Originea Miercurii Cenuşii

Teme: Întrebări.
.
Publicat la 1 martie 2017.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. William Saunders
Sursa: Catholic Herald, 10.02.2005

Un prieten protestant m-a întrebat de ce catolicii folosesc cenuşă în Miercurea Cenuşii. Care sunt originile Miercurii Cenuşii şi ale folosirii cenuşii? – un cititor din Purcellville

Întrebuinţarea liturgică a cenuşii îşi are originile în timpurile Vechiului Testament. Cenuşa simbolizează doliul, moartea şi pocăinţa. De exemplu, în Cartea Esterei, Mardoheu şi-a pus pe el sac şi cenuşă când a auzit de decretul regelui Artaxerxe (485-464 î.C.) al Persiei ca să fie omorâţi toţi evreii din imperiul persan (Estera 4,1). Iov, a cărui istorie a fost scrisă între secolele VII şi V î.C., s-a pocăit în sac şi cenuşă (Iov 42,6). Profeţind captivitatea babiloniană a Ierusalimului, Daniel (550 î.C.) a scris: „Mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9,3). În secolul al V-lea î.C., după predica lui Iona despre convertire şi pocăinţă, locuitorii din oraşul Ninive au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, iar regele s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă (Iona 3,5-6). Aceste exemple din Vechiul Testament pun în evidenţă atât o practică recunoscută de folosire a cenuşii cât şi simbolismul acesteia. Isus însuşi a făcut referire la cenuşă. Vorbind despre oraşele care au refuzat să se căiască de păcate deşi au fost martore ale minunilor şi au auzit vestea cea bună, Domnul spune: „Dacă în Tir şi Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi cenuşă, s-ar fi pocăit” (Matei 11,21).

Biserica primară a continuat să folosească cenuşa din aceleaşi motivaţii simbolice. În cartea sa, De Poenitentia, Tertulian (160-220) a prescria ca penitentul să trăiască „fără bucurie în asprimea unei pânze de sac şi în murdăria cenuşii”. Eusebius (260-340), vestitul istoric al Bisericii primare, relatează în a sa Istorie a Bisericii cum un apostat pe nume Natalis a venit la Papa Zephyrius îmbrăcat în pânză de sac şi cu cenuşă pe cap cerând iertare. Tot în acele timpuri, acelora cărora li se cerea să facă penitenţă publică, preotul le presăra cenuşă pe cap, după spovadă. În Evul Mediu (cel puţin în secolul al VII-lea), cei care urmau să moară erau întinşi pe jos pe o pânză de sac presărată cu cenuşă, ca mărturie a pocăinţei înaintea Domnului în ziua judecăţii. În toate aceste exemple, este evident simbolismul doliului, al morţii şi al pocăinţei.

În cele din urmă, folosirea cenuşii a fost adaptată pentru a marca începutul Postului Mare, perioada de 40 de zile (fără a include duminicile) de pregătire pentru Paşti. Ritualul pentru „Ziua Cenuşii” datează cel puţin din secolul al VIII-lea. În jurul anului 1000, un preot anglo-saxon numit Aelfric predica: „Citim atât în cărţile Vechii Legi cât şi în cele ale Noii Legi că oamenii care se căiau de păcatele lor îşi puneau pe ei cenuşă şi îşi îmbrăcau trupurile în pânză de sac. Să facem, la începutul Postului nostru, puţinul de a ne presăra cenuşă pe cap ca simbol al faptului că trebuie să ne căim de păcatele noastre în timpul Postului”. Cel puţin din Evul Mediu Biserica a folosit cenuşa pentru a marca începutul perioadei penitenţiale a Postului, când ne amintim de faptul că suntem muritori şi ne plângem păcatele.

În actuala liturgie din Miercurea Cenuşii, folosim cenuşă obţinută prin arderea ramurilor de palmieri împărţite în Duminica Floriilor în anul anterior. Preotul binecuvântează cenuşa şi face cu ea semnul crucii pe fruntea fiecărui credincios, spunând: „Aminteşte-ţi, omule, că eşti ţărână şi în ţărână te vei întoarce”, sau „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. În această sfântă perioadă a Postului ca pregătire pentru Paşti, trebuie să ne amintim semnificaţia cenuşii pe care am primit-o: plângem şi facem pocăinţă pentru păcatele noastre. Ne convertim din nou inimile la Domnul, care a suferit, a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră. Reînnoim promisiunile făcute la Botezul nostru, când am murit faţă de o viaţă veche şi am înviat la o nouă viaţă cu Cristos. În fine, având în minte faptul că împărăţia acestei lumi este trecătoare, ne străduim să trăim acum împărăţia lui Dumnezeu, aşteptând împlinirea ei în ceruri. În esenţă, murim faţă de noi înşine, şi înviem la o nouă viaţă în Cristos.

Amintindu-ne de semnificaţia cenuşii şi străduindu-ne să trăim în conformitate cu ea în timpul Postului, trebuie să îi permitem Spiritului Sfânt să ne îndrepte spre caritate faţă de aproapele nostru. În Post, actele de dăruire de sine din iubire faţă de cei aflaţi în nevoi trebuie să fie parte a pocăinţei, convertirii şi reînnoirii noastre, deoarece astfel de acte constituie solidaritatea şi dreptatea esenţiale pentru construirea împărăţiei lui Dumnezeu în această lume.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *