Rugăciunea, factor decisiv

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 23 iunie 2016.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Papa Francisc
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 23 iunie 2016 (via Ercis)

Anticipăm textul integral al prefeţei, semnate de Papa Francisc la 7 martie, la o antologie de texte a predecesorului său despre preoţie, A preda şi a învăţa iubirea lui Dumnezeu (Siena, Cantagalli, 304 pagini), cartea reuneşte 43 de omilii. Cartea iese în ajunul celei de-a 65-a aniversări a hirotonirii sacerdotale a lui Joseph Ratzinger care s-a ţinut la 29 iunie 1951, în domul din Freising. Antologia este prima dintr-o coloană de „texte alese”, care va ieşi în şase limbi, despre ştiinţă şi credinţă, Europa, minorităţi creative, politică şi credinţă, universitate, euharistie.

Coperta cărții

De fiecare dată când citesc operele lui Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea îmi devine tot mai clar că el a făcut şi face „teologie în genunchi”: în genunchi pentru că, încă înainte de a fi un foarte mare teolog şi învăţător al credinţei, se vede că este un om care crede cu adevărat, care se roagă cu adevărat; se vede că este un om care întruchipează sfinţenia, un om al păcii, un om al lui Dumnezeu. Şi astfel el întrupează exemplar inima întregii acţiuni sacerdotale: acea profundă înrădăcinare în Dumnezeu fără de care toată capacitatea de organizare posibilă şi toată presupusa superioritate intelectuală, toţi banii şi toată puterea rezultă inutile; el întrupează acel raport constant cu Domnul Isus fără de care nu mai este adevărat nimic, totul devine rutină, preoţii aproape salariaţi, episcopii birocraţi şi Biserica nu Biserică a lui Cristos, ci un produs al nostru, o ONG până la urmă superfluă.

Preotul este cel care „întrupează prezenţa lui Cristos, mărturisindu-i prezenţa mântuitoare”, scrie în acest sens Benedict al XVI-lea în scrisoarea de convocare a Anului Sfintei Preoţii. Citind acest volum, se vede clar cum el însuşi, în şaizeci şi cinci de ani de preoţie pe care îi celebrăm astăzi, a trăit şi trăieşte, a mărturisit şi mărturiseşte exemplar această esenţă a acţiunii sacerdotale.

Cardinalul Gerhard Ludwig Müller a afirmat cu autoritate că opera teologică a lui Joseph Ratzinger mai întâi şi a lui Benedict al XVI-lea după aceea îl pune în marea ceată a teologilor foarte mari pe scaunul lui Petru; ca, de exemplu, Papa Leon cel Mare, sfânt şi învăţător al Bisericii.

Renunţând la exercitarea activă a slujirii petrine, Benedict al XVI-lea a decis acum să se dedice total slujirii rugăciunii: „Domnul mă cheamă să «urc pe munte», să mă dedic şi mai mult rugăciunii şi meditaţiei. Dar asta nu înseamnă a abandona Biserică, dimpotrivă, dacă Dumnezeu îmi cere asta este tocmai pentru ca eu să pot continua s-o slujesc cu aceeaşi dăruire şi aceeaşi iubire cu care am încercat s-o fac până acum”, a spus în ultimul emoţionant Angelus recitat de el. Din acest punct de vedere, la consideraţia justă a prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei aş vrea să adaug că probabil el chiar astăzi, ca Papă emerit, ne împarte în modul cel mai evident una dintre cele mai mari lecţii ale sale de „teologie în genunchi”.

Pentru că şi probabil mai ales din mănăstirea Mater Ecclesiae, în care s-a retras, Benedict al XVI-lea continuă să mărturisească în mod şi mai luminos „factorul decisiv”, acel nucleu intim al slujirii sacerdotale pe care diaconii, preoţii şi episcopii nu trebuie să-l uite niciodată: adică faptul că prima şi cea mai importantă slujire nu este gestionarea „treburilor curente”, ci a se ruga pentru alţii, fără întrerupere, suflet şi trup, exact cum face Papa emerit astăzi: constant cufundat în Dumnezeu, cu inima mereu îndreptată spre El, ca un iubitor care în orice moment se gândeşte la cel iubit, orice lucru ar face. Astfel, Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea, cu mărturia sa, ne arată care este adevărata rugăciune: nu ocupaţia câtorva persoane considerate deosebit de evlavioase şi eventual considerate mai puţin potrivite ca să rezolve probleme practice; acel „a face” pe care în schimb cei mai „activi” cred că este elementul decisiv al slujirii noastre sacerdotale, izolând astfel de fapt rugăciunea la „timp liber”. Şi rugăciunea nu este nici pur şi simplu o bună practică pentru a ne pune un pic în pace conştiinţa, sau numai un mijloc evlavios pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce într-un anumit moment credem că ne foloseşte. Nu. Rugăciunea, ne spune în această carte şi ne mărturiseşte Benedict al XVI-lea, este factorul decisiv: este o mijlocire de care Biserica şi lumea – şi cu atât mai mult în acest moment de adevărată schimbare de epocă – au nevoie mai mult ca oricând, ca de pâine, mai mult decât de pâine. Pentru că rugăciunea înseamnă a încredinţa Biserica lui Dumnezeu, având conştiinţa că Biserica nu este a noastră, ci a sa, şi că tocmai pentru asta el n-o va abandona; pentru că rugăciunea înseamnă a încredinţa lumea şi omenirea lui Dumnezeu; rugăciunea este cheia care deschide inima lui Dumnezeu, este singura care reuşeşte să-l conducă mereu din nou pe Dumnezeu în această lume a noastră şi în acelaşi timp singura care reuşeşte să-i conducă mereu din nou pe oameni şi lumea la El, ca fiul risipitor la tatăl său care, plin de iubire faţă de el, nu aşteaptă altceva decât să-l poată îmbrăţişa din nou. Benedict nu uită că rugăciunea este prima îndatorire a episcopului (Fap 6,4).

Şi astfel a ne ruga cu adevărat merge mână în mână cu conştiinţa că, fără rugăciune, foarte repede lumea nu numai că pierde orientarea ci şi izvorul autentic al vieţii: „Pentru că fără legătura cu Dumnezeu suntem ca nişte sateliţi care au pierdut orbita lor şi se prăbuşesc nebuneşte în gol, nu numai dezagregându-se pe ei înşişi, ci ameninţându-i şi pe alţii”, scrie Joseph Ratzinger, oferindu-ne una dintre multele, minunatele imagini presărate în această carte.

Iubiţi confraţi! Eu îmi permit să spun că dacă vreunul dintre voi ar ajunge vreodată să aibă îndoieli cu privire la centrul propriei slujiri, cu privire la sensul său, cu privire la utilitatea sa, dacă ar ajunge vreodată să aibă îndoieli cu privire la ce anume aşteaptă cu adevărat oamenii de la noi, să mediteze profund paginile care ne sunt oferite: pentru că ei aşteaptă de la noi ceea ce în această carte veţi găsi descris şi mărturisit: să-l ducem lor pe Isus Cristos şi să-i conducem la El, la apa proaspătă şi vie, de care le este sete mai mult decât de orice altceva, pe care numai El o poate dărui şi pe care niciun surogat n-o va putea înlocui vreodată; să-i conducem la fericirea deplină şi adevărată când nimic nu-i mai satisface, să-i conducem să realizeze acel vis al lor cel mai intim pe care nicio o putere nu-l va putea promite şi asculta vreodată!

Nu este întâmplător că iniţiativa acestui volum – împreună cu aceea de a da viaţă foarte oportun unei coloane de cărţi tematice ale gândirii lui Joseph Ratzinger / Benedict al XVI-lea – a pornit de la un laic, profesorul Pierluca Azzaro, şi de la un preot, cucernicul părinte Carlos Granados. Către ei se îndreaptă mulţumirea mea cordială, urarea şi sprijinul pentru proiectul important, împreună cu părintele Giuseppe Costa, director al Libreria Editrice Vaticana care publică Opera omnia a lui Joseph Ratzinger. Nu este întâmplător, spuneam, pentru că volumul pe care astăzi îl prezint este adresat în egală măsură preoţilor şi credincioşilor laici; aşa cum mărturiseşte în mod magistral, printre multele, această pagină din carte pe care o ofer călugărilor şi laicilor ca o ultimă, insistentă invitaţie la lectură: „Întâmplător în aceste zile am citit relatarea pe care o face marele scriitor francez Julien Green despre convertirea sa. Scrie că în perioada dintre cele două războaie el trăia exact cum trăieşte un om de astăzi: îşi permitea tot ceea ce voia, era înlănţuit de plăcerile contrare lui Dumnezeu aşa încât, pe de o parte, avea nevoie de ele pentru a-şi face viaţa suportabilă, dar, pe de altă parte, găsea insuportabilă tocmai acea viaţă. Caută căi de ieşire, leagă raporturi. Merge la marele teolog Henri Bremond, însă conversaţia rămâne pe planul academic, subtilităţi teoretice care nu-l ajută. Instaurează un raport cu cei doi mari filozofi, soţii Jacques și Raissa Maritain. Raissa Maritain îi indică un dominican polonez. El îl întâlneşte şi îi descrie iarăşi această viaţă a sa sfâşiată. Preotul îi spune: «Şi dumneavoastră sunteţi de acord să trăiţi aşa?». «Nu, desigur nu!», răspunde el. «Aşadar vreţi să trăiţi în mod diferit; sunteţi căit?». «Da!», spune Green. Şi apoi se întâmplă ceva neaşteptat. Preotul îi spune: «Îngenuncheaţi! Ego te absolvo a peccatis tuis – te dezleg». Scrie Julien Green: «Atunci mi-am dat seama că în fond am aşteptat mereu acest moment, am aşteptat mereu pe cineva care să-mi spună: îngenunchează, te dezleg. Am mers acasă: nu eram un altul, nu, în sfârşit redevenisem eu înumi»” (Joseph Ratzinger, Opera omnia, 12, pag. 781).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *