Martin Luther și începuturile Reformei

Teme: Biserică.
.
Publicat la 1 noiembrie 2016.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Cristian Blăjuț
Sursa: CrestinSeDevine.wordpress.com

«Disputa dintre Martin Luther și Dumnezeu a călăuzit și a determinat toată viața sa. A fost urmărit în mod continuu de întrebarea: «Cum pot avea un Dumnezeu milostiv?». Și l-a găsit pe acel Dumnezeu milostiv în Evanghelia lui Isus Cristos. În Isus răstignit se află adevărata teologie și cunoaștere de Dumnezeu.

Martin Luther

În anul 2017 modalitatea cea mai potrivită, pentru creștinii catolici și luterani, de a privi în urmă la evenimentele care s-au petrecut acum 500 de ani, va fi aceea de a pune în centrul atenției Evanghelia lui Isus Cristos. Evanghelia ar trebui celebrată și vestită contemporanilor noștri, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu se dăruiește pe sine însuși oamenilor, și ne invită să întrăm în comuniune cu el și cu Biserica sa. Acesta este izvorul bucuriei noastre pentru credința noastră comună»[1].

Există un principiu care sună astfel: ignoratia legis neminem excusat! Parafrazând acest principiu care exprimă un mare adevăr, aș remarca că ignoranța privind conținutul doctrinei Reformei protestante nu scuză pe nimeni. Oare, pentru simplu fapt că suntem încă ancorați în ideea de a trăi în Balcani, ne scuză sau ne dă dreptul să privim cu suspiciune pe aceia care cred în Isus Cristos într-un mod diferit față de noi? Zilele acestea, când Papa Francisc se află în vizită în Suedia, pentru a fi prezent la comemorarea celor 500 de ani de la începutul Reformei, în Presă și pe Internet au apărut o mulțime de articole pro sau contra prezenței catolice la acest aniversar. Îmi imaginez ce impact mediatic va avea asupra orientalilor acest moment…!!!

Pentru a face puțină lumină asupra acestui eveniment important în mintea celor care se declară fii ai lui Dumnezeu, mi-am propus să scriu câte ceva despre Luther și Reforma sa, cu scopul de a reîmprospăta cunoștințele unora, și de a da altora posibilitatea de a nu judeca pe nimeni, fără cunoașterea felului în care s-au petrecut lucrurile.

În documentul citat la începutul acestui articol există un paragraf care face lumină asupra celor petrecute în trecut, iar pentru că acesta ne poate ajuta cel mai bine să înțelegem sensul acestui eveniment comemorativ, la 500 de ani de la începutul Reformei luterane, îi voi da citire: «Când catolicii și luteranii își vor aminti împreună, din această perspectivă, controversele teologice și evenimentele din secolul XVI, vor trebui să țină cont de circumstanțele acelui secol. Luteranii și catolicii nu pot fi acuzați pentru ceea ce s-a întâmplat, din moment ce unele evenimente de la 1500 au fost în afara oricărui control. Atunci convingerile teologice și puterea politică erau de cele mai multe ori amestecate între ele. Mulți oameni politici, de multe ori, se foloseau de idei teologice autentice, pentru a-și atinge scopurile proprii, în timp ce mulți teologi propuneau ideile lor teologice cu mijloace politice. În această arenă complexă de factori este foarte dificil, să atribuim unor simpli indivizi responsabilitatea pentru efectele specifice ale acțiunilor și să le individualizăm greșelile»[2].

Intenția mea este să fac un excursus rapid prin viața lui Martin Luther pentru a ajunge la începuturile Reformei, deși ar fi interesant, cu prilejul acestei comemorări, să trecem în revistă pe exponenții cei mai de seamă a Reformei, mai ales la începutul acestui an aniversar ce se va încheia la 31 octombrie 2017.

În cele ce urmează voi încerca să fac o prezentare a unui articol scris de Emidio Campi, profesor emerit de Istoria Bisericii, la Universitatea din Zürich, articol intitulat Nașterea și dezvoltarea protestantismului (sec. XVI-XVIII)[3].

Martin Luther s-a născut la Eisleben, în Turingia, la 10 noiembrie 1483. După ce a terminat studiile pregătitoare urmează cursurile de drept la Universitatea din Erfurt. Însă, după câteva luni abandonează totul, iar în iulie 1505 decide să intre în conventul eremiților augustinieni din acel oraș. Hirotonit preot în primăvara anului 1507, a fost desemnat să studieze teologia în centrul general al ordinului, la Erfurt. În toamna anului 1508, a fost transferat în conventul augustinienilor din Wittenberg, cu scopul de a-și continua studiile universitare și pentru a obține doctoratul. În afară de aceasta, în cadrul ordinului său a ocupat funcții de încredere. Apoi, la începutul anului 1511, a fost trimis la Roma împreună cu un alt confrate, pentru a rezolva anumite probleme ale provinciei călugărești saxone. În octombrie 1512 obține gradul de doctor în teologie, îi este încredințată misiunea de profesor de exegeză biblică la universitatea din Wittenberg și, în același an, este numit vice-prior al mănăstirii din Wittenberg iar, în mai 1515, devine vicar teritorial peste zece mănăstiri, dintre care una era aceea din Erfurt unde făcuse noviciatul.

Această carieră rapidă ascunde, însă, o frământare lăuntrică care i-a pricinuit lui Martin Luther multă suferință spirituală. El întrase în conventul fraților emeriți ai Sf. Augustin, stăpânit fiind de dorința puternică de a urma perfecțiunea evanghelică și de a-și asigura mântuirea personală. Și nereușind să-și găsească liniștea sufletească în rugăciunea corală și în celelalte practici de pietate, tânărul călugăr începe să mediteze asupra Sfintei Scripturi, meditație care îi va aduce pentru un timp liniștea sufletească. Năzuind la ceva mai mult Luther aprofundează scrierile Sf. Augustin și ale Sf. Bernard de Clairvaux, dar și tratatele lui Jean Gerson. Vicarul general al ordinului, Johannes Staupitz, îl îndeamnă să studieze pe Johannes Tauler și Deutsch Theologia, care vor avea o mare influență asupra lui. El, însuși, mărturisește: «În timp ce meditam zi și noapte asupra pasajului din Epistola către Romani: „Justiția lui Dumnezeu s-a revelat în Evanghelie așa cum este scris: cel drept va trăi prin credință”. Imediat, am simțit că renasc și mi se părea că pentru mine se deschiseseră larg porțile raiului. Din acel moment Scriptura întreagă a avut pentru mine o semnificație nouă. Am parcurs textele după cum memoria mi le prezenta, și mi-am dat seama că am găsit termeni care trebuiau să fie interpretați, în mod analog, ca operă a lui Dumnezeu, adică opera pe care Dumnezeu o săvârșește în noi, puterea lui Dumnezeu prin care el ne dă forță, înțelepciunea prin care ne face înțelepți, ne mântuiește, ne face să devenim gloria lui Dumnezeu»[4].

Luther, fiind doctor in Biblie, consideră că este îndreptățit să prezinte această noutate a gândirii sale în spațiul public, dar interpretările sale sunt contrare învățăturii Bisericii de până atunci. Însă, ceea ce avea să dea naștere controverselor dintre Luther și Biserică era viziunea acestuia asupra indulgențelor.

Cred că merită să amintim aici despre indulgențe. Ele implicau iertarea pedepselor temporare celui care își recunoștea și își mărturisea păcatele, în timp ce Biserica putea ierta această pedeapsă temporară, în virtutea meritelor infinite ale lui Isus Cristos. În afară de aceasta, puterea de a legea și dezlega era extinsă și asupra pedepselor celor din Purgator; exista posibilitatea de a dobândi indulgențe în favoarea sufletelor celor morți, oferind un ajutor (bani) pentru ca pedepsele celor morți să fie scurtate. Scopul era de a-i ajuta pe credincioși să facă o adevărată ispășire, determinându-i să practice operele de pocăință și de caritate. Dar, în practică, se verificau cele mai grosolane abuzuri, prin care confundând pedeapsa temporară cu vina se promitea că era suficient ca cineva să achiziționeze bula indulgenței, pentru a obține iertarea anumitor păcate sau, chiar, ca sufletul să zboare de-a dreptul din purgator în cer. Se știe că acest abuz a făcut din indulgențe o formă obișnuită de finanțare a Bisericii. Apogeul neînțelegerii problemei indulgențelor pentru Luther a atins punctul cel mai important în 1517, atunci când arhiepiscopul de Mainz, Magdemburg și Halberstad a introdus o indulgență, predicată de dominicanul Johannes Tetzel, care a atras atenția lui Luther. El a pregătit 95 de teze pentru a clarifica eficacitatea indulgențelor pe care, după o legendă a lui Melanchton, le-ar fi afișat pe ușa bisericii castelului din Wittenberg, în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinților, la data de 31 octombrie 1517. În realitate, Luther a pus în circulație aceste teze propunând discutarea lor, după metoda academică a timpului. Făcând acest gest, Luther nu a săvârșit niciun act revoluționar sau o instigare la revoltă, ținând cont de faptul că un teolog avea menirea să critice eventualele abuzuri din partea Bisericii. Trebuie să afirmăm, că toți cei din universitatea din Wittenberg și majoritatea conventurilor augustiniene au fost de acord cu el, și l-au susținut în atitudinea lui cu privire la indulgențe, în timp ce arhiepiscopul Albert din Mainz a reacționat violent trimițând cele 95 de Teze la Roma, suspectându-l pe fratele Martin Luther de erezie.

În timp ce la Roma începea procesul împotriva lui Luther, la Heidelberg, la 25 aprilie 1518 avea loc capitulul congregației saxone. Cu acest prilej, Luther a prezentat o serie de texte care nu se limitau doar la critica sistemului indulgențelor, ci exprimau și principiile fundamentale ale teologiei sale, definită de el theologia crucis în contrapoziție cu theologia gloriae a scolasticii medievale.

Procesul lui Luther a avut parte de o amânare de aproape douăzeci de luni. În ianuarie 1519, murind împăratul Maximilian I de Habsburg, au început intrigile diplomatice pentru succesiunea imperială. Papa Leon al X-lea, care inițial era favorabil candidaturii lui Francisc I al Franței, a susținut candidatura electorului de Saxonia Frederic cel Înțelept, cu scopul de a se opune lui Carol de Habsburg. Însă puternicul principe saxon ținea foarte mult la fratele Martin Luther și îl proteja cu discreție. Datorită acestei protecții față de Luther și de Reforma sa, Roma a fost determinată să ia o hotărâre decisivă. Procesul împotriva presupusului eretic s-a reluat după încoronarea lui Carol al V-lea de Habsburg, la începutul anilor 1520. De data aceasta procesul a fost rapid; la 15 iunie 1520 a fost emisă Bula papală Exsurge Domine prin care erau condamnate doar anumite texte ale sale și nu persoana augustinianului de Saxonia, cerându-i-se să le retragă în termen de șaizeci de zile, în caz contrar fiind amenințat cu excomunicarea. Acest termen începea din momentul înmânării documentului celui interesat, adică din 10 octombrie. La această Bulă, Luther va răspunde prin trei scrieri programatice. Prima dintre ele, intitulată Nobilimii creștine de națiune germană (august 1520), prezenta un amplu și echilibrat program de reformare a creștinătății de la cap până la mădulare. Cea de-a doua scriere, De captivitate babylonica ecclesiae (octombrie 1520) făcea referință la captivitatea laicilor supuși tiraniei clerului. Aceasta fiind lipsită de un fundament biblic, îl determină pe Luther să se opună pretenției unei supremații a statutului religios, invocând doctrina preoției universale a credincioșilor, preoție fondată pe botezul primit și pe credință. În afară de aceasta, reduce numărul sacramentelor de la șapte la două, Botezul și Euharistia, respingând însă învățătura cu privire la transsubstanțiune și la caracterul de jertfă a Liturghiei, revendicând dreptul laicilor de a se împărtăși sub ambele specii ale pâinii și vinului. Cea de-a treia scriere, Libertatea creștinului (noiembrie 1520), dezvoltă o concepție despre viața creștină care își are fundamentul pe justificarea în credință. Această concepție pune pe om într-un raport nou cu Dumnezeu și cu lumea, în aceasta constând libertatea omului. Pentru că – după cum explica Luther prin două propoziții antitetice – numai omul justificat prin credință este un «domn liber peste orice lucru, și nu este supus nimănui», adică este cu adevărat liber să-l iubească pe Dumnezeu, nu pentru recompensă ci din recunoștință. Și, în același timp, numai persoana reînnoită prin credința justificatoare este un «servitor binevoitor în orice lucru și supus fiecăruia», adică se pune de bunăvoie în slujba aproapelui, fără a considera că săvârșește fapte meritorii. Așadar, «credința trebuie să fie maestra și începutul tuturor operelor, altminteri ele nu sunt nimic». Principiile afirmate aici, deja anticipate în Predicile despre faptele bune (iunie 1520), au avut o valoare și o semnificație istorică pentru protestantism: au format ceea ce va fi numit mai târziu etica protestantă.

De la polemica despre indulgențe, începută cu cele 95 de Teze, au trecut abia trei ani și programa reformatoare a lui Luther era deja fixată în termenii cei mai preciși. Bula Exsurge Domine venise prea târziu, ca să mai poată opri ruptura inevitabilă. Într-o atmosferă tulburătoare, în 10 decembrie 1520, profesorul Martin Luther de la Wittenberg în fața studenților săi și a populației convocate în acest scop, dădu foc documentelor și scrierilor papale împreună cu dreptul canonic și cu tratatul de teologie scolastică, ca semn al împotrivirii față de autoritatea și învățătura papei de la Roma. Papa Leon al X-lea lăsă să treacă câteva luni și, apoi, pe data de 3 ianuarie semnă Bula Decet romanum pontificem prin care Luther era excomunicat în mod formal și expres.

Conflictul lui Luther cu Roma era rezolvat de acum în mod definitiv, și nu mai rămânea decât să se pună în execuție sentința, misiune care a fost încredințată autorității imperiale reunită la Worms în ianuarie 1521. După multe ezitări și împotriva părerii delegatului pontifical Ieronim Alexandru, acesta acceptă ca fratele călugăr Martin Luther să se prezinte în fața autorităților. Convocat în ziua de 17 aprilie, în prezența împăratului nou ales, Carol al V-lea, și a reprezentanților statelor germane, el nu a fost examinat de o comisie de învățați după cum și-a dorit Frederic de Saxonia, ci i-a fost intimată numai posibilitatea de a alege între retractarea celor afirmate și excomunicarea sa ca eretic. Răspunsul pe care Luther l-a murmurat în fața adunării a fost: «Nu pot și nu vreau să retractez, pentru că nu este drept și nici folositor să merg împotriva propriei conștiințe. Dumnezeu să mă ajute. Amin.» La 26 aprilie a părăsit orașul Worms însoțit de o gardă imperială, pentru a se reîntoarce la Wittenberg. O lună mai târziu, tribunalul Dietei promulga sentința prin care îl declara pe Martin Luther eretic și îl alunga din teritoriile imperiului. Din acel moment Martin Luther deveni un adversar de temut al catolicității și un revoluționar care avea să atragă după el tot mai mulți urmași. Cu fiecare zi care avea să treacă, Reforma avea să se răspândească tot mai mult, mai ales că în acele vremuri principiul era cuius regio eius religio.

Acum, după 500 de ani, într-o lume care, în mod creștin, se declară creștină, rămâne ca fiecare confesiune, luterană și catolică, să regăsească acele elemente comune, care au fost definite în mod succint, precum și în cele cinci recomandări ecumenice propuse de Comisia luterană – catolică pentru unitate:

«Prima recomandare: catolicii și luteranii ar trebui totdeauna să pornească de la perspectiva unității și nu din perspectiva diviziunii, cu scopul de a întări ceea ce au în comun, chiar dacă este mai ușor să se observe și să experimenteze diferențele.

A doua recomandare: luteranii și catolici ar trebui să se lase transformați continuu de întâlnirea cu celălalt și de mărturia reciproc a credinței.

A treia recomandare: catolicii și luteranii ar trebui să se angajeze din nou, să caute unitatea vizibilă, să elaboreze și să dezvolte împreună ceea ce aceasta comportă ca pași concreți, și să tindă în mod constant spre acest obiectiv.

A patra recomandare: luteranii și catolicii ar trebui să redescopere împreună puterea Evangheliei lui Isus Cristos pentru timpul nostru.

A cincea recomandare: catolicii și luteranii ar trebui să dea împreună mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu, prin vestirea Evangheliei și în slujirea lumii»[5].

Măcar acum, la acest ceas aniversar, să punem la suflet cuvintele de îndemn ale Papei Ioan Paul al II-lea: «Să iertăm și să cerem iertare! În timp ce îl lăudăm pe Dumnezeu care, în iubirea sa milostivă, a trezit în Biserică o mulțime de lucrători plini de sfințenie, de ardoare misionară și de o dăruire totală față de Cristos și față de aproapele, nu putem să nu recunoaștem infidelitățile față de Evanghelie pe care le-au avut unii dintre frații noștri, mai ales în cel de-al doilea mileniu. Să cerem iertare pentru diviziunile care au apărut între creștini, pentru folosirea violenței pe care unii dintre ei o folosit-o în slujba adevărului, și pentru atitudinile pline de neîncredere și ostilitate asumate uneori față de membrii altor religii»[6].

Numai în felul acesta, vom evita pe viitor să mai vedem doar paiul din ochiul fratelui nostru…

Note:

[1] COMISIA LUTERANĂ-CATOLICĂ pentru unitate, Dal conflitto alla comunione (De la conflict la comuniune). Document comun semnat de catolici și luterani cu prilejul celebrării celor 500 de ani de la începerea Reformei lui Martin Luther.

[2] Idem, nr. 231.

[3] Cf. E. Campi., Nascità e sviluppi del protestantesimo (secoli XVI-XVIII), in G. Filoramo e D. Menozzi (a cura di)., Storia del Cristianesimo. L’Età Moderna, Vol.3, Ed. Mondolibri spa, Milano 2002, pp.5-28.

[4] WA54, 186.

[5] Comisia Luterană-catolică pentru unitate, nr. 239-243.

[6] Papa Ioan Paul al II-lea, Predica de la Liturghia din Ziua Iertării a Anului Sfânt 2000, 12 martie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *