500 de ani de la reforma lui Luther

Teme: Ecumenism.
.
Publicat la 31 octombrie 2016.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: prof. Ionel Gheorghiu
Sursa: CrestinSeDevine.wordpress.com

Articolul reprezintă o opinie și trebuie luat ca atare. A fost preluat de pe blogul unui preot catolic, la recomandarea dânsului.

Nu există o credință protestantă. Există credința creștină în versiune protestantă, adică acea configurație pe care a ea a luat-o, ca urmare a Reformei din secolul al XVI-lea. Protestantismul a devenit credința creștină a unei părți din lume. Niciun protestant adevărat nu are impresia că trăiește ceva diferit față de credința creștină în esența sa.

Luther

Protestantismul nu este altceva decât una dintre formele prin care creștinismul însuși este trăit de câteva sute de milioane de oameni din lumea întreagă. În acest sens, ar fi greșit să fie prezentate numai particularitățile lui, fără a ține cont de faptul că credința creștină se face prezentă ca atare și în formele deosebite pe care le asumă și pe care, istoric, nu poate să nu le asume.

Protestantismul se naște ca o mișcare critică în interiorul creștinismului occidental al celui de al doilea mileniu. Această caracteristică se percepe, mai ales, la nivel teologic. Teologia protestantă vrea să fie înțeleasă ca o revendicare, ca o cerință a unei mai bune înțelegeri și a apărării unei juste perceperi a mesajului creștin.

Mișcarea luterană începe prin criza religioasă constatată de Martin Luther (1483-1546) în vremea sa, iar în scurt timp se răspândește în mod cu totul neașteptat în întreaga Germanie. Deși, la această răspândire rapidă au contribuit elemente de natură diferită (politice, economice, culturale), de fapt este vorba de un fenomen în esență religios, care își are rădăcinile în criza societății europene de la începutul secolului al XVI-lea. Luther își exprimă gândirea sa prin afișarea în 1517, la 31 octombrie a celor 95 de teze asupra indulgențelor. Nu a fost o încercare de scindare de tip schismatic, ci revendicarea libertății unei predicări evanghelice; predicare ce însemna referire la textul biblic, pe care, nu trebuie uitat, Luther l-a tradus în dialectul saxon (1534), creând astfel limba germană modernă. În concordanță cu acest fapt, urmașii mișcării nu se vor numi „luterani”, ci „evangheliști”.

Marile teme ale teologiei lui Luther – libertatea creștină, suveranitatea lui Dumnezeu, gratuitatea mântuirii, autoritatea Scripturii – tulbură sistemul religios medieval bazat pe dominația mediatoare a clericilor, și determină reforme radicale din partea multora dintre discipolii lui, determină răsturnări sociale datorită cărora Reforma este foarte curând acuzată de instigare la revoltă și dezordine. Mai ales, ideea libertății creștinului a determinat o viziune a creștinismului fondată pe convingerea că harul divin ne eliberează de lanțurile legii, de faptele de caritate față de aproapele.

Teologia Reformei nu intervine pe plan trinitar. Ea este în mod declarat trinitară. Totodată, rămân și în gândirea protestantă acele ezitări asupra raportului dintre Dumnezeu Trinitar și Dumnezeu Unic care străbăteau teologia antică și medievală, și care determină și în lumea modernă ample oscilații. Cristologia antică este și ea însușită. În umanitatea Mântuitorului se reflectă din plin umanitatea fiecărei ființe omenești. Isus este solidar întru totul cu noi oamenii. Duhul Sfânt, a treia persoană a Treimii exprimă acțiunea trinitară.

Sub acest aspect protestanții se consideră din plin „catolici”, adică pe aceeași linie cu ortodoxia niceeană și calcedoniană. Prin urmare, vor combate apariția teologiei și spiritualității antitrinitare și unitariene din secolul al XVI-lea. Afirmațiile Conciliilor au încărcătură nu numai istorică dar și universală. Ele sunt considerate scheletul la care nu se poate renunța. Pe el se va consolida învățătura creștină.

Protestantismul nu este în niciun fel o antiteză la tezele creștine clasice, pe care el le preia și le întărește. Este ușor pentru el să se identifice în sine prin anticele simboluri creștine și, astfel, să proclame apartenența sa la filonul principal al creștinismului. Nu surprinde deci, că principalele teologii protestante sunt pure comentarii ale Crezului, sau că urmează preceptele „somma„- ei medievale. Este bine de accentuat în mod explicit, faptul că protestantismul consideră de egală importanță credința și faptele, dar le desparte cu claritate, situându-le pe planuri diferite.

Teologia protestantă apare prin confruntarea critică cu antichitatea creștină. Câte ceva este însușit; câte ceva este profund modificat. Este însușit conceptul conform căruia numai în confruntarea cu Dumnezeu ființa umană se ridică la destinul său. Eternitatea și timpul stau una în fața celeilalte, fără a se anula. Aceasta pentru Reformă este adevărat. În schimb, nu este adevărat  (și de aceea nu este însușit, ci negat) că eternitatea ar fi un premiu care se câștigă la capătul unui efort uman, depinzând de om.

Învățătura protestantă rămâne ancorată în ideea de la care a pornit: credința și faptele se situează pe planuri diferite; și totuși faptul de a da ființei omenești ca referire divinitatea, nu poate să nu aducă roade. Un lucru este tot atât de important ca și celălalt. Găsirea unui echilibru ar fi fost dificilă.

Teologia protestantă nu ia în considerație pretinsa manifestare a unui absolut în istorie, ci angajarea constantă în valorizarea relației dintre Dumnezeu și ființa umană sub aspectul unei relații deschise. Pornind de la ideea unui raport pozitiv între Dumnezeu și istorie, teologia protestantă sondează posibilitatea ființei umane de a corespunde, din partea ei, la planul lui Dumnezeu, și menține cu fermitate în afara propriului perimetru orice tentativă de identificare între divin și uman. În orice manifestare a sa, această teologie aderă în timp la divin prin intermediul invocației care deschide porțile înțelegerii cu ceilalți, în timp ce lasă împlinirea istoriei în mâinile lui Dumnezeu.

Protestantismul întotdeauna a privit cu suspiciune dimensiunea ritualului și a apărut ca o reacție la folosirea abuzivă a acestuia în Biserică, ce ar fi sufocat autoritatea și centralitatea cuvântului Scripturii, fiind o religie a libertății și a ieșirii din captivitatea rituală a creștinismului occidental. În condițiile secularizării și a modernității era necesară reînțelegerea propriei relații cu dimensiunea ritului, dimensiune antropologică fundamentală care traversează în profunzime spiritualitatea religioasă și manifestările sale.

La originea confesiunii protestante este criza spirituală a călugărului augustinian Martin Luther. Practica pietății sale medievale s-a frânt într-o zi, în fața descoperirii unui Dumnezeu îndurător și milostiv, îndelung răbdător (Ps 86,15). Până atunci, „spiritualitate” însemna construirea unei lumi religioase exterioare și interioare, care putea fi prezentată lui Dumnezeu ca „valoare”, ca semn al unei vieți pioase și devotate. Luther o mărturisește fără ezitare: „Îndrăznesc să afirm că am fost un călugăr pios și am respectat regula cu strictețe, încât pot să spun: dacă un călugăr va fi dus în cer în virtutea monahismului său, voi ajunge și eu acolo. Toți frații din convent care m-au cunoscut pot să o afirme. Dacă ar mai fi durat mult, m-aș fi omorât cu vegherile, rugăciunile, lecturile și celelalte munci”. Descoperirea de către Luther a justificării numai prin credință, fără concursul faptelor omenești, a dus cu sine la căderea acelei lumi religioase și la deschiderea unei căi noi, însemnată de evanghelia harului care însoțește creștinul pe căile lumii, a unicei lumi iubite de Dumnezeu. Luther a relatat acea descoperire în prefața operelor sale în anul 1545:

«În timp ce meditam zi și noapte și examinam legătura dintre aceste cuvinte: „Căci dreptatea lui Dumnezeu este revelată în ea (evanghelie) din credință spre credință, după cum este scris: cel drept va trăi din credință” (Rom 1,17), am început să înțeleg că dreptatea lui Dumnezeu înseamnă aici dreptatea pe care Dumnezeu o dăruiește și prin care cel drept trăiește, dacă are credință. Sensul frazei este deci: evanghelia ne relevă dreptatea lui Dumnezeu, dar dreptatea pasivă, prin mijlocirea căreia Dumnezeu în milostivirea sa, ne justifică prin credință, după cum este scris: cel drept va trăi prin credință. Imediat, am simțit că renasc și că s-au deschis pentru mine porțile paradisului» (WA 54, 185-186).

Impulsul care l-a împins pe Luther în activitatea sa nu a fost încă de la început acela de a întreprinde o reformă în Biserică, ci redescoperirea mesajului evangheliei și, prin aceasta, el insista asupra libertății și necesității predicării. Toată activitatea sa poate fi citită în cheia predicării și a învățării. Predicile, comentariile și catehismele sale rămân modele de nedepășit de comunicare și de profunzime spirituală, din care cauză se poate spune că el a creat o formă de meditație creștină cu totul nouă, după omilia perioadei patristice și a Postului Mare a predicatorilor medievali.

Așa cum există o spiritualitate ortodoxă și o spiritualitate catolică există și o spiritualitate protestantă, care se multiplică mai apoi în diversitatea expresiilor sale (luterană, reformată, metodistă, baptistă, penticostală etc.). Și nu numai. În interiorul fiecărei confesiuni sunt îmbrățișate mai multe forme de spiritualitate în împletirea lor cu pluralitatea culturilor: spiritualitatea latină este deosebită de cea anglo-saxonă, aceea latino-americană este diferită de cea asiatică sau africană; în sfârșit există, și nu de azi, o spiritualitate feministă, o spiritualitate ecologică ș.a.m.d.

 

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *