Actul de a-i îngropa pe cei morţi

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 13 iulie 2016.
Print Friendly

Autor: Enzo Bianchi
Sursa: L'Osservatore Romano, 13 iulie 2016 (via Ercis)

Este semnificativ că în Crez, mărturisirea de credinţă creştină, se aminteşte că Isus „a murit şi s-a îngropat” (cf. 1Cor 15,3-4), unde această a doua parte nu indică numai un eveniment punctual, consecinţă a morţii, ci şi o acţiune precisă îndeplinită de unii discipoli ai lui Isus (cf. Mc 15,46-47 şi par.; In 19,40-42): el nu numai că a ajuns în pământ, în locul întunecat şi rece al unei grote, ci „a fost îngropat”. Evangheliile atestă că şi Ioan Botezătorul, odată decapitat, a fost pus într-un mormânt de discipolii săi (cf. Mc 6,29; Mt 14,12).

Într-adevăr, toată Biblia dedică multă atenţie îngropării şi mormântului, începând de la îngroparea Sarei la Hebron în grota din Macpela, în interiorul proprietăţii vândute de hitiţi lui Abraham, el încă necunoscând realizarea promisiunii pământului făcută lui Dumnezeu (cf. Gen 23). Din acel moment, îngroparea devine decisivă pentru cei care cred în Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, semn al dreptăţii celui care moarte şi ajunge într-un mormânt. În schimb cel care nu este îngropat, apare ca pedepsit de Dumnezeu, ca un nelegiuit care nu merită îngroparea (cf. Dt28,26; Is 34,3; Ier 16,4-6; 25,33; Ps 79,2-3). Întristează faptul că creştinii au acceptat cu atâta uşurinţă, din motive de spaţiu (care lipseşte, se spune) şi economice (costă mai puţin), incinerarea trupului şi adesea practică dispersarea cenuşii răposatului în fluvii, mări, păduri. Oare sunt fără vină cei care, ignoranţi şi inconştienţi, ajung să le dea celor dragi ai lor soarta celor nelegiuiţi. Dar trebuie spus cu claritate: începând de la Abraham cei care cred, din cauza credinţei lor în umanul care a trăit într-un trup (trup pe care omul nu numai că-l are, ci este) şi în înviere, trebuie să dea înmormântare celor morţi şi să le păstreze un memorial printr-un mormânt. De altfel, paleontologia ne avertizează cu privire la faptul că îngroparea celor morţi marchează o cotitură în evoluţie. Primii umani se deosebesc de animale tocmai din cauza înmormântării pe care o dau celor morţi: nu-i lasă abandonaţi intemperiilor, pradă animalelor, ci îi pun în locuri separate, îi recompun cadavrul dându-i o poziţie semnificativă şi repede îi venerează, îi onorează cu daruri, lucruri preţioase şi chiar mâncăruri, aproape ca să exprime dorinţa lor ca să mai trăiască.

Înţelepciunea lui Israel cere: „Fapta bună a dărniciei tale (cháris) să fie înaintea tuturor celor vii şi celui mort nu-i nega fapta bună (cháris)!” (Sir 7,33); de asemenea: „Fiule, varsă lacrimi pentru cel mort şi, ca unul care pătimeşte teribil, începe jalea! Înmormântează-i trupul după cum este stabilit şi nu trece cu vederea mormântul lui!” (Sir 38,16). Inspiratoare a celei de-a şaptea şi ultima faptă de milostenie trupească (adăugată la cele şase indicate în Mt 25,31-46) este desigur cartea biblică a lui Tobia, în care îngroparea celor ucişi de violenţa asirienilor este prezentată ca acţiune plăcută lui Dumnezeu la fel ca rugăciunea înălţată către El (cf. Tob 1,17-19; 2,1-8; 12,12). În Noul Testament îngroparea şi mormântul sunt şi expresie a credinţei în învierea trupului, a trupurilor celor credincioşi, în afară de onoare şi se semn de iubire faţă de cel care a terminat exodul din această viaţă la Tatăl. A-l însoţi pe cel mort până la mormânt şi a-l depune acolo unde, deşi putrezind şi redevenind pământ, va asculta glasul Domnului care-l va chema la viaţa veşnică (cf.In 5,25.28-29) şi-l va face să retrăiască nu ca un cadavru reînsufleţit, nu ca pământ care a devenit din nou cenuşă, ci ca trup însufleţit de viaţa Duhului Sfânt, viaţă veşnică dăruită de Dumnezeu oamenilor creaţi de El şi voiţi ca fii. Este cunoscut că şi catacombele, loc subteran în care primii creştini îşi îngropau morţii, erau şi loc de rugăciune şi de celebrare euharistică, loc de venerare a trupurilor sau a ceea ce rămânea (relicvele) din martiri, martori ai lui Cristos până la sânge, până la dăruirea vieţii.

În aceste practici era în acţiune credinţa biblică, dar şi, mai ales în zona mediteraneană, pietascare prevedea atenţie şi rituri deosebite faţă de cei morţi. Să ne gândim, de exemplu, la Antigona, eroina care contestă puterea şi legile în vigoare, în numele „legilor nescrise şi neschimbabile” (Sofocle, Antigona, 454-455): în toată cultura greco-romană figura sa este exemplară datorită milostivirii folosite faţă de cel care este fratele nostru în umanitate, orice păcat ar fi comis. În faţa evenimentului despărţirii de noi umanii vrem să afirmăm forţa comuniunii trăite, pentru că nu poate să se piardă. Ceea ce dă valoare faptului de a fi trăit – ştim bine asta – este iubirea, comuniunea: dacă aceştia s-ar pierde pentru totdeauna, ce sens ar avea viaţa? Iată ceea ce inspiră acţiunea de a îngropa pe cei morţi, de a pune un semn în spaţiu, chiar în micul spaţiu al mormântului, că o persoană a trăit printre noi şi că în mormânt sunt rămăşiţele sale pământeşti; este un loc care ne aminteşte de ea, care devine un mijloc pentru a continua să-i exprimăm iubirea noastră, grija noastră, voinţa noastră ca legătura să continue, deşi în formă diferită. Nu pot să scriu despre această faptă de milostenie trupească fără a manifesta ceea ce locuieşte în mine datorită experienţelor trăite personal în copilărie, în tinereţe şi încă şi astăzi. Ce însemna, mai ales odinioară, a îngropa un mort? Înainte de toate mortul era unul care a fost însoţit de noi până la sfârşitul său. Dacă moartea nu venea pe neaşteptate (A subitanea et improvis morte libera nos, Domine, se ruga în litanii), se avea grijă de cel bolnav pentru a-i alina durerea şi pentru ca să nu se simtă singur şi abandonat. Cine era legat de muribund de rudenie sau afect, arăta tocmai în însoţirea lui spre moarte calitatea acestei relaţii. Se găsea timpul necesar, nu se abandona bolnavul medicilor sau spitalului, şi Biserica avea posibilitatea de a se face „trecătoare” între această lume şi Împărăţie. Erau preoţi în număr suficient, capabili să meargă la căpătâiul muribundului, să-i administreze sacramentele care revărsau putere în faţa enigmei şi dădeau din nou pace, cu iertarea păcatelor, celui care ştia că-l întâlneşte pe înfricoşătorul şi milostivul judecător al propriei vieţi. Adesea preotul şi ministrantul (acesta din urmă eram eu) rămâneau la căpătâiul muribundului până la ultima suflare, când cu autoritate glasul ferm proclama: „Pleacă, suflet creştin, din această lume, în numele Tatălui care te-a creat, al Fiului care te-a răscumpărat, al Duhului Sfânt care te-a sfinţit”. De cel care a murit la Bose am avut până acum harul să fiu aproape de el/ea, să pun mâna mea în mâna sa şi să pot spune aceste cuvinte, văzând apoi muribundul murind într-o mare pace. Această însoţire este decisivă, pentru că moartea este încercarea cea mai mare care ne aşteaptă şi faptul de a fi însoţiţi este ceea ce ne ajută mai mult să facem din moartea însăşi un act, nu s-o îndurăm, să-i redăm punctual lui Dumnezeu viaţa, nu să lăsăm pasiv ca să ne fie smulsă.

După moarte, îngroparea: se ştie să se mai facă sau se cheamă persoane specializate să îndeplinească acţiuni care chiar ne repugnă, aşa de mult am înlătura şi negat moartea? Mortul trebuie spălat, înainte de înţepenirea cadaverică, trebuie îmbrăcat în aşa fel încât să strălucească demnitatea sa, trebuie aşezat într-o poziţie care să-i dea onoare şi să-l facă elocvent cât mai mult posibil, aşa cum a fost în viaţă. şi în asta noi umanii ne deosebim de animale, care nu-şi îngroapă morţii lor. Riturile pe care le-am elaborat au o profundă semnificaţie pentru noi care rămânem şi pentru generaţiile de după noi, care vor trebui să înveţe şi ele să moară şi să-i îngroape pe cei morţi. Din păcate astăzi multe morţi sunt anonime, chiar rudele nu ştiu nici nu vor să mai ţină doliu, nici să înfrunte ceea ce este necesar pentru a-i îngropa pe cei dragi ai lor. Totul este lăsat pentru firmele de pompe funebre, pentru ca să facă ei ceea ce noi nu ştim să facem, privându-ne de experienţe care ar fi utile şi izvor de învăţătură, precum şi de relaţii sociale. Astfel şi morţii noştri nu mai sunt aproapele nostru şi raportul cu ei este lăsat în mâna altora.

Dimpotrivă, nu pot uita că, atunci când eram mic, după ce am însoţit mortul în biserică şi apoi la cimitir, întorşi acasă se celebra cu o masă comuniunea pe care mortul a trăit-o cu toţi aceia care erau la masă împreună. Mâncarea nu era pregătită de familia răposatului, care nu avea timp pentru asta, ci de prieteni, care contribuiau fiecare cu felurile de mâncare. Ce comuniune umană, ce celebrare, ce mulţumire. Moartea era o ocazie de reînnoire a afectelor şi a comuniunii: la masă se amintea mortul, povestind unii altora afectul care s-a trăit cu el, uneori şi toţi împreună, ca prieteni ai săi.

Întorcându-ne la zilele noastre, trebuie spus că, în afară de firmele de pompe funebre, celelalte acţiuni faţă de mor sunt delegate Bisericii sau, tot mai mult, agenţiilor care au rolul de a pregăti camere mortuare, de a pregăti muzică, de a organiza un rit care să prevadă intervenţii şi cuvinte ale rudelor sau prietenilor, nu după o formă care să provină din viaţă (ca în riturile religioase tradiţionale), ci după o copie luată din film sau ficţiune. Trebuie recunoscut că, între toate acţiunile de milostenie trupească, îngroparea celor morţi este aceea de care ne preocupăm mai puţin; mai mult, astăzi a devenit aproape imposibil să se trăiască aceasta cu conştiinţă şi sentimente umane. Compasiunea, milostivirea chiar şi faţă de cei morţi aparţin acelor „legi nescrise şi neschimbabile” care reies, sau ar trebui să reiasă, din inima fiecărei persoane şi care cer pentru cel care moare un loc, cimitirul, în care se doarme şi se odihneşte; în care, pentru credinţa creştină, este semnul unei vieţi care nu poate să se piardă şi care dincolo de moarte primeşte o nouă formă, cea a vieţii veşnice. Din modul de a-i îngropa pe cei morţi se măsoară nivelul de umanizare al unei societăţi sau al unei generaţii umane, cum afirma deja Pericle. Şi când nu se întâmplă aşa, iată că apar gropile comune ale măcelurilor şi genocidelor, mormintele profanate de fanatismul rasist, trupurile abandonate pentru că nu mai există umanitate. Da, modul în care se moare şi în care se îngroapă cei morţi exprimă calitatea unei societăţi precum şi calitatea credinţei în învierea trupului.

În sfârşit, să nu se uite că şi această acţiune de milostenie trupească provoacă un mare bine celui care o săvârşeşte: îl face să reflecteze asupra întrebării morţii, asupra a ceea ce moartea este ca enigmă/mister pentru fiecare; să măsoare propria limită; să discearnă ceea ce este esenţial pentru viaţă; să reflecteze despre ce sunt ceilalţi pentru noi; să măsoare dacă iubirea noastră durează până când celălalt ne este util sau dacă rămâne şi atunci când celălalt nu mai este. Credinţa creştină ne revelează că, prin botez, am murit-împreună cu Cristos şi am fost înmormântaţi-împreună cu El, pentru a renaşte cu El în înviere (cf. Rom 6,3-5; Col 2,12). Aşadar am fost înmormântaţi-împreună cu Cristos, şi a practica această acţiune faţă de alţii înseamnă a spune „amin” drumului nostru împreună cu Isus spre Tatăl, Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *