CFE: Dar cum? Nu mă recunoști?

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 14 decembrie 2016.
Partea 119 din 131 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 119
Dar cum? Nu mă recunoști?

Text de bază: Lc 9,7-9

Dragi prieteni,

Irod Antipa

Irod Antipa

Suntem în ascultarea cuvântului Domnului. Aceasta este vestea cea mai frumoasă dintre toate cuvintele pe care am fi putut să le ascultăm în această zi: că El vrea să ne vorbească. Și luăm cuvântul Său din Evanghelia lui Luca, cap. 9, vers. 7-9:

7 Irod tetrarhul a auzit despre toate cele întâmplate și era nedumerit pentru că unii ziceau: „Ioan a înviat din morți”, 8 alții: „S-a arătat Ilie”; iar alții: „A înviat unul dintre profeții cei vechi”. 9 Atunci Irod a spus: „Pe Ioan eu l-am decapitat: cine este dar acesta despre care aud atâtea?” Și căuta să-l vadă.

Sunt doar câteva versete de Evanghelie, dar care ne provoacă în mod puternic. Isus înfăptuiește semne mari, miracole, rostește cuvinte care deschid inima, dar – cum am auzit din aceste puține cuvinte care vorbesc despre Irod și despre prietenii lui – Isus nu este recunoscut, e luat drept altcineva. Se discută despre cine ar putea fi, se discută dacă este o figură din trecut. Inima bolnavă a lui Irod nu poate recunoaște prezența lui Isus. Observați că însuși Ioan Botezătorul a indicat prezența lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Vă amintiți că Ioan Botezătorul spunea: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra Sa păcatele lumii”. Sau acea expresie care descrie întâlnirea lui Ioan Botezătorul cu Isus: „Spiritul Sfânt a coborât asupra Lui, cerul s-a deschis și un glas din cer s-a auzit: acesta este Fiul Meu preaiubit”. Dar acel glas al lui Ioan îl deranja pe Irod, pentru că era o mustrare prea vie pentru viața sa trăită în mod greșit. Nu îl recunosc, nu reușesc să-l vadă. Și Isus, da, înfăptuiește lucruri extraordinare.

Acest cuvânt e puternic și viu și pentru noi, pentru că și noi riscăm să nu-l recunoaștem. Adică l-am recunoscut eventual pe Isus într-un miracol, într-un moment luminos, l-am recunoscut în cadrul unor exerciții spirituale, într-o seară la o frumoasă întâlnire a Comunității familiale, în cadrul unei întâlniri profunde, semnificative, însă acum îmi vine greu să-l recunosc. Acum, în viața de zi cu zi, nu-i văd prezența, nu reușesc să-l văd. La mine acasă, în soțul meu, în soția mea, în lucrurile care se întâmplă, în fii, nu mai reușesc să-l recunosc, nu există, mă îndepărtez… Nici măcar comunitatea nu-mi dă răspunsuri, nu mă mai mulțumește, nu-l mai recunosc, trăiesc din amintirile trecutului, sunt fixat asupra unei imagini a lui Isus, dar nu reușesc să-l recunosc. E ca și când cineva căsătorit, acasă, ar recunoaște soția într-o frumoasă fotografie de la căsătorie și ar spune: „E aceea”, dar nu ar reuși să o vadă pe acea femeie în haine de lucru, cu un șorț; nu reușește să o vadă la uscătorie, nu reușește să o vadă când această femeie spune ceva.

Să nu-l mai recunoști în realitatea înconjurătoare. L-am văzut pe Isus glorificat într-o împrejurare anumită, l-am auzit pe Isus care vorbește inimilor noastre, dar nu-l mai recunoaștem atunci când e îmbrăcat ca un sărac. Nu-l mai recunoaștem când e înveșmântat pe cruce, și El este acolo, cu aceeași iubire, nu ne iubește mai puțin decât în alte împrejurări, e înveșmântat de aceeași iubire, doar că eu nu-l recunosc. El care s-a dăruit cu totul mie, cu trupul Său…

Să ne gândim de câte ori Isus ni s-a dăruit cu trupul Său, dar cu toate acestea eu nu-l recunosc, nu îi dau cuvântul, este lângă mine, dar nu-l văd; este, dar îl pun deoparte; este, dar mă comport ca și cum n-ar exista; este, dar nici măcar nu-i spun „Mulțumesc!„… Gândiți-vă uneori la greutatea noastră de a face o rugăciune de laudă. Acelui Isus, care se află în mijlocul nostru, care mă ascultă și mă privește, eu nu am curajul să-i spun: „Mulțumesc, Doamne; laudă ție, Doamne!” Sau, trec peste cuvânt și spun: „Dar nu e un cuvânt pentru mine, este pentru ceilalți”… Și Isus aștepta tocmai această întâlnire pentru a-ți spune: „Trezește-te, sunt aici și pentru tine!”

Sau de câte ori acel Isus, care mi-a dăruit trupul Său din iubire, în timpul zilei, se află acolo pentru a cerși un locușor, un locușor care să aibă importanță pentru noi. E foarte dur acel cuvânt pe care Isus îl adresează mulțimii: „Cine mă va recunoaște înaintea oamenilor și Eu îl voi recunoaște înaintea Tatălui Meu”. Să simțim toată frumusețea acestei expresii: „Cine mă recunoaște și în acest moment, Eu îl recunosc înaintea Tatălui Meu; cine mă recunoaște… Unde doi sau trei se adună în numele Meu…, Eu îl recunosc înaintea Tatălui Meu”. E ca și cum ar spune că despre acela dintre noi care, în acest moment, știe să-l recunoască prezent în mijlocul nostru, în acest moment Isus însuși îi spune Tatălui: „Iată-l pe fiul Tău, iat-o pe fiica Ta, privește la această fiică a Ta, mă recunoaște; o vezi pe acea fiică a Ta, se roagă, îmi mulțumește… aceasta este viața veșnică, Tată, ca să ajungă la Tine!” Să-l recunoști pe Isus înseamnă să fii călăuzit înspre Tatăl, să-l recunoști pe Isus prezent în acest moment înseamnă a intra în legătură, în acest moment, cu Tatăl care este în ceruri.

Atunci trebuie să privim și la celălalt risc pe care îl vedem în aceste puține rânduri din Evanghelie. Ioan Botezătorul l-a avertizat pe Irod în legătură cu prezența lui Isus, l-a avertizat pe Irod în legătură cu îndatoririle sale și Irod i-a tăiat capul. Riscul este acela de a reduce la tăcere vocile incomode; prefer să nu-l aud pe Isus care vorbește, prefer să nu iau Evanghelia în mână, pentru că așa stau mai liniștit în conștiința mea. Prefer să nu vin la comunitate, așa stau liniștit cu mine însumi. Nu am nici un motiv care să mă constrângă să spun „Mulțumesc„, să recunosc un cuvânt, să recunosc că ceilalți îmi sunt frați…

Imaginați-vă diferența dintre a sta în comunitate și a sta acasă pe canapea pentru a vedea un film la televizor, foarte frumos, foarte liniștitor, mă relaxează să stau comod în fața televizorului… Dar să ne gândim la darul de a întâlni frați și surori, aici și pentru împărăția cerurilor. Nu să ne întâlnim pentru a ne ține companie, pentru că putem să nu avem nevoie de companie și să stăm mult mai comod singuri acasă. Nu merg la comunitate pentru că am nevoie de companie, ci pentru că acolo începe compania pentru cer, acolo încep să povestesc despre lucrurile lui Dumnezeu, despre lucrurile cerești, acolo încep să gust o fraternitate, care este cea a cerului, cea care va dura pentru veșnicie, dincolo de moarte. Acolo experimentez o prezență care este a lui Isus, o prezență atât de afectuoasă, caldă, primitoare a lui Isus, care se manifestă ca iubire, pentru că așa îl simt viu pentru mine, îl văd viu în relatarea fraților. Dar și o prezență a lui Isus care îmi dă elan, mă împinge și aproape mă îndeamnă să mă mișc, să îl ascult, pentru ca să cresc, pentru ca să pot și eu de asemenea să devin dar pentru viața altora.

Riscul de a-l reduce pe Isus la tăcere, să uit… Da, am făcut frumoase exerciții spirituale și ne comportăm ca și cum nu le-am fi făcut. E riscul de a uita de acel moment al cuvântului prin care Domnul a ajuns la inima mea… și să ne comportăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat. E riscul unor semne deosebite, care s-au petrecut în viața mea personală, și să ne comportăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Nu spunem nimic cu voce tare, însă, în realitate, ajungem să acționăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat…

Așadar, este un risc și pentru noi, ca și pentru Irod, care căuta să-l vadă pe Isus, dar doar din curiozitate, doar pentru a vedea cum se va sfârși, în timp ce inima sa era rece. Prin urmare, vrem să ne încălzim inima și să o umplem de dorința de a-l vedea pe Domnul. Să pot spune: „Da, Doamne, doresc să experimentez prezența Ta”. Și pentru a face aceasta, cel puțin pentru o clipă, să ne gândim la dorința pe care o are Isus de a sta împreună cu noi. Cât de mult dorește Isus să se unească cu mine și în acest moment, cât de mult dorește Isus să-mi vorbească, să mă ia de mână. De câte ori, și eu nu știu, Isus m-a ținut strâns de mână, și așa nu am căzut, în situații grele, periculoase, dramatice.

A ne bucura de această prezență a lui Isus, care ne iubește pe fiecare dintre noi, ne iubește pe fiecare și ne ia de mână. Cel care ne-a dat trupul Său din iubire ține strâns lipită mâna Lui de a noastră, din iubire…

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *