CFE: Isuse, fă să văd ceea ce nu văd

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 10 octombrie 2016.
Partea 112 din 131 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 112
Isuse, fă să văd ceea ce nu văd
Text de bază: Mc 10,46-52

Orbul

Dragi prieteni,

Să considerăm darul deosebit de a putea asculta cuvântul lui Isus. Treceți dincolo de vocea mea și de textul care este citit. Un adevăr pentru noi este cât se poate de sigur, când ne este vestit cuvântul, e Isus în persoană care ne vorbește. Și cuvântul este plin de spiritul Său, plin de un spirit în stare să intre în inimi, e un spirit în stare să aprindă o lumină, în stare să mute din loc munții.

Și acest cuvânt vrem să-l primim cu umilință în inima noastră. Îl luăm din Evanghelia lui Marcu capitolul 10, vers. 46-52:

46 Și au venit la Ierihon. Pe când ieșea din Ierihon cu discipolii Săi și cu o mulțime numeroasă, un cerșetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, ședea la marginea drumului. 47 Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige și să spună: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” 48 Mulți îl certau ca să tacă, însă el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” 49 Oprindu-se, Isus a spus: „Chemați-l!” Și l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”. 50 Iar el, aruncându-și haina, a sărit în picioare și a venit la Isus. 51 Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. 52 Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credința ta te-a mântuit!” Îndată și-a recăpătat vederea și îl urma pe cale.

E un fapt foarte frumos, simpatic, așa cum am spune noi astăzi, pentru frumusețea sa, pentru anumite trăsături ale comportamentului orbului dar și al lui Isus. Orbul invoca mila, înțelegerea lui Isus: „Ar trebui să înțelegi, nu vezi că sunt orb…, tu, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Nu-i este teamă de ceea ce gândește lumea, dimpotrivă nu-l interesează deloc, învinge acea atitudine foarte neplăcută a acelora care îi stăteau aproape și îl certau ca să tacă, însă el striga și mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” E ca și când ar spune: „Ce mă interesează ce gândesc ceilalți, ce spun ceilalți, nu mă interesează absolut nimic. Pe mine mă interesează că am ocazia, posibilitatea, darul prețios ca pentru o clipă să vorbesc cu acest Isus din Nazaret despre care toți vorbesc de bine. Și eu vreau să-l aud, să-l ating, sunt orb, vreau să fiu vindecat.” Și rugămintea este exactă, clară: „Fă să-mi recapăt vederea”, se luptă pentru a se vindeca de orbirea sa.

Primul lucru care mă impresionează din acest pasaj evanghelic este faptul că orbul, conștient de boala sa, conștient de această dificultate, conștient că nu există alte mijloace de vindecare, strigă, invocă, cere. Și cred că deja acesta este un mare cuvânt pentru noi. Riscul de a nu vedea, dar nu atât faptul de a nu vedea în mod fizic, dimpotrivă, riscul nostru este de a vedea doar exigențele fizice. Să facem lista acelor cerințe fizice pentru care ne rugăm, necesități fizice pe care le observăm. Și nu pentru că nu trebuie să constituie obiectul rugăciunii noastre, sigur că pot fi, dar câte lucruri nu vedem…

Să încercăm să revedem propria listă. Reușesc să văd pe lista mea că am un Tată care mă iubește? L-am văzut chiar și de departe pe acel Tată care mă iubește? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!” Reușesc să observ că am frați în jurul meu? Ori mă consider fiu unic, singur, solitar? Reușesc să văd că am frați sau nu văd nimic altceva, pe nimeni altcineva? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea, că am frați, că am frați și surori!”

Reușesc să observ prezența fizică a lui Isus în acest oraș? Reușesc să văd Euharistia? Reușesc să am acea percepție vizibilă în sensul de a fi permanent conștient că Isus e viu și locuiește în acest oraș? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!” Reușesc să văd că formez o familie cu El, că am o familie formată din comunitate, formată din frați și surori cu un Tată care este în ceruri? Reușesc să văd această familie? Am ochi pentru a vedea această familie? Poate că are atâtea slăbiciuni, atâtea dificultăți, atâtea probleme, dar reușesc să văd că am o familie? „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!”

Reușesc să văd semnele, urmele, benzile albe pe care Isus le-a trasat pentru zilele în care mă aflu în ceață, ca să înțeleg cum să mă comport, pe care parte să umblu, cum să traversez drumul? Reușesc să văd benzile albe pe care Isus le-a trasat pe strada mea, pentru mine? Sau trebuie să mă încred în vreun trecător oarecare? În cineva care întâmplător trece și îmi dă o mână de ajutor să mă decid într-o privință sau alta, și mă sfătuiesc cu toți în afară de El? Și El este acolo gata să-mi arate benzile albe pe strada mea, să mă ia de mână, să mă ajute să traversez drumul! „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!”

Reușesc să văd soțul, soția, fiii ca pe un dar? Sau nu reușesc, vederea mea e săracă, nu reușesc să văd așa, îi văd pe fii, pe soție, pe soț ca pe o povară, ca o suferință, ca o dificultate în viața de zi cu zi, ca pe ceva care doar ridică probleme și nu reușesc să văd până în profunzime, nu reușesc să-i văd ca pe un dar dincolo de limitele lor. „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!” Reușesc să observ că nu m-am creat deloc singur, reușesc să văd că am rădăcini, și rădăcini îndepărtate, rădăcini care preced zilele în care m-a conceput mama mea, reușesc să simt aceste rădăcini, să le văd, sau ochii mei sunt închiși? Cel mult văd acel trunchi pe care mă sprijin și mă mândresc cu mine însumi. „Doamne, fă să-mi recapăt vederea!”

Să cerem darul vederii, să cerem vederea pentru acele lucruri pe care omul nu le vede dar de care simte nevoia. Și observați apoi acel cuvânt pe care îl folosește orbul: „Rabbuni” care este diminutivul lui „Rabbi”, și vrea să spună: Învățătorul meu drag, scumpul meu. Este cuvântul pe care-l folosește Maria Magdalena când îl întâlnește pe Isus înviat. Este un cuvânt plin de duioșie pentru că se simte iubit cu gingășie. Este cuvântul potrivit pentru cel care sare în picioare, înseamnă a învia, e rădăcina aceluiași verb. „Rabbuni” – duioșie infinită.

Observați, apoi și-a recăpătat vederea și Isus i-a spus: „Mergi, credința ta te-a mântuit!” Și-a recăpătat vederea și ce a făcut? A început a-l urma pe cale. Adică atunci când îți recapeți vederea înțelegi care este drumul de parcurs, înțelegi câte alegeri poți să faci care aduc pace în inimă, încep să vezi orizonturi noi cât privește familia, munca, un alt mod de a gândi. Câți nu pot da mărturie despre faptul că, de când l-au întâlnit pe Isus, fie după un curs de exerciții spirituale, fie după vreun moment intens de pace și de libertate interioară, au început să vadă lucrurile în mod diferit și au început să-l urmeze?! Orizontul se schimbă, drumul se înalță spre versantul muntelui și încep să se întrevadă lumini diferite, plante diferite, peisaje diverse, încep să prindă contur piscurile cele mai înalte și se întrezărește până unde se poate ajunge, până unde duce cărarea.

Dar mai este un alt aspect particular care este bine să-l scoatem în relief. Observați asurzirea celor care îl certau pe orb ca să tacă. Ei auzeau pe cineva care strigă, îl auzeau pe orbul care striga să-și recapete vederea, dar nu erau în stare să interpreteze ceea ce se petrecea. Strigau la el pentru că îi deranjează! „De ce nu face ceea ce fac și eu, acum trece o persoană importantă, Isus! Nu striga, important este să îl vezi, după aceea putem să vorbim diseară acasă și să spunem, uite, știi că Isus a făcut aceasta, că Isus a făcut cealaltă…? Dar el strigă!” Bineînțeles că striga, dar acele strigăte nu reușeau să acopere surzenia inimii acelor persoane, nu reușeau să vadă că în spatele acelui strigăt ca să-și recapete vederea se aflau toate dezamăgirile vieții lor, furia și răutatea lor…

Câte strigăte vin de la persoanele pe care le întâlnim, strigăte care pot fi alcătuite și din tăcere, strigăte care pot fi formate și din dezamăgiri, din disperare. Câte persoane „strigă” lângă noi iar noi nici măcar nu ne dăm seama, și noi nici măcar nu auzim că strigă… Suntem noi cei surzi în a nu auzi glasul sufletului persoanelor care cheamă, care caută, îl caută pe Domnul, caută vindecarea. Iar noi suntem chemați să individualizăm aceste strigăte pentru a putea aduce pe vreun frate de-al nostru la Domnul.

Și l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”.
La câți dintre cei pe îi vedem, la câți dintre cei care strigă le oferim oportunitatea de a le spune: Învățătorul te cheamă? Să ne reîntoarcem și să ascultăm, să vedem aceste persoane care stau în jurul nostru, persoane care nu cred, care nu sunt practicante, care au pierdut entuziasmul vieții. În spatele atâtor murmurări, al atâtor situații în care ne plângem se află tocmai strigătul de a vedea, strigătul de a înțelege în ce direcție merge viața. Prin urmare, să ne implicăm cu toții în lucrarea de evanghelizare însă fără să sărim peste etapele de timp stabilite, așteptarea, răbdarea… „Dar lui i-am spus, dar pe acela nu-l interesează nimic!” Timpul, atenția, răbdarea, așteptarea… Este mult de muncă pentru a aduce pe cineva la Domnul.

Este foarte importantă adorația pentru a aduce pe cineva la Domnul. Ori să găsim un sfert de oră, o jumătate de oră pentru rugăciune, eventual în tăcere, în propria casă, pentru aduce pe cineva la Domnul. Să fim amabili, politicoși față de o anumită persoană și nu doar într-un singur moment, ci o zi întreagă, timp de o lună, două luni, trei luni. Să arătați că aveți în voi inima lui Dumnezeu, inima lui Isus care iubește, care se oprește să asculte strigătul.

Și pe baza acestora se poate ajunge apoi la momentul de a spune: Vino cu mine ca să ți-l fac cunoscut pe Isus, pe Isus care vindecă. Numai atunci și eu voi putea să spun: Învățătorul te cheamă. Să nu vă pierdeți însă curajul! Cu siguranță sunt mult mai mulți cei care îl caută pe Domnul decât cei cu care noi venim în contact. Și mai mult însă Domnul atrage, vrea să atragă la sine pe toți.

Dacă noi ne punem în acord cu Domnul, cât de mult putem să ajungem la ceilalți, nu atât cu vorba, chemându-i imediat în comunitate, ci faceți să ajungă mângâierea lui Dumnezeu la cineva, chiar fără a spune nimic, fără cuvinte… Faceți astfel încât mângâierea lui Dumnezeu să ajungă la cineva printr-un zâmbet, un gest de atenție. Transmiteți mângâierea lui Dumnezeu chiar dacă cineva nu vă spune nici măcar mulțumesc, ajutați-l oricum să ajungă la aceasta! Și vă veți da seama că Dumnezeu e cu voi!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *