Un Jubileu la Vatican pentru persoanelor fără adăpost

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Cristian Blăjuț
Sursa: CrestinSeDevine.wordpress.com

Papa Francisc a dorit ca în cadrul acestui An Jubiliar al Milostivirii Divine să existe un timp special pentru persoanele fără adăpost. Data aleasă pentru această categorie de persoane, atât de dragă lui Dumnezeu (cele din urmă, cele mai mici) precum și Papei Francisc, este ziua de 11 noiembrie, zi în care Biserica noastră îl cinstește pe Sf. Martin, episcop de Tours, cel care și-a împărțit mantia de soldat cu un cerșetor care tremura de frig și avea nevoie de o haină. Acest Jubileu al oamenilor fără adăpost se va încheia duminică 13 noiembrie, când în Piața Sf. Petru din Vatican sunt așteptați peste 6000 de asemenea persoane din mai multe țări ale lumii, mai ales din cele europene. Pentru un moment, lumea noastră modernă va trebui să recunoască că deși deține multe bogății, mai trăiesc și multe persoane care nu au nimic, nici măcar un acoperiș sub care să se adăpostească.

Să medităm asupra acestor persoane fără adăpost. Cine sunt și de unde provin? Opina publică, de cele mai multe ori, le numește: oameni ai străzii, boschetari. Mulți îi etichetează ca fiind persoane care nu vor să muncească, sau incapabile să muncească și să aibă relații sociale și care, uneori, devin periculoase, pentru că sunt alcoolice, toxico-dependente sau bolnave mintal. Aceste imagini stereotipe stigmatizează pe cei fără adăpost, ajungând să fie îndepărtați din societate, să fie marginalizați.

Poate ar fi mai multe de spus, realitatea acestor persoane o cunoaștem, dar de multe ori închidem ochii, întoarcem capul, trecem pe partea cealaltă a străzii ca să le evităm, sau mai bine zis, ca să nu ne tulbure conștiința. Indiferența noastră față de aceste persoane, oglindește faptul că am pierdut mult din spiritul de omenie. Un câine a ajuns astăzi să valoreze mai mult decât un om al străzii, iar pentru un adăpost rezervat câinilor fără stăpân facem mitinguri și strângem fonduri, în timp ce pentru sărmanii oameni fără adăpost, tot mai mulți dintre noi manifestă doar dispreț, ură, cuvinte batjocoritoare și, mai ales, indiferență.

Uneori, mă întreb: cum m-aș simți eu dacă aș fi în locul unei astfel de persoană fără adăpost? Care ar fi așteptările mele din partea celorlalți semeni ai mei? Ne-am obișnuit să pasăm responsabilitatea instituțiilor statului, să lăsăm în grija institutelor de binefacere aceste cazuri, pentru că noi avem alte preocupări. Pentru un popor creștin ca al nostru, indiferența multora ne situează printre oamenii fără de inimă; lipsa noastră de omenie față de semenii noștri nevoiași  dovedește incoerența noastră cu crezul pe care îl mărturisim. Cum vom sta în fața Judecătorului celui drept, atunci când ne va reproșa: «am fost flămând și nu mi-ați dat să mănânc, am fost însetat și nu mi-ați dat să beau, am fost străin și nu m-ați primit, gol și nu m-ați îmbrăcat, bolnav și în închisoare și nu m-ați vizitat» (Mt 25, 42-43)? Nu putem fi indiferenți, pentru că indiferența ucide.

Pe de altă parte, aș putea da și o mulțime de exemple concrete de oameni cu suflet mare care, în bunăstarea lor, și-au adus aminte de cuvintele lui Isaia prorocul: «Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol îmbracă-l, și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău» (Is 55, 7). Legat de aceasta, aș dori să vă reamintesc două întâmplări deosebite, care au făcut înconjurul lumii.

Prima întâmplare: Richard Gere vorbește despre experiența sa de „boschetar” ignorat de newyorkezi, în timp ce turna filmul ”Time Aut of Mind”  în anul 2014. Timp de patruzeci de minute, actorul a fost  în postura unui om fără adăpost, umblând pe străzile din New York. Actorul povestește: „Nimeni nu și-a încrucișat privirea cu privirea mea. Numai o doamnă a avut milă de mine, oferindu-mi ceva de mâncare. A fost o experiență pe care nu o voi uita niciodată!”.

Într-un interviu despre filmul amintit mai sus, Richard Gere mai spune: „De atâtea ori uităm cât suntem de norocoși. Nu trebuie să considerăm acest fapt ca fiind obligatoriu. Și dacă putem să ajutăm pe cineva care se află în dificultate, trebuie să facem acest lucru. Din acest motiv, după ce am terminat de filmat, am făcut un tur în jurul străzii unde am filmat, și am dăruit câte o bancnotă de o sută de dolari și ceva de mâncare tuturor persoanelor fără adăpost pe care le-am întâlnit. Ele au plâns și mi-au mulțumit, zicându-mi: Sunteți schimbarea pe care vreți să o vedeți în lume!”. [1]

A doua întâmplare: Când, în anul 800, Împăratul Carol cel Mare a primit  un teren de la Papa situat la câțiva pași de Mormântul lui Petru, cu scopul de a-i îngropa pe pelerinii germani, nu și-ar fi putut imagina că, după douăsprezece secole, printre mormintele principilor și cavalerilor și-ar găsi loc și un om al străzii. Și, totuși, acest lucru s-a întâmplat în ziua de 9 ianuarie 2015, când bătrânul „boschetar” de origine flamandă, Willy, mort la jumătatea lui decembrie 2014 din cauza frigului, a fost înmormântat în Cimitirul Sfânt al Teutonilor din Vatican. Pentru cei mulți din zona Pieții Sf. Petru, Willy era o figură familiară, admirată mult pentru demnitatea și bunătatea sa. Printre prietenii săi se afla și Mons. Americo Ciani, canonicul Bazilicii Vaticane, care – într-un interviu realizat de Alessandro Gisotti – se oprește asupra figurii lui Willy și asupra semnificației, pe care o are înmormântarea lui în interiorul zidurilor Vaticanului.

Reproduc un fragment din interviul cu Mons. Ciani:

 Răspuns la întrebarea reporterului: Willy era un spirit liber, cu o credință de nezdruncinat. Un om al rugăciunii constante. Venea în Biserica „Sf. Ana” (în Vatican) și asculta două Liturghii, se împărtășea, iar apoi se așeza pe strada de la Poarta Angelica sprijinindu-se de un lampadar, având lângă el căruciorul său și privind la toate persoanele care treceau. De multe ori se întreținea cu câte cineva, întrebându-l: „Dumneavoastră vă spovediți din când în când? Să știți, că e necesar să vă spovediți, dacă nu, atunci în Rai nu veți ajunge!” Trăia într-o manieră simplă, modestă, iubitor de libertatea sa. Apoi, mai târziu, am aflat de la  părintele Bruno Silvestrini, parohul de la „Sf. Ana”, că murise. Însă nu știam unde se afla. Mai apoi, am aflat de la prietenul meu Paul Badde și soția sa Cristina că el urma să fie înmormântat. Paul Badde face parte din Confraternitatea Cimitirului teutonic din Vatican, și deoarece Willy Herteleer era flamand și  catolic, mort la Roma, exista posibilitatea de a-l înmormânta în Cimitirul teutonic. Lucru care s-a și întâmplat în ziua de 9 ianuarie 2015. Am fost invitat de Paul Badde să celebrez funeraliile sărmanului Willy în capela Cimitirului teutonic, și i-am mulțumit Domnului pentru faptul că mi-a prilejuit să întâlnesc un om aparent singur, dar care nu se simțea astfel, pentru că în el era prezent harul lui Dumnezeu. El se ruga, se ruga mult, și întotdeauna spunea: „Medicamentul meu este Sfânta Împărtășanie”.

Reporterul: Un lucru care uimește este faptul că Willy, un boschetar, se odihnește acum printre mormintele principilor, ale cavalerilor… morminte seculare…

Răspuns: Sigur, ne aflăm  în perfectă sintonie cu mesajele atât de pătrunzătoare ale Papei Francisc, care atinge mereu problema celor excluși, a celor care în societatea noastră nu contează nimic, sunt doar un număr, dar care sunt la inima nu numai a Papei, ci și a lui Isus Cristos care i-a iubit întotdeauna, și a avut predilecție pentru cei săraci.

Reporterul: Această întâmplare trebuie să fie, oarecum, și un îndemn pentru noi toți, ca să-i privim cu alți ochi pe toți oamenii străzii care, de exemplu, se află, trăiesc și în jurul Bazilicii Sf. Petru…

Răspuns: Exact! Eu pictez de mai mulți ani, organizez expoziții de pictură pentru a-i ajuta pe misionari, iar lui Willy i-am spus într-o zi: „Fii atent, că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, am să-ți fac un portret”. Iar el era foarte fericit și încântat. I-am făcut două portrete: unul în acuarele și altul în pastel. Când a venit vorba să celebrez ritul înmormântării lui, Paul Badde mi-a spus: „Trebuie să aduci în biserică cele două tablouri!” Și, atunci, le-am așezat la picioarele altarului: unul în dreapta și celălalt în stânga catafalcului [2].

Să ne gândim cât de multe alte exemple găsim în jurul nostru, și dacă am avea ochii și dorința de a le vedea, atunci inima noastră s-ar transforma, și am înțelege mai bine acele cuvinte ale Scripturii, care ne spun: «Mila vreau și nu jertfă» (Mt 12,7).

Mântuitorul Cristos proclamă: «cei din urmă vor fi cei dintâi» (Mt 20,16). Aceste cuvinte au devenit motorul principal care pune în mișcare întreaga Biserică catolică.  Din primul moment al desemnării sale ca urmaș pe scaunul lui Petru, Cardinalul Jorge Mario Bergoglio își va alege numele de Francisc, gândindu-se la Francisc de Assisi, omul sărăciei. Primele sale cuvinte aveau să fie: „Cât îmi doresc o biserică săracă, o biserică pentru cei săraci”. Și, într-adevăr, cei săraci care prin natura lor sunt cei din urmă în societatea noastră, aveau să devină cei dintâi în preocupările Papei Francisc. Cred că ar trebui  scrisă o carte, care să înfățișeze toate inițiativele sale în favoarea celor săraci, a celor din urmă și a celor fără adăpost.
Cu prilejul Jubileului oamenilor fără adăpost, sculptorul canadian Timothy P. Schmalz a realizat o statuie în bronz care îl reprezintă pe Cristos care, asemenea unui om fără adăpost, doarme pe o bancă. De fapt, să nu uităm cuvintele Mântuitorului, care spune: «Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-și rezema capul» (Mt 8,20). Ideea aceasta i-a venit artistului canadian după ce a văzut pe o bancă un emigrant care dormea în frig, în ajunul Crăciunului. Timothy P. Schmalz constată: «Când îi vedem pe emigranți, trebuie să-l vedem pe Isus Cristos» [3]. Interesantă este această statuie, căreia nu i se vede chipul, însă se poate observa cu ușurință urmele cuielor lăsate în picioarele omului care stă întins pe o bancă.

Atunci, când cei din urmă vor deveni preocuparea noastră cea dintâi, iar noi ne vom implica pentru a edifica o lume mai bună, mai umană, abia atunci în fiecare seară înainte de a merge la culcare, vom putea rememora, fără a avea coșmaruri peste noapte, cuvintele din Evanghelia după Matei : «Doamne, când te-am văzut flămând și te-am hrănit, sau însetat și ți-am dat să bei? Când te-am văzut străin și te-am primit, sau gol și te-am îmbrăcat? Când te-am văzut bolnav sau în închisoare și am venit la tine? Iar regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut» (Mt 25, 37-40).

[1] http://www.tgcom24.mediaset.it/spettacolo/richard-gere-io-clochard-un-esperienza-che-non-dimentichero-mai-_2138377-201502a.shtml

[2] http://it.radiovaticana.va/news/2015/02/26/clochard_sepolto_in_vaticano,_tra_principi_e_cavalieri/1125800

[3] https://www.avvenire.it/chiesa/Pagine/se-gesu-e-un-senzatetto

Posted in Biserică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *