CFE: A văzut-o, a chemat-o la El și și-a pus mâinile asupra ei

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 17 februarie 2017.
Partea 125 din 136 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 125
A văzut-o, a chemat-o la El și și-a pus mâinile asupra ei
(Rugăciunea pentru un frate prezent)
Text de bază: Lc 13,10-17

Dragi prieteni,

Femeia gârbovă

Femeia gârbovă

Suntem aici pentru a-L asculta pe Domnul și am dori ca direcția inimii noastre să fie îndreptată doar spre aceasta. Atenția să fie îndreptată doar spre El, prezent în mijlocul nostru, spre El care ne vorbește direct prin cuvântul Său. Și vrem să îl aprofundăm pentru a beneficia de toate aspectele pe care El vrea să le adreseze inimii noastre. Vrem să-l ascultăm vorbind din Evanghelia lui Luca, cap. 13, vers. 10-17:

10 Într-o zi de sâmbătă, învăța în sinagogă. 11 Era acolo o femeie infirmă de optsprezece ani: era adusă de spate și nu putea deloc să se îndrepte. 12 Văzând-o, Isus a chemat-o și i-a zis: „Femeie, ești eliberată de neputința ta”. 13 Apoi și-a pus mâinile asupra ei, iar ea s-a ridicat îndată și-l preamărea pe Dumnezeu. 14 Dar conducătorul sinagogii, revoltat că Isus vindecase sâmbăta, a spus mulțimii: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; în acestea veniți deci să fiți vindecați, nu în zi de sâmbătă!” 15 Atunci, Domnul i-a răspuns: „Ipocriților! Nu-și dezleagă fiecare dintre voi boul și măgarul de la iesle și-l duce la adăpat în zi de sâmbătă? 16 Și această fiică a lui Abraham, care era legată de Satana de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată în zi de sâmbătă?” 17 Pe când zicea aceste cuvinte, toți adversarii Lui au fost rușinați, iar tot poporul se bucura de toate faptele mărețe care erau făcute de El.

E un cuvânt care, desigur, ca întotdeauna, ne atinge în interior, ne privește îndeaproape. Să o observăm și noi cu ochii lui Isus pe acea femeie: un spirit rău o ținea „adusă de spate și nu putea deloc să se îndrepte„. E o imagine care exprimă nu doar și nu numai o stare fizică, exprimă și o stare spirituală. E infirmă, adică nu se mișcă, viața ei nu mai are posibilități de libertate, de autonomie, de creștere, de frumusețe și e ceea ce uneori corespunde și cu starea noastră spirituală. Infirmi din punct de vedere spiritual, în scaunul cu rotile din punct de vedere spiritual, și ne lăsăm doar purtați de alții, nu ne mai bazăm pe picioarele noastre, cu care să ne mișcăm. Reprezintă o spiritualitate care nu crește, totul e la fel ca acum trei ani, ca acum doi ani, nimic nu se schimbă în mine. Și starea de infirmitate spirituală nu e rară, dimpotrivă, se întâmplă că se repetă adesea pe parcursul vieții noastre, suntem bolnavi, se poate întâmpla!

Era adusă din spate și nu putea deloc să se îndrepte” – această ulterioară precizare, „nu putea deloc să se îndrepte”, vrea să spună cât era de puternică acea aplecare de spate și vrea să exprime faptul că era încovoiată de spate din cauza oboselii, din cauza suferinței. Și prin aceasta putem exprima toate acele stări ale noastre în care, de cele mai multe ori, anumite suferințe prelungite ne încovoaie, rămânem încovoiați, nu mai reușim să ne îndreptăm din greutatea pe care ne-o provoacă o anumită stare. Poate fi vorba de realitatea unei stări dificile în relația cu unul dintre părinți, cu tatăl sau cu mama, cu un fiu, situația de la locul de muncă, cu soția sau cu soțul, o stare precară de sănătate… Suntem încovoiați, aduși de spate, nu mai suntem în stare nici măcar să ridicăm privirea, nu mai reușim nici măcar să vedem pe cineva în jurul nostru, atât suntem de aplecați.

Să observăm un alt cuvânt care ne oferă încredere în această Evanghelie: Isus a văzut-o… „văzând-o, Isus…” Există cineva care își dă seama de această stare de infirmitate, de aplecare: este Isus, Isus își dă seama. Gândiți-vă că și în acest moment, pe acela dintre noi care e infirm, care e aplecat de spate din cauza unor situații particulare, Isus îl vede… Și noi suntem chemați, în anumite situații deosebite, să îl vedem, ca și Isus, pe fratele adus din spate și infirm din orice motiv ar fi. Știu să văd când un frate de-al meu e aplecat de spate sub povara unei greutăți, a unei stări, a unei suferințe, a unei boli? Știu să întrezăresc când un frate al meu e bolnav, repetă aceleași lucruri, aceleași comportamente, inima lui nu mai are elanul celui care umblă spre lumină? Sunt dispus să-i dăruiesc ochii mei lui Isus, pentru ca să pot să dau încă un semn celui care este înaintea mea, pe care Isus îl vede?

Aceste lucruri suntem chemați să le facem în Comunitățile noastre Familiale, să fim ca Isus, care vede, îl observă pe fratele adus de spate, care suferă, și să fim noi cei care să îl prezentăm lui Isus, să îl aducem la Isus. Aici se înțelege semnificația rugăciunii pentru un frate prezent, e o semnificație foarte profundă, foarte frumoasă: să ai privirea lui Isus! Ori ca și când am fi prezenți în jurul lui Isus și ne-am prezenta înaintea Lui. Să ai privirea lui Isus, pentru a întrezări pe cel care este bolnav, pe cel adus de spate, pe cel împovărat de o suferință. Să-l prezinți lui Isus, care este prezent în mijlocul nostru, să-l prezinți acelui Isus care vede în interior, citește în inimă, cunoaște din interior bolile noastre. Și nu e vorba de posesiune diabolică, de prezență demonică, ci e vorba de orice boală, de ispită, de încercare, de luptă, de depresie. Să-l prezinți lui Isus – iar noi să fim ca și Isus: persoane care văd starea de suferință și și-o asumă, „văzând-o”!

Apoi, spune Evanghelia, „și-a pus mâinile asupra ei”. Uneori, acest gest se face și în Comunitățile Familiale, a întinde mâinile pentru a indica persoana pentru care ne rugăm. Aceasta arată mâinile noastre, ce vor să mijlocească pentru acea persoană care stă înaintea noastră, în mijlocul nostru, sau stă la locul ei. Nu sunt forme sau formule pe care vrem să le adoptăm. Fiecare comunitate e important să exprime bogăția unei familii, care se apleacă înspre o persoană care suferă, înspre o persoană care trece prin greutăți. Vrem să fim inima și privirea lui Isus înspre persoana care suferă și pe care o prezentăm noi înșine lui Isus. E un gest de rugăciune, de invocare, de binecuvântare pentru o persoană prezentă, nu există nici o altă semnificație ascunsă, nu este niciun alt motiv.

E nevoie deci de frați și surori care se împrumută pentru a-L invoca pe Domnul pentru un frate, pentru o persoană prezentă. Și acest gest de rugăciune, de a impune mâinile, de apropiere, dacă vreți – nu contează gesturile exterioare, fiecare să facă cum simte – acest gest vine să confirme un adevăr profund. Cine impune mâinile de fapt? E Isus cel care impune mâinile, eu sunt semnul lui Isus care e atent, Isus e cel care impune mâinile, Isus e cel care se apleacă asupra noastră, e Isus care îl roagă pe Tatăl; noi suntem purtătorii de cuvânt ai lui Isus.

Și tocmai această rugăciune în numele lui Isus, făcută cu Isus prezent în mijlocul nostru, această rugăciune ne dăruiește posibilitatea de a ridica privirea dincolo de lucrurile care merg rău, dincolo de problemele de zi cu zi, această rugăciune vindecă. Vedeți că nu de fiecare dată când facem rugăciunea asupra unui frate prezent acea rugăciune este ascultată. Uneori sunt ascultate rugăciuni mai importante pentru acel frate, dar ceea ce se poate observa mai ușor este că atunci când te rogi pentru un frate, acel frate se ridică cât de puțin din aplecarea sa, din încovoierea sa. Poate înălța privirea puțin mai mult, dincolo de lucrurile care merg rău. Cel puțin a simțit frumusețea rugăciunii prin care unii frați și surori împărtășesc cu el o anumită stare de suferință și se roagă pentru el, se roagă cu el. E ca și când ai ajuta un frate sau o soră să-și înalțe privirea dincolo de lucrurile care merg rău.

A înălța privirea și a-l preamări pe Domnul, a-i mulțumi Domnului. Ați observat două pasaje din această Evanghelie: „iar ea s-a ridicat îndată și-l preamărea pe Dumnezeu„. Și mai jos, în ultimul verset, vedem că există lume care se rușinează pentru că nu au crezut în această posibilitate, se rușinează pentru că nu au crezut că acea femeie se putea vindeca, nu au crezut în bunăvoința lui Isus de a lăsa acel semn de vindecare: „toți adversarii lui au fost rușinați„, și mai departe spune Evanghelia: „iar tot poporul se bucura de toate faptele mărețe care erau făcute de El„.

Când are loc rugăciunea și prin ea se descoperă prezența lui Isus, ceea ce izvorăște din aceasta este preamărirea, a se bucura de toate faptele mărețe pe care El le înfăptuiește. Aceasta înseamnă să știi să-l vezi pe Dumnezeu. Și observați că și acesta este un semn prin care uneori diavolul ne ține încătușați: când nu mai vedem lucrarea lui Dumnezeu, nu reușim să-l vedem. Trece o săptămână, ce a făcut Isus în viața mea? Nimic! Ce motive am să-l laud și să-l preamăresc pe Dumnezeu? Niciunul! Aici diavolul ne ține încătușați, ne ține încătușată conștiința, memoria, și ne împiedică să vedem trecerea, prezența lui Isus în viața noastră de zi cu zi: „Eu sunt cu voi în toate zilele”!

E posibil să nu simt niciodată prezența Lui lângă mine? Să nu-i simt prezența într-un cuvânt, într-o privire, într-un gest de apropiere, într-o reflecție, într-un dar, într-o surpriză, în acele lucruri pe care le folosesc în fiecare zi? Să nu-mi dau seama că Isus e prezent lângă mine prin femeia pe care mi-a pus-o alături, care e soția mea, prin soțul meu, prin fiii mei? De ce niciodată nu-mi dau seama că în diferite moduri Isus îmi este aproape? Uneori diavolul ne ține încovoiați, ne ține blocați, când nu ne ajută, ne împiedică să vedem prezența lui Isus în viața noastră.

Atunci și noi vrem să ne unim cu toți cei care îl preamăresc pe Domnul, care îi mulțumesc și care îl binecuvântează. Vrem să ne unim glasul nostru cu cel al acestei femei adusă de spate, care cu atâția ani în urmă a primit acest dar și care apoi imediat s-a ridicat pentru a-l preamări pe Dumnezeu. Și noi vrem să facem parte din acea mulțime „care se bucura de toate faptele mărețe pe care El le-a făcut„. Domnul nu a obosit să facă minuni, e mai drept să spunem că noi suntem cei care am obosit să le cerem, pentru că avem puțină credință. Și mai drept e să spunem că nu mai suntem în stare să vedem miracolele pe care Domnul le înfăptuiește. Nu mai știm să vedem miracolul unui soare care răsare, al unui copil care crește, al unei ape care izvorăște… Și dacă nu știm să vedem aceste miracole mici, dacă nu știm să citim primele litere ale alfabetului, cum vom putea citi o carte întreagă?

Spirite Sfinte, dă-ne harul să vedem minunile, dar mai mult, dăruiește-ne capacitatea de a le cere, pentru că Tu ai o mare dorință de a le înmulți iarăși în noi și între noi!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *