Despre Autobiografia lui Ignațiu de Loyola și despre Exercițiile sale spirituale

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 2 noiembrie 2016.
Print Friendly

Autor: pr. Marius Taloș SJ
Sursa: Editura Ratio et Revelatio

Următorul text a apărut ca prefață la volumul „Istorisirea Pelerinului. Exerciții spirituale”, apărut în 2016 la Oradea, la Editura Ratio et Revelatio. Cu permisiunea editurii redăm această prefață ca articol. Cei interesați de carte o pot achiziționa de pe situl Editurii.

Coperta cărții

Noua ediție a celor mai cunoscute scrieri ale sfîntului Ignațiu de Loyola în limba română se dorește a fi simplă. Simplă ca format de redactare, simplă ca accesibilitate pentru cititor, adică ușor de (răs)citit și ușor de purtat: dacă se poate, în buzunarul de la inima ce se vrea astfel plăsmuită.

O asemenea exigență nu rezultă din strategii de marketing, nici din magii oculte, ci din firescul întîlnirii dintre chibzuință și credință, ratio et revelatio. Într-adevăr, numai o carte simplă poate hrăni o inimă simplă, așa cum cere în dar psalmistul dornic să se apropie de Dumnezeu (Ps. 86). Pelerinul ignațian, asemenea celui rus de peste mări și țări și peste veacuri, știa deja acest lucru: rămas literalmente fără grai în fața Cuvîntului Întrupat, va deveni povestitor pentru cei de după el, reflectînd astfel deopotrivă două neputințe, una de a exprima inefabilul și alta de a ține pentru sine ce e menit pentru cît mai mulți.

Însă simplitatea nu înseamnă să fii simplist, așa cum avertiza fericitul Vladimir Ghika în stilul său apoftegmatic: „să nu complici lucrurile simple, dar nici să le simplifici pe cele inerent complexe”. Volumul de față nu putea să scape acestei aporii: dorind să fie cît mai simplu în conținut și în prezentare, nu a vrut să renunțe la nici unul dintre textele fondatoare ale spiritualității ignațiene: Istorisirea Pelerinului și Exercițiile spirituale. Iar aceasta pentru că, într-adevăr, în legătura lor se ascunde ceva ireductibil din experiența oricărei vieți în Duh. Dacă, pe de o parte, nimeni nu a învățat vreodată mersul după manual, la fel de adevărat este, de cealaltă parte, că oricine își află rostul practicînd statornic aceleași îndeletniciri mîntuitoare va ajunge să bată un drum de folos și altor pelerini în devenire. Să vedem așadar cum a devenit pelerinajul existențial al lui Íñigo materia Exercițiilor ignațiene, pentru ca, la rîndul nostru, să facem din exercițiile noastre de zi cu zi pașii unui drum de viață.

Istorisirea Pelerinului: Autobiografie și Testament spiritual

Textul de față, scris între anii 1553 și 1555, parte în spaniolă, parte în italiană, de către iezuitul portughez Luis Gonçalves da Câmara[1], care a strîns și dezvoltat mai multe însemnări în urma convorbirilor purtate cu Ignațiu[2], poartă titluri diferite în manuscrisele și edițiile vechi. Astfel, Jeronimo Nadal l-a chemat Acta quaedam Reverendi Patris Ignatii; ediția bolandiștilor din 1731 l-a intitulat Acta Antiquissima; ediția critică din Monumenta Historica S.I. i-a dat numele de Acta Patris Ignatii; în secolul XX s-a impus titlul mai intuitiv și mai exact de Autobiografie. Noi adoptăm însă, după edițiile moderne care se inspiră din versiunea franceză, titlul de Istorisirea unui pelerin.

Citirea atentă a Istorisirii îndreptățește importanța acordată acestui document atît pentru cunoașterea vieții lui Ignațiu, cît și pentru cunoașterea originilor Ordinului întemeiat de el. Ignațiu însuși, cu toate că face distincție între istoria sa personală și aceea a Societății lui Isus – nu întîmplător fragmentul autobiografic se oprește în 1538, chiar dacă aveau să mai treacă cincisprezece ani pînă la începutul redactării sale – ajunge să înțeleagă că viața lui de după convertire are o relevanță pentru Ordinul care abia se născuse.

Aceste aspecte permit precizarea intenției lui Ignațiu. Istorisirea are evident în centru persoana lui, însă numai și numai pentru a scoate în evidență felul în care a fost călăuzit de Dumnezeu. El nu își propune atît să se povestească pe sine și cu atît mai puțin să se ofere altora drept model, cît să arate cum propria experiență spirituală l-a condus la întemeierea Societății lui Isus, deopotrivă opera și moștenitoarea acestuia. Acum putem înțelege de ce Istorisirea poate fi citită atît ca o Autobiografie a unui sfînt cît și ca un testament spiritual lăsat de maestru urmașilor săi sau chiar ca Testament spiritual sub forma unei Autobiografii.

Exercițiile spirituale ca Pelerinaj lăuntric

La rîndul lor, Exercițiile spirituale se pot parcurge asemenea unui pelerinaj lăuntric de-a lungul a patru ‘săptămîni’ de apropiere prin meditație a exercitantului de Cuvîntul lui Dumnezeu, ele avînd totodată menirea de a-l ajuta în căutarea unei alegeri de viață corespunzătoare. În acest context, ‘săptămînile’ în cauză constituie mai degrabă niște unități structurale decît niște diviziuni temporale: ele pot fi scurtate sau prelungite în funcție de nevoile celui care face Exercițiile[3].

Textul debutează cu o serie de însemnări practice (nr. 1-20) destinate îndrumătorului spiritual al persoanei care vrea să facă Exercițiile. Dar punctul de plecare propriu-zis al acestora îl constituie ‘Principiul și Fundamentul’ (nr. 23), un text concis și pregnant care afirmă că omul își află în Dumnezeu deopotrivă obîrșia și menirea. Prin această recunoaștere a condiției sale de creatură, el se descoperă în esență liber față de tot ce face umbră pămîntului, putîndu-se folosi de lucruri în măsura în care îl apropie de scopul existenței sale și evitîndu-le în măsura în care îl abat de la acest scop.

Odată stabilit acest Principiu și Fundament, Exercițiile intră în Săptămîna întîi, în care se meditează despre nevoia de mîntuire a fiecărei creaturi și în mod special a persoanei proprii. Un accent deosebit se va pune în acest context asupra examinării conștiinței (nr. 24-44). Următoarele trei Săptămîni propun o serie de meditații și contemplații asupra vieții, morții și învierii lui Isus. Aici putem lua în considerare cîteva contemplații, care constituie tot atîtea chei de înțelegere a pericopelor evanghelice propuse spre meditare, pe de o parte, și a propriei situații în lumina lor, pe de altă parte: este vorba despre contemplația ‘Chemării Regelui’ (nr. 91-99) și aceea a celor ‘Două Steaguri’ (nr. 136-148) și, respectiv, despre meditarea celor ‘trei perechi de oameni’ (nr. 149-157) și a celor ‘trei feluri de umilință’ (nr. 164-168). În Săptămîna a doua sînt contemplate scenele Întrupării și ale Nașterii Fiului lui Dumnezeu, ale vieții sale ascunse în Nazaret și apoi ale vieții sale publice. Săptămîna a treia se oprește asupra Pătimirii sale, iar în Săptămîna a patra se meditează asupra Învierii și Înălțării la cer a lui Cristos.

Cartea Exercițiilor mai cuprinde și o serie de Adăugiri și Reguli pentru diferite situații. Cele mai importante sînt aici Regulile pentru discernerea spiritelor, cele despre simțirea și înțelegerea scrupulelor (nr. 345-351) și cele despre solidaritatea cu Biserica (nr. 352-370). Regulile pentru discernerea spiritelor sînt împărțite în funcție de pertinența lor pentru cea dintîi și, respectiv, cea de-a doua Săptămînă (nr. 313-327 și, respectiv, 328-336). Regulile pentru Săptămîna întîi atrag atenția asupra deosebirii dintre mișcările lăuntrice care conduc spre bine și cele care, din contră, abat de la acesta. Ignațiu vorbește aici despre ‘consolare’ și, respectiv, ‘dezolare’. În Săptămîna a doua trebuie aplicat în schimb un alt criteriu de diferențiere, pentru ca amăgirile spiritului rău să poată fi demascate și evitate.

Dacă Exercițiile încep cu Principiul și Fundamentul, se poate spune că ele se termină cu un nou Fundament pentru viața de zi cu zi sub forma unei Contemplații pentru a dobîndi iubire (nr. 230-237). Într-adevăr, ea este fundamentală pentru înțelegerea maximei ignațiene ‘să-L găsesc și să-L iubesc în toate pe Dumnezeu, Domnul nostru’ și ne permite să recunoaștem astfel nebănuita valoare a vieții zilnice, pe care îndeobște o nesocotim ca fiind banală și lipsită de orice importanță. De fapt, cu cît se apropie cineva mai mult de Cuvîntul lui Dumnezeu, cu atît mai mult rugăciunea lui se simplifică și se transformă într-o ‘atenție iubitoare’ îndreptată asupra prezenței Sale în lume. Iar această ‘atenție iubitoare’ aduce cu sine darul de a-l împlini în interior pe acela care trăiește cotidianul contemplînd și speră exersînd: „Caută-l pe Dumnezeu, și nu fericirea, aceasta este regula de bază a oricărei meditații. Dacă îl cauți pe Dumnezeu, atunci vei primi fericirea, aceasta este făgăduința oricărei meditații[4].

Dar nu numai rugăciunea contemplativă constituie obiectul Exercițiilor. Menirea acestora constă și în ajutarea celui care le practică să ‘aleagă’ bine, cu alte cuvinte să ia niște hotărîri în care mai apoi să și rămînă. În acest context, cartea Exercițiilor spirituale se referă în primul rînd la alegerea unei stări concrete de viață, însă punctele care tratează acest subiect sînt pertinente indiferent de natura deciziei importante ce trebuie luată.

Contradicția internă a procedeului ignațian – născut din conflictul dintre exigența dinamicii specifice a Exercițiilor și libertatea celui care le face – este depășită de felul în care se folosește exercitantul de ele. Ignațiu propune pe de o parte niște exerciții foarte precise ca formulare, însă pe de altă parte îl lasă pe exercitant să judece oportunitatea sau mai degrabă folosul lor. Tocmai în acest paradox trebuie căutat secretul pedagogiei sale: el reușește să facă din ceea ce a primit prin moștenirea sa culturală, prin experiența sa interioară, prin curentele pe care le traversează, un instrument folositor altora, un mijloc pentru ca alții să ajungă la decizia deplin liberă care angajează radical un destin.

Originalitatea și totodată actualitatea Exercițiilor spirituale rezidă în această pedagogie, absolut personală, care se adaptează tuturor temperamentelor umane și spirituale și lasă mereu deschisă calea proprie fiecăruia: „Exercițiile spirituale au transformat deja o mulțime de inimi și de vieți și au condus la importante schimbări sociale și culturale. Ele nu constituie un sistem rigid, închis. Dimpotrivă, ele sînt flexibile și pot fi adaptate oamenilor în funcție de diferitele etape ale drumului lor spiritual și de feluritele moduri de viață ale oamenilor de astăzi. Experiența ne arată că și creștinii care nu sînt catolici pot trage folos din ele și pot fi adaptate în așa fel încît să-i ajute și pe necreștini. Personal, sînt convins că noi (iezuiții) nu avem nimic mai bun de oferit”[5].

Note:

[1] Prima schiţă a lui Gonçalves da Câmara s-a pierdut. O a doua schiţă aparţinînd aceluiaşi Da Camara a fost dictată în parte la Roma şi în parte la Genova – ultima dată în italiană, nemaidispunînd de un secretar spaniol. Acesta este textul care ne-a parvenit prin mai multe manuscrise.

[2] Ignaţiu şi-a ‘dictat’ Istorisirea în sensul vechi al verbului ‘a dicta’, acela de a vorbi cu glas tare în aşa fel încît auditorii să poată memoriza discursul. ‘El dicta mergînd’, confirmă Camara. Imediat după fiecare întîlnire, acesta din urmă urca în cameră pentru a rezuma ceea ce auzise în ‘puncte.’ Potrivit tehnicii de învăţare a timpului, punctele erau nişte note succinte luate în timpul cursurilor şi menite să ajute memoria în vederea unor dezvoltări ulterioare.

[3] Cf. EESS 4.

[4] Bonhoeffer, D.,Gemeinsames Leben (ed. Eberhard Bethge), Gütersloh, 1997, p. 72.

[5] Kolvenbach, P.-H., Discurs ţinut cu prilejul a 400 de ani de la aprobarea papală a înfiinţării Societăţii lui Isus, la 27 septembrie 1991, citat în, Knauer, P., Ignatius von Loyola, Geistliche Übungen, Echter Verlag, 1998, p. 24.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *