CFE: Dumnezeu își manifestă atotputernicia iubirii Sale în nimicire

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 3 mai 2017.
Partea 132 din 133 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 132
Dumnezeu își manifestă atotputernicia iubirii Sale în nimicire
Text de bază: Mc 8,11-13

Dragi prieteni,

Să ne așezăm din nou în ascultarea Cuvântului, cu acea încredere pe care Domnul o are față de noi până în punctul de a dori să ni se manifeste cu totul pe Sine, să ne dăruiască însăși Inima Sa. E Dumnezeul care vrea să se reveleze. Isus la Cina cea de Taină spune: „V-am spus vouă toate, v-am descoperit totul, v-am făcut cunoscute lucrurile Tatălui Meu”! Să încercăm să primim această taină a lui Dumnezeu. Prin cuvântul lui Dumnezeu pe care-l vom asculta ne vom da seama că există o taină mare, e cheia de interpretare a aplecării lui Dumnezeu înspre omenire.

Îl ascultăm pe Domnul din Evanghelia lui Marcu, cap. 8, vers. 11-13:

11 Apoi au venit fariseii și au început să discute cu El, cerându-i un semn din cer ca să-l ispitească. 12 Suspinând în spiritul Său, a spus: „De ce caută generația aceasta un semn? Adevăr vă spun, niciun semn nu va fi dat generației acesteia”. 13 Și, lăsându-i, s-a urcat din nou în barcă și a plecat spre celălalt țărm.

A cere un semn – era cu siguranță o modalitate de a-L provoca pe Isus, era un mod de a vedea ce fel de om este, ce putere avea, ce puteri ascunse își putea manifesta; dacă într-adevăr Dumnezeul atotputernic era cu El și deci îi permitea să-și manifeste această putere extremă. Să ceri un semn însemna să ceri ceva ce era mai presus de lege, de legile umane, care să arate putere, ceva care să depășească condițiile noastre normale de a trăi și să arate posibilitatea de a depăși legile fizice.

Și noi, adesea, cerem un semn, aceste semne extraordinare care să aibă capacitatea să ne convingă. Dacă văd un lucru extraordinar, dacă văd soarele dansând pe cer, dacă văd un picior vindecat, dacă văd o minune, atunci pot să cred. Înfăptuiește un semn! Observați suspinul profund despre care vorbește Evanghelia, „suspinând în spiritul Său”, parcă vrea să spună: „Nu înțelegeți, nu ați înțeles semnul cel mai mare, nu ați înțeles cine e cel care vă vorbește și cum este în mijlocul vostru?” Și observăm și acea expresie dură a lui Isus: „Nu vi se va da niciun astfel de semn!”, adică nu vă voi da semne de acest fel care să demonstreze puterea excesivă, care să manifeste posibilitatea de a depăși legile fizice.

Dar atunci care este semnul pe care Dumnezeu îl folosește? De ce refuză să dea aceste semne de putere, care i-ar convinge pe toți, care i-ar fascina pe toți oamenii, care ar înmulți convertirile? De ce refuză să dea acest fel de semne? Care este semnul pe care El vrea să ni-l dea? Semnul este El, Dumnezeu se face om din iubire, se face aproape, împărtășește umanitatea noastră. Semnul este al unui Dumnezeu care se face aproape, nu al unui Dumnezeu care se manifestă prin lumini extraordinare și melodii răsunătoare, este Dumnezeul care se face om, devine aproapele nostru.

Dumnezeu are un mod al Său original, extraordinar de a ne da acest semn, și anume: este atotputernic în nimicire. Adică noi avem ideea lui Dumnezeu care se manifestă prin atotputernicie făcând ceva mai mult decât putem noi, deasupra a toate, mai presus de orice. Semnul pe care Dumnezeu îl dă constă însă în a-și arăta atotputernicia în nimicire, în a se nimici pe sine chiar și când vorbim de apropiere. Nu știu dacă reușesc să mă exprim: una este puterea de a face ceva mai mult din punct de vedere omenesc, de a epata (uimi) prin semne, de a ajunge acolo unde nimeni nu ajunge; alta e puterea de a pierde, de a se pierde pe sine chiar când vorbește de iubire.

Acest aspect îl putem descrie în moduri diferite: este puterea lui Dumnezeu, cum aminteam puțin mai înainte, este puterea de a se face trup, puterea lui Dumnezeu din Betleem. Cel care putea să locuiască în locul cel mai frumos din lume, cel care putea să se nască în palatul regal cel mai somptuos din acea vreme, se naște la Betleem. Aceasta este distanța, aceasta este deosebirea. Dumnezeul care putea să apară în templul cel mai frumos din acea vreme, așezându-se în locul zeilor, alege să se nască la Betleem într-o peșteră. Dumnezeul care putea încă de mic să ofere semne extraordinare, să dea de înțeles cine este și ce noutate aduce, să încânte lumea, este Dumnezeu-Isus care alege să trăiască la Nazaret, e Isus-Dumnezeu care duce o viață publică supusă tuturor denigrărilor.

Dumnezeu care putea să se impună cu strălucirea Sa și cu învățătura Sa, să facă minuni de dimineață până seara, să-i înfrângă pe dușmanii Săi și să-i facă să-și schimbe ideile imediat, acceptă să trăiască o viață publică unde e supus tuturor dezbaterilor, clevetirilor altora. Dumnezeu-Isus care putea să-și manifeste frumusețea, transcendența – gândiți-vă la Tabor – e Dumnezeul care acceptă să fie învinuit, calomniat, batjocorit, până la a accepta să moară pe cruce. Acceptă jocul micimii umane până la punctul de a se supune jocurilor lor de putere și a accepta să moară. Atotputernic în a se pierde pe Sine, își demonstrează mărirea, fiind mare în nimicire, aceasta pare a fi tăria Sa, specificitatea Sa.

Dumnezeul care putea scrie cu litere de foc în inima fiecărei persoane, care putea scrie cu caractere de aur Cuvântul Său, este Dumnezeu-Isus care a acceptat să redea mesajul Său în limbaj uman, prin cuvinte omenești. Această Evanghelie, această Biblie pe care o ținem în mâini e făcută din cuvinte, ca acelea pe care le folosim în limbajul comun, iar aici, în aceste cuvinte, se ascunde divinul, se manifestă și se revelează divinul, aceasta înseamnă nimicire. El, care putea inventa un limbaj diferit, și în acest caz se disipează în limbajul normal prin care Biblia poate fi la fel de bine luată în mâini ca oricare altă carte. Dumnezeu este excepțional tocmai nimicindu-se, pierzându-se pe Sine, dăruindu-se.

Încercați să-L vedeți pe Isus care, voind să-și continue prezența, putea să facă multe lucruri! Pentru că putea, așa cum le-a apărut discipolilor din Emaus, așa cum umbla împreună cu ei, la fel putea, într-un mod extraordinar, să caute să fie prezent în orice loc al lumii, să fie în mod vizibil prezent. Însă nu, dispare, fiind totuși prezent, dar în semne. Le spune discipolilor Săi, păstorilor, că lor li se va întâmpla: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă”! „Ceea ce veți dezlega pe pământ voi dezlega și în cer”!

Isuse, dar puteai să te impui ca să-ți faci simțită prezența! Gândiți-vă cum ar fi dacă, în locul Suveranului Pontif, ar fi o arătare a lui Isus înviat, gândiți-vă cum ar fi dacă în locul preoților sau al Episcopilor ar fi o arătare a lui Isus… El a voit să se piardă, să se piardă sub figura unor oameni aleși care însă păstrează toate defectele, toate limitele, lipsurile lor. Isus, care putea da un semn special, o atingere specială de întâlnire cu El, inventând ceva, aici însă a ales calea nimicirii de Sine.

Să observăm Euharistia, ce anume a pierdut Isus în Euharistie? Noi vedem pâine și știm că acolo se află Isus, Fiul lui Dumnezeu, în unitate cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt; ce anume a pierdut Isus în Euharistie? Îmi spuneți voi? Atotputernicia, înțelepciunea, tăria, frumusețea, vizibilitatea, însăși vizibilitatea, chipul? S-a nimicit pe sine – și aici descoperim că e atotputernic. Dar despre ce atotputernicie e vorba? E atotputernicia iubirii. Dragi prieteni, dacă am intra în această atotputernicie a iubirii am descoperi că celelalte semne sunt secundare! Vedeți că uneori Isus ne mulțumește, dă satisfacție puținei noastre credințe dăruindu-ne câte un semn, câte un semn de tărie, de putere, ni-l dăruiește tocmai pentru a spune că se află El însuși în nimicire, că în spatele mizeriei noastre se află El însuși.

Ne gândim la miracolul euharistic din Siena, părticelele sfinte… Noi știm că în ele contemplăm dăruirea totală a lui Isus, Isus prezent, Isus înviat e prezent în acele părticele de ostii sfinte. Miracolul de la Siena arată un mic semn, de tărie, de putere, pentru a spune: „Ai înțeles că sunt Eu? Ai înțeles că în spatele acestei simplități vizibile a pâinii sunt Eu cu puterea mea?” Uneori satisface, să spunem așa, dorința noastră pentru a ne întări în credința într-un Dumnezeu care pierde totul din iubire, care vine să ne întâlnească aici și aproape din pragul neantului să ne ia de mână și să ne facă să intrăm în iubirea Sa, în atotputernicia Sa.

Gândiți-vă numai de câte ori, în spatele chipului atâtor preoți simpli, a dat pentru biserică semne atât de puternice. Ne gândim la Sf. Francisc diacon, ne gândim la un anumit preot sfânt din istoria bisericii, la Sf. Ioan Bosco, pentru a spune că în spatele simplității, a ceea ce e obișnuit, se află El care are putere. Ori să ne gândim la persoane simple, dar prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu, ne gândim la Maica Tereza de Calcutta. Așadar, suntem invitați să-L recunoaștem în nimicire. Să-L recunoaștem pe Dumnezeu atotputernicul în nimicire, în înjosire.

Uneori Domnul ne oferă și câte unuia dintre noi o anumită confirmare interioară, o anumită iluminare interioară, câte un moment de revigorare. Dar nu trebuie să trăim pentru aceste momente, ci pentru faptul că Isus e întotdeauna cu noi, chiar dacă nu ne dă semne puternice. Isus e cu noi și atunci când rămânem fără cuvinte în fața unei nenorociri, înaintea unei boli. Isus e cu noi, chiar dacă nu-și manifestă acea putere pe care am vrea-o noi, Isus e cu noi în tot ceea ce-i comun.

Dragi prieteni, să redescoperim ceea ce-i obișnuit, ceea ce se întâmplă în viața de toate zilele, ca loc de însoțire a vieții noastre cu Isus. „Eu sunt cu voi în toate zilele”, în fiecare zi, deci să nu așteptăm doar semne exterioare și confirmări. Când spuneți uneori: „Desigur, în acest moment precis L-am întâlnit pe Isus”, da, sunt semne particulare, dar El este și atunci când nu-L vezi, și atunci când nu-L simți, există și atunci când nu face o minune, nu dă un semn, există. Se află acolo în nimicire, pentru a ne spune că viața noastră are o altă direcție, a celui care știe să se măsoare cu veșnicia. Nu ne măsurăm numai mergând cu El până în moarte, să trecem dincolo. Să ne măsurăm cu acel punct nelimitat și veșnic, care se măsoară cu zilele puține, cu anii puțini ai vieții noastre. Și astfel, cu El, cu Isus, știm să pierdem.

Suntem noi dispuși să mergem pe drumul nimicirii în relațiile noastre umane pentru a arăta iubirea? Însă noi știm să pierdem spunând mai degrabă: „Ducă-se la naiba…, Mai bine nu-l cunoșteam…, să dispară din fața mea… ca și când n-ar fi pentru mine…”. Aceasta nu e nimicire, acesta e orgoliu. Suntem dispuși să ne pierdem pe noi înșine pentru a arăta iubirea?

Numai atunci ne vom da seama că Isus continuă să facă în noi minunea cea mai mare, aceea de a fi în stare să devenim mari, asemenea Lui, și anume să ne nimicim din iubire! A se pierde, a se nimici, numai să manifeste iubirea!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *