CFE: Credința înfăptuiește diferența

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 2 aprilie 2017.
Partea 131 din 131 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 131
Credința înfăptuiește diferența
Text de bază: Mc 7,24-30

Dragi prieteni,

Ne aflăm aici pentru a asculta Cuvântul și ne dorim ca acesta să intre în inima noastră, nu atât ca să îl înțelegem cu capul, cu inteligența, ci să înțelegem de la Cine vine acest cuvânt. Îl ascultăm din Evanghelia lui Marcu, cap. 7, vers. 24-30:

24 Apoi a plecat din acel loc și a venit în ținutul Tirului și Sidonului și a intrat într-o casă, voind ca nimeni să nu știe, însă nu a putut să rămână ascuns, 25 căci o femeie a cărei fiică avea un duh necurat a auzit despre El și, venind îndată, a căzut la picioarele Lui. 26 Însă femeia era păgână, de origine siro-feniciană. Ea l-a rugat să alunge diavolul din fiica ei. 27 El i-a spus: „Lasă mai întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței”. 28 Dar ea i-a răspuns: „Doamne, chiar și cățeii mănâncă sub masă firimiturile copiilor”. 29 El i-a spus: „Pentru acest cuvânt, mergi: diavolul a ieșit din fiica ta”. 30 Și, plecând acasă, a găsit fetița culcată în pat și diavolul ieșise din ea.

E un episod foarte simplu, frumos și plin de semnificație, episod care scoate în evidență misiunea lui Isus. Vestirea mântuirii era destinată întâi de toate poporului ales, poporului Israel, poporului pe care Dumnezeu l-a pregătit deja prin Abraham pentru că acolo era o anumită predispoziție, datorită misiunii profeților. Prin lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru acest popor era o predispoziție de a primi mesajul lui Isus, Domnul, iată de ce există acest „mai întâi„. Și Isus pe bună dreptate spune că această pâine mai întâi trebuie dată copiilor. Chiar dacă, trebuie să spunem și că, în alte împrejurări, Isus a ieșit în afara granițelor lui Israel, a primit persoane care nu erau din Israel, precum femeia samariteană; mai curând s-a arătat înclinat să ajute imediat, asta pentru a arăta că, în inima lui Isus, orientarea sa era precisă, mântuirea este pentru toți, către toți. Însăși expresia „căței” nu are o semnificație de reproș, sau de marginalizare, dar are o semnificație confidențială, este un tip de cuvânt care are o semnificație afectivă, cu siguranță nu de dispreț.

Dar să observăm și mai în profunzime: ce îl convinge pe Isus și îl face să decidă? Ce e important pentru El? Ce îl sensibilizează pe Isus în legătură cu această femeie siro-feniciană? Un singur răspuns: credința. Aceasta îi arată lui Isus cu ce privire și cu ce inimă acea femeie, străină poporului israelit, privea înspre El, înspre Isus. Acea femeie, care în ciuda faptului că era străină, care nu a parcurs drumul mântuirii cu întreg poporul lui Israel, a reușit să întrezărească în Isus din Nazareth o prezență care are forța să alunge diavolii.

Ceea ce face diferența față de atâtea persoane pe care Isus le-a întâlnit și ceea ce îl face să decidă să împlinească acest semn, este tocmai credința. Aceasta ne deosebește înaintea lui Isus, ne deosebește înaintea Lui. Adică, nu sunt meritele noastre, dacă am sau nu dreptate asupra unui lucru sau altul, să fiu bun sau să fiu văzut ca atare, dar este să ai credință în El. Și doar aceasta arată diferența: să-L recunoști, să i te încredințezi Lui.

De exemplu, ce anume arată diferența între noi, prezenți la această întâlnire în comunitate? Să privim în jurul nostru, să ne privim în ochi: ce anume realizează diferența? Cel care este mai tânăr, cel care este mai în vârstă, cel care este mai bun sau mai puțin bun, cel care se simte bine sau cel care se simte rău? Diferența, elementul predominant pentru Isus este credința și cât de mult fiecare dintre noi crede că Isus e viu și este prezent aici! Aceasta arată diferența între participanți, nici o altă deosebire; e ceea ce ne leagă de Isus. E adevărat că fiecare dintre noi auzim aceleași cuvinte, fiecare dintre noi trăim această întâlnire în aceeași cameră, dar ce anume califică această întâlnire? Dacă eu cred că Isus este viu și e prezent aici, că Isus mă ascultă, că Isus îmi vorbește! Această credință înfăptuiește diferența între această întâlnire în comunitate și orice alt tip de întâlnire pe care l-am putea avea în diferite ambiente.

Să ne gândim la cuplurile responsabile: ce anume face diferența între ele? Cel mai bun, sau cel mai puțin bun, nimic din toate acestea – tineri sau bătrâni, pregătiți sau nepregătiți – ce face diferența într-un cuplu responsabil? Este faptul ca acest cuplu responsabil să creadă cu tărie că Isus e prezent în virtutea darului sacramentului căsătoriei, că Isus s-a legat, că Isus e prezent în această casă prin virtutea darului sacramentului. Chiar dacă noi nu ne gândim, nu se gândesc soții, nu se gândesc nici creștinii care cred în sacramentul căsătoriei, asta e o altă chestiune, dar adevărul e acesta… Isus e viu și se manifestă prin semne concrete. Unul din aceste semne este realitatea cuplului, a familiei. Deci, cum privește Isus un cuplu de soți? În măsura în care aceștia cred în El.

Sau, cât privește ascultarea acestui Cuvânt, ce anume înfăptuiește diferența? Fiecare dintre noi îl ascultăm, e un Cuvânt exprimat în limba română, fiecare dintre noi avem capacitatea de a îl înțelege și de a interpreta cuvintele românești, toți le putem înțelege conținutul. Ce anume face ca acest Cuvânt să devină mântuitor, să aibă capacitatea să dea viață? E credința, e faptul de a putea întreba: ‹‹Isuse, ce-mi spui? Isuse, tu chiar vrei să te apleci asupra mizeriei mele? Tu, prin acest fragment evanghelic, vrei să mă faci să înțeleg că ești dispus să mă eliberezi de temerile mele, de răutățile mele, de lucrurile rele pe care le fac, de umbrele de păcat pe care le am, sau de însăși păcatele mele? Doamne, mi-arăți că tu ești eliberatorul sufletului meu!

De câte ori, Doamne, caut spațiu și libertate în lucruri, să pot face ceea ce decid, să dobândesc ceea ce decid, să dispun de timp așa cum vreau; și tu, Doamne, ești cel care eliberezi sufletul! Pentru ca sufletul să poată zbura și intui cine este Tatăl, cine este fratele, ce este destinul? Și tocmai aici este diferența, Doamne, a avea credință în tine! Și pentru că a te recunoaște prezent înseamnă o complicitate! Doamne, cunosc toate chipurile aici prezente în jurul mesei, dar mai presus de toate Te cunosc pe Tine, știu că Tu ne vorbești fiecăruia dintre noi și vreau să-ți fiu aproape. Știu că ești, simt această pătrundere a inimii, simt că atunci când mă împărtășesc unesc trupul meu cu al tău din iubire, când ascult Cuvântul Tău e unirea inimii mele cu inima Ta.››

E tocmai iubirea care face astfel încât să recunosc iubirea lui Isus, așa cum se întâmplă și în viața normală, iubirea face ochii să strălucească, iar privirea să fie mai profundă pentru a localiza persoana iubită; chiar și într-o mare mulțime reușim să întrezărim persoana pe care o iubim. Se diferențiază prin lucruri mici, dar reușim să o întrezărim. La fel e și pentru noi: credința mă face să întrezăresc prezența lui Isus.

Reflectați la aceasta: dacă Isus s-ar face în mod fizic vizibil în parohia noastră – imaginați-vă – iar noi am ști că într-o anumită casă, marți seara, la ora 21.00, se află Isus care dorește să vorbească puțin cu fiecare, ați merge? Gândiți-vă de câte ori acest lucru se repetă în toate comunitățile familiale, de fiecare dată când anumiți creștini se întâlnesc în numele său, se roagă, îi mulțumesc, ascultă Cuvântul Său, împărtășesc credința și iubirea! E același Isus în mijlocul nostru care ne trimite, când în încheiere se recită „Tatăl nostru”, îndreptându-ne înspre exterior. Cine se află în interiorul acelui cerc și vă trimite? Cine vă spune: „Mergi în numele meu, mergi și vestește, spune ce am făcut pentru tine, spune că m-ai întâlnit, spune că eu sunt cel care eliberez de rău! Mergi, povestește aceste lucruri, nu te teme, Eu sunt cu tine în fiecare zi și toată ziua! Mergi, nu te simți singur, nu-ți face griji, nu lua nici desagă, nici sandale, nu ai nevoie, nu ai nevoie de instrumente umane, nu e nevoie, în numele meu, mergi!” E mereu Isus! Dar întotdeauna numai în dimensiunea credinței simt prezența lui Isus care trimite.

Iată de ce expresia care sintetizează acest cuvânt pe care l-am ascultat este: credința înfăptuiește diferența. Credința realizează diferența în toate gesturile mele, cum mă întorc acasă seara, eventual puțin obosit, sau cum să primesc soțul, copiii…? Cu certitudinea că Domnul e cu mine, e aici cu mine în această casă. Sau cum merg la Sf. Liturghie în timpul săptămânii sau duminica? Îl întâlnesc pe Domnul, cu trupul său dăruit din iubire…!

Trebuie să reînnoim în noi certitudinea, dragi frați și surori, dragi prieteni, că al nostru creștinism nu e o compoziție de idei, nu e o antologie de gânduri frumoase unite de figura lui Isus, ci credința noastră e o persoană, credința noastră e determinată de prezența unei persoane: Isus viu și înviat în mijlocul nostru, o credință pe care nu o aprofundăm niciodată îndeajuns. Eu însumi, ca preot, simt că trebuie să o reînsuflețesc de atâtea ori și când vă ajut pe voi să reînnoiți această credință mă ajut și pe mine însumi, dar aceasta face diferența: „Eu sunt cu voi în toate zilele”.

Și ne-o repetă în acest moment, în această simplă întâlnire ascultând Cuvântul Său. Ne repetă, ne spune: „Eu sunt cu voi!”

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *