TT: Structura Teologiei trupului (I.1)

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul I.
Introducere la Teologia trupului

Secţiunea 1.
Structura Teologiei trupului

George Weigel

În cartea sa Martor al speranţei, George Weigel susţine faptul că Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea este o „bombă teologică cu ceas care va exploda, cu consecinţe dramatice, cândva în al treilea mileniu al Bisericii” [1]. Deşi încheiată în noiembrie 1984, până recent Teologia trupuluinu a stârnit prea multe reacţii sau prea mare interes. De fapt, puţini catolici au auzit despreTeologia trupului înainte de publicarea cărţii lui Weigel. Remarca lui Weigel şi analiza pe care o face la Teologia trupului sunt în parte responsabile de interesul renăscut pentru această importantă operă papală.

Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea constă într-o serie de discursuri rostite la audienţele papale de miercurea, în Roma, între septembrie 1979 şi noiembrie 1984. Au existat unele lungi întreruperi în această serie, de exemplu în 1983, în Anul Sfânt al Mântuirii, când audienţele au fost dedicate altor teme. Audienţele papale de miercurea sunt o ocazie pentru vizitatorii şi pelerinii care vin la Roma să îl vadă şi să îl asculte pe Papa. Şi Papii anteriori, din a doua jumătate a secolului XX, au ţinut discursuri la aceste audienţe, aşa cum a făcut Papa Ioan Paul al II-lea. Totuşi, predecesorii Papei Ioan Paul al II-lea nu au căutat să ofere serii de discursuri dedicate unei teme în audienţe succesive. Discursurile lor erau independente şi tratau teme potrivite acelei zile de miercuri în particular; de exemplu într-o sărbătoare a unui sfânt, Papa Paul al VI-lea putea să vorbească despre acel sfânt; în perioada pascală, Papa Ioan al XXIII-lea vorbea despre bucuria Paştilor şi despre promisiunea învierii trupurilor prezentă în învierea lui Cristos. Papa Ioan Paul al II-lea a decis să folosească audienţele de miercuri pentru a realiza serii de discursuri dedicate câte unei teme centrale. Prima dintre aceste serii a fost cea cunoscută mai apoi ca Teologia trupului. O serie, susţinută o dată pe săptămână în faţa unui auditoriu complet diferit, de-a lungul mai multor ani, nu este o sarcină uşoară. Fiecare discurs trebuie să fie de sine stătător şi să aibă sens pentru cei care îl ascultă. Totuşi, el trebuie de asemenea să se încadreze în serie şi să fie parte a efortului mai larg de a dezbate o anumită temă centrală.

Teologia trupului cuprinde 129 de discursuri separate. Ele sunt împărţite în şase cicluri diferite. Primele trei cicluri sunt reflecţii asupra remarcilor lui Cristos privind căsătoria. În primul ciclu (audienţele 1-23), Papa Ioan Paul al II-lea discută răspunsul dat de Cristos fariseilor atunci când aceştia îl întreabă dacă un bărbat poate să divorţeze de soţia sa [2]. Al doilea ciclul (audienţele 24-63) sunt o reflecţie asupra cuvintelor lui Cristos din predica de pe munte despre adulter: „Aţi auzit că s-a spus: Să nu comiţi adulter. Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui” [3]. Al treilea ciclu (audienţele 64-72) discută despre învierea trupului. În acest ciclu, Papa Ioan Paul al II-lea analizează răspunsul lui Cristos dat saducheilor atunci când vin la El şi îl întreabă despre femeia care s-a măritat cu şapte fraţi. Ei doreau să ştie a cărui frate va fi ea soţie în ceruri. (Cazul imaginar prezentat de saduchei lui Cristos se bazează pe aşa numita lege a leviratului. Dacă un soţ moare fără să aibă copii, fratele său trebuie să se însoare cu văduva şi să aibă un copil, care însă este considerat fiul fratelui mort [4]. În cazul prezentat de saduchei, o femeie oarecare se mărită cu primul frate iar acesta moare fără să aibă un copil. Al doilea frate să însoară cu văduva şi moare tot fără să aibă vreun copil. În final femeia se mărită cu fiecare dintre cei şapte fraţi şi cu nici unul nu are copii. Saducheii nu credeau în învierea trupului. Ei i-au pus întrebarea cu pricina lui Cristos pentru a-l „păcăli”, pentru că ştiau că El predică învierea trupului.)

Al doilea set de trei cicluri nu porneşte de la anumite cuvinte ale lui Cristos, ci constituie o aplicare a punctelor deja discutate la celibat şi feciorie, căsătorie, contracepţie. Al patrulea ciclu (audienţele 73-86) aplică concluziile primelor trei cicluri la celibatul şi fecioria pentru Împărăţia cerurilor. Al cincilea ciclu (audienţele 87-113), unul deosebit de important, reprezintă o amplă analiză a celui de-al cincilea capitol din epistola Sf. Pavel către Efeseni, în lumina concluziilor la care s-a ajuns anterior în primele trei cicluri ale Teologiei trupului. În acest capitol, Pavel compară misterul Bisericii cu căsătoria, în special în lumina ridicării de către Cristos a căsătorie la rang de sacrament. Al şaselea ciclu (audienţele 114-129) aplică aceleaşi concluzii la învăţătura Bisericii privind contracepţia.

Încă de la primele cuvinte din Teologia trupului, se poate observa că modul de abordare a teologiei al Papei Ioan Paul al II-lea diferă de cel al marilor reprezentanţi ai tradiţiei teologice catolice: Sf. Augustin şi Sf. Toma d’Aquino. Sf. Augustin reprezintă prima încercare în Occident de a dezvolta o prezentare unificată a credinţei prin folosirea unui sistem filozofic particular. Adaptând gândirea filozofică a lui Platon la datele Revelaţiei, Augustin a formulat o sinteză a credinţei catolice. Această sinteză a constituit modul de expunere a credinţei de la moartea lui Augustin în 430 şi până în secolul al XIII-lea.

În secolul al XIII-lea, modul de gândire şi cultura s-au schimbat. Traducerile arabice ale lucrărilor lui Aristotel, necunoscute Europei medievale, au fost traduse acum în latină în Spania, devenind astfel accesibile învăţaţilor Europei. Mai apoi, au apărut traduceri directe din greacă în latină, datorită centrelor cruciate înfiinţate în Ţara Sfântă. Aceste noi texte nu au oferit doar traduceri mai fidele ale unor lucrări deja cunoscute, ci şi lucrări necunoscute, cel puţin europenilor medievali. Operele lui Aristotel au schimbat lumea academică a secolului al XII-lea, alături bineînţeles de alţi factori. Sistemul augustinian de expunere a credinţei nu mai era în termeni uşor de înţeles pentru acea vreme. Era necesară dezvoltarea unei noi sinteze, a unei noi metode de expunere a credinţei. Sfântul Toma a făcut ceea ce a făcut şi Sfântului Augustin, doar că în locul filozofiei platonice s-a folosit de Aristotel. Sinteza teologică rezultată a fost al doilea mod de expunere a credinţei folosit în Occident.

Note:

[1] Vezi George Weigel, Martor al speranţei: Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, (New York: Cliff Street Books, 1999), pg. 343.

[2] Vezi Matei 19,3-9; şi Marcu 10,2-9.

[3] Vezi Matei 5,27-28

[4] Vezi Deuteronom 25,5-10



Posted in Teologie and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *