CFE: Cine e „atins” de Isus îi aduce laudă și preamărire și îl vestește

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 22 decembrie 2016.
Partea 120 din 139 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 120
Cine e „atins” de Isus îi aduce laudă și preamărire și îl vestește
Text de bază: Lc 7,11-17

Dragi prieteni,

Înviere

Înviere

Ne exprimăm bucuria de a fi în ascultarea lui Isus, a Cuvântului Său, bucuria de a auzi că acest Cuvânt își face drum, își face spațiu în inima noastră, suscită emoții, sentimente, pentru că e Cuvântul Său. Să căutăm să primim toată frumusețea sa. Îl ascultăm pe Isus din Evanghelia lui Luca, cap. 7, vers. 11-17:

11 Îndată s-a dus într-o cetate numită Nain. Mergeau împreună cu El discipolii și o mare mulțime. 12 Când s-a apropiat de poarta cetății, iată că era dus la mormânt un mort, singurul fiu al mamei sale, și aceasta era văduvă; și multă lume din cetate era cu ea. 13 Când a văzut-o, Domnului i s-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” 14 Apropiindu-se, a atins sicriul, iar cei care-l duceau s-au oprit. Și a spus: „Tinere, îți zic, scoală-te!” 15 Mortul s-a ridicat și a început să vorbească, iar El l-a dat mamei sale. 16 Pe toți i-a cuprins teama și-l preamăreau pe Dumnezeu, zicând: „Un mare profet s-a ridicat printre noi” și „Dumnezeu a vizitat poporul Său”. 17 Vestea aceasta despre El s-a răspândit în toată Iudeea și în toată regiunea dimprejur.

Observăm, înainte de toate, în aceste rânduri ale Evangheliei, pe Isus care își face drum, umblă. Și într-una din zilele de mers pe jos împreună cu o mare mulțime, întâlnește un alt cortegiu, un cortegiu funerar. Practic sunt două cortegii: El face parte din cortegiul vieții, sunt discipolii care-L urmează, care stau cu El și trăiesc noutatea, frumusețea vieții, bucuria de a sta împreună. Pe de altă parte, un cortegiu funerar, care conține toate conotațiile morții, plecând de la acel fiu mort, singurul al mamei sale și aceasta era văduvă, până la cei care purtau sicriul. Sunt practic scoase în evidență acele elemente care exprimă gravitatea morții. În fața acestui cortegiu funerar, lui Isus i se face milă. Isus, trecând pe aproape, încearcă acest sentiment profund, această tulburare, nu e indiferent.

Aici subliniem un prim aspect pentru noi: Isus trăiește cu noi, umblă lângă noi, se află în istoria noastră, cunoaște toate străzile orașului nostru, cunoaște toate numerele caselor, cunoaște toate căile. Isus nu are ochi, urechi, inimă, false; Isus înviat nu este Isus de plastic, fals și ca atare nu aude; ci Isus are ochi, inimă, urechile celui Înviat, pline de viață, de compasiune. Isus și astăzi continuă să aibă ochi plini de compasiune. Dar de ce a intrat în noi ideea unui Dumnezeu care nu aude, a unui Isus Cristos care e absent? Faptul că a înviat îl face oare surd, mut, cu inima de piatră, o inimă pe care trebuie să căutăm să o sensibilizăm cu lacrimile noastre? Isus e plin de emoție… putem să îl întrebăm și în acest moment, întrebați-L: „Isuse, ce simți pentru mine în acest moment?” Și vă veți da seama că din inima voastră va izvorî un răspuns. Isus trăiește lângă noi, este în drum cu noi.

Dar să vedem o altă acțiune a lui Isus: „apropiindu-se, a atins”. Observați apropierea, dorința de a fi aproape, prezent: „a atins” și „s-au oprit”, era necesar să se oprească pentru ca să vadă urmările cuvântului lui Isus. „S-au oprit”; Isus atinge, ne atinge ca și când ne-ar atinge pe umăr, dar e necesar ca să ne oprim, să permitem să fim opriți, să-i permitem să facă ceva; să ne oprim, să-i permitem să ne atingă. De câte ori ne atinge printr-o intuiție interioară, având senzația unei prezențe, printr-un cuvânt care vine de la cineva apropiat, prin ceva ce citim, printr-o predică pe care o auzim, de câte ori ne atinge, însă noi nu ne oprim. Suntem ca mortul dus să fie înmormântat, dar nu ne oprim.

„Apropiindu-se, a atins…” De câte ori ne atinge Isus? Ne atinge pentru a ne spune cuvântul care ne dă viață, cuvântul care ne mângâie, cuvântul care ne ajută să ieșim din întunericul nostru, dar noi nu ne oprim. Și apoi, acel cuvânt se întâmplă în mod real: „Ție îți zic, scoală-te!” E cuvântul care dă viață, e cuvântul care ne face să trăim, e cuvântul care ne face să înviem, ne face să ne schimbăm viața, e în stare să ne mântuiască din moarte, să ne scoată din cercul vicios în care am intrat, să ne scoată din gândurile noastre întunecoase, înfricoșate, negre, în care adesea ne băgăm. Dar trebuie să permitem să ne spună acest cuvânt; trebuie cu adevărat să ne oprim, pentru ca El să ne poată spune acest cuvânt. Prin urmare, să-L lăsăm să ne spună acest cuvânt care ne schimbă, să ne lăsăm transformați de acest cuvânt care schimbă.

Observați însă ce se întâmplă adesea: ne lăsăm atinși, dar imediat după aceea suntem noi cei care îi spunem lui Isus ce trebuie să facă. Încercați să verificați în comportamentul vostru: „Doamne, trebuie să faci așa; Doamne, trebuie să schimbi acel lucru”. Suntem morți pe dinăuntru și spunem: „Doamne, Tu trebuie să o înviezi pe cumnata mea care nu înțelege nimic!” Suntem morți pe dinăuntru și spunem: „Doamne, Tu trebuie să-i schimbi mintea tatălui meu, mamei mele”. Suntem morți pe dinăuntru și spunem: „Doamne, trebuie să îl vindeci pe fiul meu!” Și noi suntem morți pe dinăuntru…

El ne oprește, ne atinge și noi îi spunem Lui ce trebuie să facă: „Doamne, Tu știi că nu ai idee cu cine ai de-a face? Îți spun eu, Doamne, pe cine trebuie să schimbi! Doamne, îți sugerez eu ce minune trebuie să faci, pentru că Tu, Doamne, nu prea înțelegi cum stau lucrurile în această lume, Tu nu înțelegi bine din ce parte a început răul, vezi că nu eu am fost de vină, a fost ea, a fost el…” Ca în grădina paradisului pământesc, a fost el, a fost ea… și astfel între timp șarpele învinge. „Doamne, îți spun eu ce minune trebuie să faci…!”

Gândiți-vă de câte ori avem prezumția de a fi cei care îi sugerează lui Dumnezeu despre cum trebuie să facă alegerile; lumea trebuie să se schimbe, eu trebuie să mă schimb, iar noi stăm aici să-i sugerăm lui Dumnezeu din ce parte se schimbă lumea. Iar acel cuvânt produce uimire și aici există confirmarea: „Tinere, îți zic, scoală-te!” Mortul s-a ridicat și a început să vorbească, iar El l-a dat mamei sale. Pe toți i-a cuprins teama și-l preamăreau pe Dumnezeu. Îl preamăreau pe Dumnezeu… Adică, văzând anumite lucruri bune, văzând această noutate, îl preamăresc pe Dumnezeu. Să știi să spui: „Mulțumesc!”; să știi să spui: „Laudă Ție, Te binecuvântez, Îți mulțumesc!”; să vezi motivul de laudă, să împărtășești motivul de laudă, aceasta e deja evanghelizare!

Prin urmare, să intrăm în miezul a ceea ce vrem să trăim mai mult, și anume rugăciunea de laudă. Pornind de la cea pe care o facem în comunitatea familială, până la rugăciunea de laudă care se poate face dimineața în mod spontan, în timp ce se merge la muncă, în mașină, cea care poate să fie făcută spontan între soț și soție, sau de pe buzele unei persoane văduve ori a unei persoane singure; câte motive de la laudă!

Încercați să o inventați, căutați-o… Cum pot să spun: „Eu nu am nici un motiv să laud pe Domnul, nu am suflu îndeajuns ca să deschid gura și să spun: Mulțumesc”? Sunt motive la care poate riscăm să nu ne gândim niciodată: „Doamne, îți mulțumesc pentru că ești aici, acum. În acest moment ești aici, în mijlocul nostru”; erai și înainte, când am început rugăciunea de laudă, dar riscăm să le mulțumim tuturor și ajungem să nu îți mulțumim Ție, care ești aici, acum. Ești mereu prezent când ne adunăm în numele Tău… Câți soți îi mulțumesc? „Îți mulțumesc, Doamne, că ești aici acum, cu noi!” Și când se face rugăciunea de laudă, de câte ori spun: „Doamne, îți mulțumesc pentru că ne faci una cu Tine”?

Ce anume ne reunește în acest moment? Ospitalitatea acestei familii? Ospitalitatea acestei case? Ce anume vă unește? Pentru că faceți parte din comunitate? Ce anume vă ține uniți? Isus! Și cine vă vorbește astăzi? Isus! „Îți mulțumesc, Doamne, că îmi vei vorbi și astăzi!” De câte ori i-ați mulțumit Domnului pentru că vă va vorbi; ”Îți mulțumesc, Doamne, aștept cuvântul Tău; Doamne, ce ai să-mi spui în această seară? Aștept cuvântul Tău, îți mulțumesc!” De câte ori spunem: „Îți mulțumesc pentru cuvântul Tău, Doamne”?

Iată de ce niciodată să nu dăm răspunsuri unul altuia după ascultarea Cuvântului, atunci când are loc ecoul, împărtășirea. Niciodată nu răspundeți celuilalt! De ce vreți să luați cuvântul de la Isus și să vă considerați voi mai importanți? Permiteți-i lui Isus să vorbească direct persoanei, nu-i luați locul! Lui trebuie să-i mulțumim: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că acelei doamne i-ai spus așa; îți mulțumesc, Doamne, pentru că acelei persoane i-ai spus așa, chiar dacă gândește diferit decât mine, sper ca Tu să-mi spui mie ceva diferit”. Lăsați ca El să fie unicul Învățător! Și nu pentru a devaloriza tot ceea ce fiecare dintre noi știe, categoric nu! Toți sunteți persoane excepționale, foarte pregătite, lăsați însă să fie doar El, doar El…! Pentru că lumea doar de El are nevoie! Eu însumi aș vrea să dispar și să nu trebuiască să vă țin aceste predici, să rămână doar cuvântul, doar El să triumfe!

„Îți mulțumesc pentru cuvântul Tău!” De câte ori în rugăciunile noastre de laudă spunem: „Îți mulțumesc pentru prezența Ta fizică în această parohie; îți mulțumesc pentru prezența Ta fizică; îți mulțumesc pentru că ai inventat Euharistia; îți mulțumesc pentru Liturghia duminicală; îți mulțumesc pentru că ai intervenit pentru mine, ai înviat pentru mine; îți mulțumesc pentru darul Spiritului Tău; îți mulțumesc pentru că prin Botez ne-ai făcut frați; îți mulțumesc pentru că suntem frați!” Să scoatem din noi aceste motive, scrieți-le în vreun colț al inimii voastre și spuneți din când în când: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru aceasta, pentru că exiști!”

Dragi prieteni, cine nu știe să citească cuvintele mari ca acestea cum va putea să citească cuvintele mici? Dacă nu știți să mulțumiți celui care vă dăruiește o casă, cum credeți că-i veți mulțumi celui care vă dă o cărămidă? Dacă vom ști să folosim toate aceste ocazii de a spune: „Mulțumesc!”, vom ști să citim toate aspectele speciale. „Îți mulțumesc, Isuse, pentru că în această dimineață boilerul de apă caldă funcționa!” Toți ați putea să-i spuneți: „Îți mulțumesc, Isuse, pentru lumină, pentru flori, pentru lume; îți mulțumesc, Doamne, pentru cina de ieri seară, pentru fraternitate, pentru soția mea, soțul meu, fiii mei; îți mulțumesc, Doamne, pentru aceste comunități familiale”; puteți spune toți același lucru, dar mulțumiți-i lui Isus, pentru Isus! Laudă ție, Cristoase! Prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, acesta este cel mai mare Mulțumesc!, pentru a ajunge apoi la motivele cele mai mici de a mulțumi, să știi să le vezi… „Pe toți i-a cuprins teama”.

Să fim atenți așadar: dacă nu mai știm să vedem lucrurile pe care le face Isus, cum vom putea să ne bucurăm de prezența Sa? Când facem deci rugăciunea de laudă, să nu introducem și o cerere: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru această dimineață, dar îți cer deja harul ca să…” Rugăciunea de cerere țineți-o pentru finalul comunității, atunci când e momentul rugăciunii de mijlocire! Să reușim să deosebim rugăciunea de laudă de rugăciunea de mijlocire sau de cerere; rugăciunea de mulțumire de rugăciunea de cerere. E ca și când am întinde mâna pentru a-i mulțumi unei persoane și în timp ce mulțumim îi spunem: „Trebuie să mai faci încă ceva pentru mine…” Să facem rugăciunea de laudă și numai apoi, la sfârșit, rugăciunea de cerere.

La fel și rugăciunile voastre simple: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru moartea Ta pe cruce pentru mine!” E foarte important să le facem; chiar dacă le spunem de mii de ori, aceasta se poate repeta de fiecare dată când facem rugăciunea de laudă. Dar să facem această rugăciune în mod simplu, asemenea unui copil care simte dorința să spună: „Mulțumesc!” mamei sale, să dea un sărut mamei sale.

Rugăciunea de laudă înseamnă să-L recunoști pe Isus, să recunoști prezența Sa, ceea ce El face! Rugăciunea de laudă înseamnă să consimți ca iubirea lui Dumnezeu, iubirea lui Isus să se răspândească. Cine învață să aducă laudă, învață și să vestească! Așa cum spune această Evanghelie: faima, lucrurile minunate pe care le făcea, „vestea aceasta despre El s-a răspândit în toată regiunea dimprejur”.

Rugăciunea de laudă e calea spre evanghelizare.

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *