 ianuarie 1923. Încetul cu încetul cultul și practicile de pietate legate de acest loc s-au răspândit și s-au consolidat.

În cele din urmă, Episcopul de Leiria, Mons. Jose Alves Correia da Silva, bazându-se pe Relatarea Comisiei Canonice desemnată de el [pentru cercetarea faptelor de la Fatima] a publicat la 13 octombrie 1930 Scrisoarea Pastorală: „Divina Providență” despre Cultul Maicii Domnului de la Fatima, declarând ca fiind demne de a fi crezute viziunile celor trei copii și permițând oficial cultul la Preasfânta Fecioară a Rozariului de la Fatima. Conform cuvintelor Eminenței Sale, Card. Manuel Gonçalves Cerejeira, „nu Biserica a fost cea care a impus Fatima, ci Fatima a fost cea care s-a impus Bisericii”[5]. De fapt devoțiunea față de Preasfânta Fecioară a Rozariului de la Fatima și spiritualitatea care izvorăște din mesajul de la Fatima au început să marcheze în scurt timp pastorala Bisericii din Portugalia și a întregii lumi.

Mesajul în esența lui este un dar inefabil de har, îndurare, speranță și pace, care ne îndeamnă la a-l primi și la a ne angaja. (…)

În sintonie cu evlavia poporului nostru [portughez] și prin iluminarea Spiritului Sfânt, noi episcopii, simțim responsabilitatea de a aprofunda semnificația acestui eveniment pentru a sublinia actualitatea lui, pentru viața noastră creștină și pentru a explica potențialitățile acestui mesaj pentru a hrăni convertirea noastră spirituală, pastorală și misionară.

O binecuvântare pentru Biserică și pentru lumea întreagă

3. Dar și interpelare

Seria aparițiilor din 1917 s-a încheiat în 13 octombrie și ultimele cuvinte ale relatării Luciei, în „Cartea a Patra a Memoriilor” vorbesc despre binecuvântarea îndreptată în acea împrejurare, lumii întregi: «De îndată ce Maica Domnului a dispărut în imensa distanță a firmamentului l-am văzut, alături de soare, pe Sf. Iosif cu Pruncul și pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, cu o mantie albastră. Sf. Iosif și Pruncul păreau să binecuvânteze lumea, cu unele gesturi în formă de cruce trasate cu mâna. La scurt timp, după ce această apariție a dispărut, L-am văzut pe Domnul și pe Maica Domnului […]. Domnul părea să binecuvânteze lumea în același fel în care o făcuse Sf. Iosif»[6].

Această binecuvântare fusese anunțată de păstorași în lunile anterioare. Și nu era ceva doar pentru ei, ci pentru întreaga umanitate. Acea binecuvântare era motivația a ceea ce tocmai se întâmpla și ne permite să pătrundem în „nucleul” inițiativei lui Dumnezeu care, prin prezența plină de lumină și de frumusețe a Fecioarei Maria și-a arătat apropierea Lui plină de milostivire, fiind unit cu poporul Său pelerin [pe acest pământ].

În mijlocul situațiilor cu adevărat dramatice, când mulți contemporani [ai evenimentului] erau dominați de neliniște și de nesiguranță, când forța răului și a păcatului părea să-și impună dominarea, Fecioara Maria a făcut să strălucească voința mântuitoare a lui Dumnezeu în toată măreția sa, o binecuvântare care revelează extinderea iubirii Sale gingașe asupra tuturor creaturilor. Invitația ei la convertire, la rugăciune și la penitență dorește să înlăture obstacolele care împiedică ființele umane să experimenteze bunătatea care vine de la Dumnezeu și care a fost așezată în inima omului.

Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu și Mama noastră, vine în întâmpinarea fiilor ei pelerini din momentul măritei Învieri a Fiului ei Isus Cristos, pentru a le acorda consolare, încurajare și mângâiere. Cuprinși în această binecuvântare, cei trei păstorași erau pregătiți – conform mărturiei Luciei, să devină [ei înșiși] laudă a măririi lui Dumnezeu și să se ofere în mod total pentru planul de milostivire pe care Dumnezeu îl manifestase prin aceste apariții.

4. Binecuvântare și interpelare pentru Biserica din Portugalia

Această binecuvântare s-a revărsat asupra poporului portughez, care a primit-o și a mulțumit în mod constat și în diferite feluri. Încă de la început, portughezii au găsit în Sanctuarul de la Fatima, în jurul Capelei Aparițiilor și a Bazilicii Preasfintei Fecioare a Rozariului, consacrată în 7 octombrie 1953, o casă maternă, unde se simt primiți, înțeleși, mângâiați, iertați, întăriți și reînnoiți. Sanctuarul de la Fatima a devenit inima spirituală a Portugaliei, devenind una dintre trăsăturile identitare ale catolicismului nostru, ca o carismă a Bisericii noastre, în sintonie cu carisma celor trei păstorași.

Această legătură particulară dintre Biserica din Portugalia și Fatima a devenit evidentă în consacrarea Portugaliei Inimii Imaculate a Mariei la 13 mai 1931, cu ocazia primului pelerinaj național. Și s-a manifestat mai recent, din 13 mai 2015 până în 13 mai 2016, când Maica Domnului Pelerină a parcurs toate diecezele noastre. (…)

Pe parcursul celor 100 de ani [de la apariții], pelerinajul la Fatima a revitalizat credința multor credincioși obosiți, a provocat convertirea multor inimi împietrite, a dus la reafirmarea apartenenței la Biserică a multor botezați dezorientați, a făcut posibilă pentru mulți care erau indiferenți, redescoperirea Evangheliei, a dat naștere unei religiozități care a plăsmuit viața unei părți însemnate a poporului portughez. Pelerinajele atât individuale, cât și comunitare au constituit experiențe de Dumnezeu și ocazii de a-L lăuda pe Dumnezeu, de încurajare la a ne deschide la voința Lui și la realizarea convertirii noastre permanente.

Fidel misiunii de a răspândi și de a aprofunda mesajul de la Fatima, Sanctuarul a devenit un spațiu primitor față de toți cei care-l caută, solidar față de necesitățile și angoasele lumii. Astăzi, [Sanctuarul] este, înainte de toate loc de rugăciune, dar și un pol de promovare culturală, centru eclezial de reflecție teologică, plecând de la evenimentele întâmplate cu o sută de ani în urmă și de la provocările pe care aceste dimensiuni continuă să le propună Bisericii.

5. Binecuvântare și interpelare pentru Biserica Universală

Această binecuvântare s-a extins, între timp, la întreaga Biserică. Datorită ei, am putut experimenta catolicitatea credinței noastre și comuniunea cu toate Bisericile din lume și, în mod special cu Sfântul Părinte Papa, fundamentul unității Bisericii, atât de prezent în mesajul de la Fatima.

Pentru noi este un mare har recunoașterea aparițiilor de la Fatima din partea papilor care s-au succedat, prin legătura lor cu Maica Domnului a Rozariului de la Fatima.

Pius al XII-lea a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei cu ocazia aniversării a 25 de ani de la apariții, la data de 31 octombrie 1942.

Sf. Ioan al XXIII-lea a afirmat că aparițiile amintesc despre „mărirea divină” într-o lume „a materialismului și a urii”.

Fericitul Paul al VI-lea, cu ocazia încheierii solemne a celei de a treia sesiuni a Conciliului Vatican II, la 21 noiembrie 1964, a acordat Trandafirul de Aur Sanctuarului de la Fatima, pe care el însuși l-a vizitat la 13 mai 1967, în anul aniversării a cincizeci de ani de la apariții.

Sf. Ioan Paul al II-lea, pe lângă devoțiunea personală profundă față de Maica Domnului de la Fatima, a vizitat Sanctuarul cu trei ocazii: în mai 1982, ca să aducă mulțumire pentru că a supraviețuit atentatului petrecut în 1981; în 1991, cu ocazia celei de a zecea „aniversări” a gravului atentat, aducând mulțumire pentru schimbările surprinzătoare survenite în Europa centrală și de est. În 13 mai 2000, a revenit la Fatima pentru beatificarea fraților Iacinta și Francisc și pentru a face cunoscută a treia parte a secretului de la Fatima.

Papa [emerit] Benedict al XVI-lea, deja ca și prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței a contribuit în mod semnificativ la corecta interpretare și la aprofundarea teologică a mesajului de la Fatima, văzătând ca papă Sanctuarul în mai 2010.

Acum, este așteptat Papa Francisc cu ocazia celebrării Centenarului aparițiilor. Dar el deja a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei în Piața Sfântul Petru, în luna octombrie 2013, în fața statuii Maicii Domnului de la Fatima care se venerează în Capelina Aparițiilor care, la solicitarea lui, a fost dusă la Roma pentru Ziua de rugăciune mariană în Anul Credinței.

Recunoașterea din partea papilor a fost în sintonie cu sensus fidei al poporului creștin din întreaga lume. În 1947, Statuia Preasfintei Fecioare de la Fatima a devenit pelerină, parcurgând numeroase țări ca mesageră de pace și de reconciliere. Prezența ei dă mărturie despre faptul că harul biruiește întotdeauna păcatul, dând naștere peste tot unei primiri plină de bucurie și unui entuziasm debordant.

Dar Fatima s-a răspândit în multe alte forme: mii de biserici au fost dedicate Maicii Domnului a Rozariului de la Fatima; în numeroase dieceze se celebrează 13 mai prin recitarea rugăciunii rozariului; s-a răspândit practica celor prime cinci sâmbete din lună și s-a intensificat rugăciunea rozariului; s-au înmulțit publicațiile referitoare la mesajul și la spiritualitatea de la Fatima; au luat naștere confraternități, asociații și diferite mișcări sub patronajul Maicii Domnului a Roazariului de la Fatima; imaginea ei este venerată cam peste tot în lume; sunt numeroase curente de spiritualitate care se inspiră din mesajul de la Fatima și sunt multe institute de viață consacrată a căror carismă se întemeiază pe angajarea inspirată de acest mesaj.

6. Binecuvântare și interpelare pentru lumea întreagă

Această binecuvântare s-a extins la întreaga lume, ca mesaj de speranță și izvor de pace. Invitația la rugăciune și angajarea la construirea păcii a zguduit conștiințele la începutul unui secol conflictual și tragic. Atunci când întreaga umanitate agoniza într-o violență la scară mondială, Fecioara de la Fatima a venit să ceară recitarea Rozariului pentru pace, vestind că peste puțin timp războiul [întâi mondial] avea să ia sfârșit și cerând convertirea oamenilor pentru ca să nu înceapă un alt conflict și, ca urmare, a cerut ca lumea întreagă și Rusia să fie consacrate Inimii sale Neprihănite, făgăduind că „la sfârșit” Inima ei Neprihănită „va triumfa” și „o anumită perioadă de timp lumea va avea pace”[7].

Chiar și astăzi, când trăim – după cum s-a exprimat Papa Francisc, un „al treilea război desfășurat pe bucățele”[8] în diferite colțuri ale lumii, mesajul Maicii Domnului de la Fatima zguduie conștiințele noastre deoarece recunoaștem îndatorirea ce ne revine în această oră a istoriei: angajamentul – de a nu ne lăsa cuprinși de indiferență în față la atâta suferință; – de a respecta memoria atâtor victime nevinovate; – de a nu îngădui ca inimile noastre să devină insensibile la rău, care este adesea banalizat.

În acest sens, Sfântul Ioan Paul al II-lea ne amintește că „mesajul de la Fatima este adresat în mod special oamenilor secolului nostru [se referea la sec. al XX-lea], marcat de războaie, de ură, de încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, de suferința enormă a persoanelor și a națiunilor și, în cele din urmă, de lupta împotriva lui Dumnezeu, dusă până la negarea existenței Lui”[9]. Iată de ce mesajul de la Fatima continuă să fie profund actual.

Darul și invitația mesajului de la Fatima

7. Un mesaj care ne interpelează, astăzi

Mesajul de la Fatima scoate în evidență o experiență universală și permanentă: lupta dintre bine și rău dăinuie în inima fiecărei persoane, în relațiile sociale, în domeniul politicii și al economiei, în interiorul fiecărei țări și la nivel internațional. Fiecare dintre noi este îndemnat să corespundă chemării lui Dumnezeu, pentru a combate răul plecând de la propria viață interioară, pentru a înțelege semnificația convertirii și a sacrificiului pentru ceilalți, așa cum au făcut cei trei păstorași, în puritatea și nevinovăția lor.

8. Să ne ațintim din nou privirea în Preasfânta Treime: atitudinea adoratoare

Evenimentul de la Fatima este centrat, încă de la începutul său, în Dumnezeu Treime. Lumina și frumusețea care iradiau din prezența Îngerului și a Maicii Domnului și care îi inundau pe cei trei copii erau mâinile întinse ale lui Dumnezeu Care, în bunătatea iubirii Sale, îi îmbrățișează pe toți oamenii. Prezența lui Dumnezeu – conform relatărilor Luciei, „era atât de intensă, încât ne absorbea și ne anihila aproape de tot. Părea că ne priva până și de folosirea simțurilor corpului pentru o bună bucată de vreme. […] Pacea și fericirea pe care le simțeam erau mari, dar numai în interior, cu sufletul cu totul recules în Dumnezeu”[10].

Această experiență atât de intimă a lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă doar ca o simplă percepție extraordinară a sacrului sau a misterului. Dumnezeu nu este numai arhitectul lumii sau cheia pentru a explica realitatea. Dumnezeu este o Persoană vie Care este apropiată de creaturile Sale. Păstorașii au fost protagoniștii unei întâlniri personale cu Cineva care le-a venit în întâmpinare, dezvăluindu-și planurile de Milostivire: așa au înțeles ei „cine era Dumnezeu, cât de mult îi iubea și dorea să fie iubit”[11]. Acest Dumnezeu care iubește și dorește să fie iubit este Preasfânta Treime, „Care ne pătrundea în adâncul sufletului”[12]. Și astfel, tocmai Preasfintei Treimi îi este adresată una din cele mai originale și autentice rugăciuni de la Fatima: „Preasfântă Treime, Tată, Fiule și Spirite Sfinte, Te ador profund…”[13].

Întâlnirea cu Dumnezeu este trăită din partea celor trei copilași ca izvor de profundă fericire și bucurie. Astfel, rugăciunea țâșnește spontan în interioritatea lor, ca o dispoziție constantă care menține mereu viu un dialog, care a transformat viața lor în mod definitiv. Încă de la început ei au simțit că adorarea reprezintă modalitatea de a sta în fața Celui care este mai presus de toți idolii care pretind să seducă ființele umane.

9. Contemplație, compasiune și vestire: carismele vizionarilor

Francisc, Iacinta și Lucia au trăit spiritul de adorare în egală măsură de profund, dar exprimat în moduri diferite, prin care au lăsat să reiasă experiența lor mistică. Diferitele carisme ale fiecăruia au marcat profund spiritualitatea de la Fatima și continuă și azi să atragă și să-i „contagieze” pe pelerini.

Francisc recunoaște în același timp transcendența lui Dumnezeu și bucuria pentru prezența Sa. Mărturisește: „Ceea ce mi-a plăcut mai mult decât orice, a fost să-L văd pe Domnul în acea lumină pe care Maica Domnului ne-a pus-o în piept. Îl iubesc atât de mult pe Dumnezeu!”[14]. Francisc „ardea în acea lumină care este Dumnezeu […]. Cum este Dumnezeu! Nu se poate spune!”[15]. Această unire cu Dumnezeu îl face să perceapă durerea pe care o provoacă ofensele aduse lui Dumnezeu de oameni. Resimte tristețe gândindu-se că Dumnezeu „e atât de trist” și, de aceea, izbucnește răspunsul emoționant: „Dacă L-aș putea consola eu!”[16].

Iacinta era deosebit de sensibilă față de Isus răstignit, care pentru ea, însuma iubirea lui Dumnezeu și, de aceea, îi provoca o imensă recunoștință: „se emoționă și plânse” contemplându-L, „pentru că a murit pentru noi”[17]. În felul acesta întreținea un dialog constant de iubire [cu Dumnezeu]: iubea atât de mult pe Isus și pe Mama Sa, încât nu obosea nicicând să le spună că îi iubește[18]; căuta singurătatea pentru „a rămâne mult timp singură, pentru a vorbi cu Isus ascuns”[19].

Lucia va asuma – ca misiune a vieții ei, transmiterea la toți a iubirii lui Dumnezeu manifestată în Inima Neprihănită a Mariei[20]. Va trăi pentru a aminti lumii, nu mizeria a ceea ce există, ci măreția milostivirii divine, lăsând să transpară „ceea ce aparițiile Maicii Domnului de la Cova da Iria aveau mai profund”[21]. În fidelitate față de această misiune, chiar și din clauzura vieții ei monastice, va da mărturie lumii că secretul fericirii este a trăi în iubire[22].

10. Icoană a gingășiei și a milostivirii: prezența Mariei

Protagonismul Dumnezeului Treime în istoria noastră, apropierea Sa și providența Sa devin vizibile în Fecioara Maria, în mod și mai concret, în Inima ei Neprihănită. Pentru păstorași, Inima Maicii Domnului era Sanctuarul întâlnirii lor cu Dumnezeu: „Nu ne spune oare sfânta Evanghelie că Maria păstra toate lucrurile în Inima ei? Și cine alta decât Neprihănita Inimă ne-ar putea dezvălui tainele Îndurării Divine?”[23]. Această inimă este „locul” în care experimentau lumina divină și mesajul care le era adresat: „Ce ar fi, dacă ar ști ceea ce Ea ne-a arătat în Dumnezeu, în Inima Ei Neprihănită, în acea mare lumină!”[24]. Milostivirea lui Dumnezeu, bătăile inimii Sale în fața păcătoșilor și a mizeriilor umane, găsește o icoană privilegiată în inima Mariei. Această inimă neprihănită se reflectă în forța harului, acțiunea Spiritului, care în momentul Buneivestiri a învăluit-o în umbra Sa și încă de la conceperea Ei anticipase în Ea acțiunea răscumpărătoare a misterului pascal: este aleasă pentru a fi „Născătoarea de Dumnezeu și cea Preasfântă” și „neatinsă de vreo prihană a păcatului, cea plăsmuită de Spiritul Sfânt ca o făptură nouă”[25]. Inima Mamei este cu adevărat icoana „harului și a milostivirii”, cuvinte care, în apariția de la Tuy, la 13 iunie 1929, ilustrează viziunea Treimii, pe care Lucia o primește; harul și milostivirea sunt două cuvinte care condensează foarte bine mesajul de la Fatima. De aceea, devoțiunea la Inima Neprihănită a Mariei a devenit o trăsătură caracteristică [specifică] a spiritualității de la Fatima.

Faptul că Maria se face prezentă corespunde dinamismului istoriei mântuirii și rolului pe care Fecioara l-a împlinit în misterul Întrupării. Tocmai pentru că a colaborat într-un mod cu totul special la lucrarea Mântuitorului, misiunea ei maternă față de umanitate „dăinuie neîncetat în iconomia harului. Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu părăsit această misiune mântuitoare: continuă, cu mai multă intensitate, să se îngrijească de frații Fiului ei, care sunt încă pe cale, amenințați de primejdii și strâmtorări și caută, ca prin mijlocirea ei, să obțină darurile mântuirii, arătând astfel, eficacitatea mijlocirii unice și supreme a lui Isus Cristos”[26]. Plecând de la acest statut plin de mărire al Ei, Maria arată în aparițiile sale, semnificația permanentă a Paștilor, triumful constant al harului și al milostivirii.

Astfel, în Fecioara Maria, în inima ei maternă, transpare voința plină de milostivire a lui Dumnezeu Treime Care nu este indiferent la situația creaturilor Sale, Care nu-l abandonează pe cel păcătos în greșeala lui, Care nu-i uită pe cei nenorociți în suferința lor, Care nu-i ignoră pe cei care sunt victime sau excluși, Care Își oferă neîncetat iertarea și consolarea Sa, Care deschide întotdeauna poarta speranței, atunci când ființele umane se închid în egoismul lor și în inconștiența lor.

11. Invitația la convertire și la lupta împotriva răului: un mesaj profetic

Printre semnele timpurilor – după cum a afirmat Sfântul Ioan Paul al II-lea, „răsare Fatima, care ne ajută să vedem mâna lui Dumnezeu, ghid providențial și Tată răbdător și milostiv chiar și în acest secol XX”[27]. De asemenea, Papa [emerit] Benedict al XVI-lea a accentuat mult acest aspect afirmând că Fatima reprezintă „cea mai profetică dintre aparițiile moderne”[28]. Într-adevăr, condamnă mascarea răului, fapt care provoacă în lume atât de multă durere pe nedrept și lovește, uneori, membrii Bisericii: pe de o parte, mecanismele care duc la război, ateismul care vrea să șteargă urmele lui Dumnezeu în această lume, puterile economice care nu caută decât propriul lor avantaj pe spinarea celor săraci și a celor slabi, persecuția împotriva Bisericii și împotriva sfinților care se opun idolilor făuriți de interese umane; iar pe de altă parte, ipocrizia și infidelitatea celor care, în Biserică, se lasă stăpâniți de apatie sau de spiritul lumesc: comoditatea, corupția sau căutarea puterii. Suferința Bisericii, spunea Benedict al XVI-lea în călătoria spre Fatima, provine și de la păcatul care există în Biserică, deci avem nevoie să învățăm penitența, să acceptăm purificarea, să cerem iertare[29].

Mesajul de la Fatima este o chemare presantă la convertire și la penitență. Cerința repetată ca oamenii să nu-L mai ofenseze pe Dumnezeu, tristețea Preacuratei Fecioare Maria ca expresie a faptului că nu-i sunt indiferente păcatele care se comit, invitația la rugăciune și la sacrificiu pentru păcătoși, constituie în același timp: denunțarea răului, apelul la convertire și afirmarea cu tărie a iubirii lui Dumnezeu. Așa cum afirma cardinalul Ratzinger în Comentariul Teologic asupra secretului de la Fatima, „cuvântul cheie a celei de a treia părți a «secretului» este strigătul întreit: «Penitență!, Penitență!, Penitență!». Ne vine în minte începutul Evangheliei: «paenitemini et credite evangelio» – pocăiți-vă și credeți în Evanghelie (Mc. 1,15). A înțelege semnele timpului înseamnă: a înțelege urgența penitenței, a convertirii, a credinței”[30]

12. Sacrificiu și reparare: identificarea cu Cristos

Evenimentul de la Fatima este o invitație la a colabora cu planurile de milostivire ale lui Dumnezeu, după exemplul celor trei păstorași. Întrebarea care le-a fost adresată lor la 13 mai 1917 ne este adresată și nouă: „Vreți să vă oferiți lui Dumnezeu pentru a suporta toate suferințele pe care El va vrea să vi le trimită, ca act de reparare pentru păcatele prin care El este ofensat și de implorare pentru convertirea păcătoșilor?”[31].

Păstorașii au răspuns „Da” imediat, cu rugăciunea, apoi în actul de adorație adresat lui Dumnezeu sunt prezente și altele: „Dumnezeul meu! Eu cred, mă închin, nădăjduiesc și Te iubesc. Îți cer iertare pentru toți aceia care nu cred, nu Ți se închină, nu nădăjduiesc și nu Te iubesc”[32]. Încă de la primele cuvinte ale Îngerului, copiii au descoperit că vocația lor era o misiune și că darul primit presupunea în sine oferirea propriei vieți în favoarea celorlalți. Urgența nevoilor celorlalți reclama penitență, sacrificiu și reparare. Sacrificiul creștinului poate fi trăit doar plecând de la rugăciune și ca rugăciune.

Plecând de la profunda lor unire cu Dumnezeu, păstorașii deveniră conștienți de faptul că ceilalți sunt atât de importanți încât merită să se sacrifice pentru ei. Astfel au fost treziți la responsabilitatea lor: nu puteau să-l abandoneze pe păcătos în propria lui greșeală sau pe cel care suferea în suferința sa. Așa cum spunea mai târziu Lucia, nu puteau să meargă fericiți la cer singuri, nu puteam să fim fericiți fără ceilalți[33]. Invitația la convertire și la reparare ne propune să nu ne resemnăm în fața banalizării răului, să biruim dictatura indiferenței față de suferința care ne înconjoară. Pe acest drum de purificare personală [făcut] din solidaritate există o spiritualitate care-și înfige rădăcinile în miezul misterului creștin. Această spiritualitate trebuie deprinsă, se educă și se concretizează în practicile care alimentează atitudinea teologică și identificarea cu Cristos: în Euharistie, în care Cristos se face prezent în mod sacramental și în rugăciunea Rozariului, în care El se face prezent prin parcurgerea și meditarea misterelor vieții Sale.

Plecând de la experiența atât de intimă de Dumnezeu și de la încrederea pe care le-a comunicat-o Maica Domnului, păstorașii dau mărturie despre triumful Iubirii care îmbracă întreaga creație și care transpare în Inima Neprihănită a Mariei. Tocmai pe fondul vederii iadului, cuvintele Maicii Domnului devin relevante: „La sfârșit Inima Mea Neprihănită va triumfa”[34], înseamnă în ultimă analiză, că iubirea lui Dumnezeu care s-a revelat umanității va triumfa. Astfel, mesajul de la Fatima devine un imn de speranță. Așa cum a spus Cardinalul Ratzinger[35], Fecioara Maria nu provoacă teamă, nici nu face previziuni apocaliptice, ci conduce la Fiul, la esența revelației creștine. A repetat aceasta când a fost papă: mesajul de la Fatima, concentrat în promisiunea Maicii Domnului, este „ca o fereastră de speranță pe care Dumnezeu o deschide atunci când omul Îi închide ușa [în nas]”[36].

Fatima în viitorul Bisericii, al Portugaliei și al lumii

13. Pedagogia evanghelizatoare a spiritualității de la Fatima

În dubla sa dimensiune: mistică și profetică, Fatima – în mesajul ei și în Sanctuarul ei – are de îndeplinit a misiune în Biserică și în lume: aceea de a fi far și stimul pentru convertirea pastorală a Bisericii și criteriu și busolă pentru a orienta angajarea creștinilor în conflictele lumii noastre.

Spiritualitatea de la Fatima, care însoțește și susține pelerinajele, purifică și face ca atitudini pur naturale ale religiozității să se transforme în atitudini filiale. Oferă pedagogia mistagogiei: prin intermediul chipului Mariei și a celor trei păstorași, face posibilă întâlnirea cu Dumnezeu Treime, în frumusețea Sa și în apropierea Sa, ca experiență mântuitoare. Arată, în felul acesta, cum orice proiect de auto-mântuire este insuficient, chiar dacă pare atât de seducător pentru contemporanii noștri. Dumnezeul nostru nu este autoritar nici nu este un antagonist al ființei umane, ci este izvor de speranță și de umanizare. Astfel, Fatima iradiază dinamismul evanghelizator purtat de evlavia poporului, care este „spiritualitatea întrupată în cultura celor simpli” despre care vorbește Papa Francisc: ca fiind „modul legitim de a trăi credința, un mod de a se simți parte a Bisericii și de a fi misionari”[37]. A face pelerinaj, a merge împreună, ne face să ieșim din noi înșine și să ne deschidem altora, ascultându-i și împărtășind propria existență, cu un spirit misionar și sinodal pe care astăzi lumea îl așteaptă din partea Bisericii.

Este foarte semnificativă atenția care se acordă la Fatima celor mai fragili, mai vulnerabili: copiilor, bolnavilor, vârstnicilor, persoanelor cu dizabilități, emigranților – care găsesc ospitalitate, asistență, îndrumare și se revigorează în acest loc.

* O Biserică cu un chip marian

Mesajul de la Fatima inspiră Biserica în a-și găsi și aprofunda trăsăturile feței ei mariane. Primind această provocare, Biserica, sacrament universal de mântuire, este condusă să primească împreună cu Maria și asemenea ei, misiunea care vine de la Dumnezeu, aceea de a-L urma pe Isus ca discipolă fidelă și credincioasă, de a fi sensibilă la necesitățile celor apropiați, dar și la strigătele celor de departe, a fi dispusă să stăruie unită cu crucea, să asume povara ne-înțelegerii și a persecuției, să iradieze mărirea și pârga Învierii, să îndeplinească rolul de „spital de campanie”, care merge în întâmpinarea răniților, iar nu o „graniță” care închide porțile. Biserica, găsindu-și forță și mângâiere în inima maternă a Mariei, va acționa astfel ca mamă a celor botezați și le va oferi îngrijiri materne celor care vin din afară, oricare ar fi distanța la care se găsesc.

Maria, ca nouă Evă, reprezintă pentru orice creștin un model de ființă umană, care îl invită la convertirea personală: chiar dacă dispar dictaturile, condițiile economice se îmbunătățesc și încetează conflictele armate, va trebui dezrădăcinată înclinația spre dominare care este înrădăcinată în inima omului. Maria imaculată și înălțată la cer, prin acestea model pentru umanitate, ne ajută să înțelegem

– harul ca pe un dar care ne transformă,

– fidelitatea ca pe o dispoziție care ne umanizează,

– generozitatea și slujirea ca fiind expresii ale respectului pentru ceilalți,

– iubirea universală ca demnitatea a tuturor fiilor lui Dumnezeu.

Astfel, Biserica găsește în Preacurata Fecioară a Rozariului de la Fatima, pe Maica Domnului cu Inima Neprihănită, iar în mesajul ei – un prețios instrument catehetic pentru viața bisericii și pentru misiunea ei evanghelizatoare în acest nou mileniu.

15. Vestire profetică a milostivirii și a păcii

Mesajul de la Fatima hrănește și angajarea profetică în lumea de astăzi în fața nedreptăților și a tuturor fenomenelor de excludere, oricare ar fi rădăcina lor. Încă de la originea sa, evenimentul de la Fatima revelează planurile de milostivire pe care Dumnezeu dorea să le realizeze prin păstorași sub privirea maternă a Mamei lui Isus. Chiar dacă Anul Milostivirii s-a încheiat este necesar să păstrăm și să dezvoltăm acest izvor, să acordăm primatul milostivirii, într-o cultură contemporană care vrea să dezrădăcineze milostivirea, după cum spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, și reluat acum de Papa Francisc, în Bula Misericordiae vultus. Milostivirea este ceea ce ne îndeamnă să ne deschidem inima față de cei încătușați de rău sau de suferință și să fim sensibili în fața întrebărilor puse de Papa Francisc la Lampedusa[38], pe care Papa Benedict al XVI-lea le pusese deja la Fatima[39]: „Adame, unde ești? Unde este fratele tău? Suntem oare capabili să plângem în fața excluderii și marginalizării pe care o suferă cei mai slabi?”.

Fideli carismei de la Fatima, suntem chemați să primim invitația la promovarea și apărarea păcii între popoare, denunțând și opunându-ne mecanismelor perverse care amenință rase și națiuni: aroganța raționalistă și individualistă, egoismul indiferent și subiectiv, economia fără morală sau politica fără compasiune. Fatima se înalță ca un cuvânt profetic de denunțare a răului și de angajare pentru bine, prin promovarea dreptății și a păcii, prin punerea în valoare a celuilalt și prin respectul pentru demnitatea fiecărei ființe umane.

Misiunea creștinilor se manifestă prin efortul de a căuta să facă orice astfel încât puterea răului să fie oprită și să continue să crească forțele binelui. În forța Maicii Domnului se revelează puterea lui Dumnezeu, iar prin această convingere reînvie și se revitalizează tăria creștinilor.

Pe urmele imensei mulțimi de pelerini care doresc să „guste” Evanghelia la izvoarele de la Fatima și care se încredințează purtării de grijă materne a Maicii Domnului a Rozariului, Biserica se bucură pentru darul evenimentelor de la Fatima în acest Centenar. Sanctuarul său continuă să fie un loc de întărire în credință și de experiență eclezială. Mesajul său ne interpelează și ne încurajează să urmăm calea reînnoirii interioare, [parcurs] susținut de afirmația lui Isus, fiul Mariei: „Nu vă temeți! Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33).

În măsura în care ne lăsăm locuiți de ea, comunitatea credincioșilor poate să ofere lumii Lumina lui Dumnezeu care umple Inima ei plină de har și de milostivirea Fecioarei Mame, păzitoare/păstrătoare a speranței de ne-zdruncinat în triumful iubirii asupra dramelor istoriei.

Fatima, 8 decembrie 2016,
Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioare Maria

Note:

[1] Nostra Signora, a fost tradus cu Preasfânta Fecioară în acest document. Madonna, a fost trad. Cu Maica Domnului.
[2] Lucia de Jesus, Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, Prma ediție în limba română – iunie 2002 Fatima, pg. 169.
[3] Între timp, Sf. Părinte Papa Francisc a semnat documentele pentru canonizarea acestor doi Fericiți și vor fi canonizați în 13 mai 2017.
[4] Papa Francisc, Exortația apostolică Evangelii Gaudium, nr. 119.

[5] Cfr. Manuel Gonçalves Cerejeira, «Fatima e a Igreja» [Fatima și Biserica], în Obras Pastorais. Vol.II, Lisabona, 1943, p. 272.
[6] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 177.
[7] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 173.
[8] Papa Francisc, Predica de la Sf. Liturghie din Capela militară din Repuglia, cu ocazia centenarului începutului Primului Război Mondial, 13 septembrie 2014.
[9] Ioan Paul al II-lea, Predica de la Sf. Liturghie cu ocazia dedicării Bisericii Parohiale [din Zakopane] Inimii Neprihănite a Mariei, la 7 iunie 1997
[10] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 167.
[11] Idem, p. 166.
[12] Idem, p. 144.
[13] Idem, p. 167.
[14] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 140.
[15] Idem, p. 144.
[16] Ibidem.
[17] Idem, pp. 39 și 40.
[18] Cf. Idem, p. 56.
[19] Idem, p. 54.
[20] Cf. Idem, p. 128.
[21] Idem, p. 186.
[22] Cf. Lucia de Jesus, Appelli del Messaggio di Fatima, ed. a 3-a, 2006 Libreria Editrice Vaticana, p. 42.
[23] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 35.
[24] Idem, p. 142.
[25] Conciliul Vatican II, Lumen Gentium, nr. 56.
[26] Cf. Lumen Gentium, nr. 60-62.
[27] Sf. Ioan Paul al II-lea, „Mesaj adresat Episcopului de Leiria-Fatima, cu ocazia celei de a 80-a aniversări a aparițiilor miraculoase ale Maicii Domnului, 1 octombrie 1997.
[28] Papa Benedict al XVI-lea, Regina Coeli, esplanada Sanctuarului Aparecida, Brazilia, 13 mai 2007.
[29] Papa Benedict al XVI-lea, Întâlnirea Papei Benedict cu jurnaliștii în timpul zborului spre Portugalia, 11 mai 2010.
[30] Joseph Ratzinger, „Commento Teologico”, della Congregazione per la Dottrina della Fede, Il Messaggio di Fatima. Il segreto, Lisabona 2000, p. 50.
[31] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 170.
[32] Idem, p. 166.
[33] Cf. Messaggio di Fatima, p. 32.
[34] Sora Lucia despre Fatima, Vol. I, p. 174.
[35] Cf. AVaz da Fatima, noiembrie 1996.
[36] Papa Benedict al XVI-lea, Discurs în cadrul ceremoniei de bun venit la sosirea în Portugalia, 11 mai 2010.
[37]Papa Francisc, Exortația apostolică Evangelii Gaudium, nr. 124, care citează din Documentul de la Aparecida în deschiderea celei de a V-a Conferințe Generale a Episcopatului latino-american și din Caraibe (13 mai 2007), 446-447.
[38] Papa Francisc, Predica la Sf. Lit. pentru victimele naufragiilor, Lampedusa, 8 iulie 2013.
[39] Papa Benedict al XVI-lea, Predica la Sf. Lit. a celei de a 10-a aniv. a beatificării Iacintei și a lui Francisc, Fatima, 13.05.2010.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *