Oaze de pace: Rolul creştinului într-o lume marcată de ură

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Gianfranco Ravasi
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 8 iunie 2016 (via Ercis)

Anticipăm un fragment amplu din cartea cardinalului preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii „Fericirile. Cel mai mare discurs adresat omenirii din orice timp” („Le beatitudini. Il più grande discorso all’umanità di ogni tempo” [Milano, Mondadori, 2016, 209 pagini]).

Isus proclamă Fericirile

„Pacea este pentru lume ceea ce este drojdia pentru aluat”. Această frumoasă comparaţie din Talmud, textul care adună moştenirea spirituală şi culturală a tradiţiei iudaice, poate să ne introducă ideal în a şaptea fericire dedicată lui eironopoioi, artizanii, făcătorii, constructorii lui eirene, „pacea”. Este curios de notat că acest adjectiv substantivat răsună numai aici în tot Noul Testament, aşa cum se întâmplă pentru cuvântul care-l generează, eirenopoiein, „a construi, a edifica pacea”, aplicat numai lucrării de răscumpărare a lui Cristos în imnul care deschide Scrisoarea lui Paul către Coloseni (1,20), în timp ce cuvântul eirene apare de 99 de ori, aşa cum vestitul echivalent ebraic shalôm răsună de 245 de ori în Vechiul Testament.

Creştinul ar trebui să fie ca o oază de pace într-o lume striată de sângele urii şi a războiului. Este ceea ce reprezentau, de exemplu, călugării martiri din Tibhirine din Algeria conform mărturiei unei musulmane în filmul Oameni ai lui Dumnezeu (2010) de Xavier Beauvois: „Noi suntem păsările, voi ramurile pe care ne odihnim în pace”. De fapt, aşa cum scria sfântul Paul creştinilor din Roma, „Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). Şi pentru tradiţia iudaică antică erau trei căile care conduc la Împărăţia lui Dumnezeu: „A cinsti pe tatăl şi pe mama, a practica milostivirea şi a readuce pacea între un om şi aproapele său” (Mishnah, Pe’a 1, 1).

Însă, din păcate, istoria umană este marcată constant de sângele din războaie şi din violenţe şi Biblia, care este revelaţia lui Dumnezeu în istorie şi cu privire la istorie, nu poate să nu fie străbătută de bătălii şi de nedreptăţi: cel puţin şase sute de texte evocă războaie şi ucideri şi peste o mie descriu mânia divină judecătoare asupra răului săvârşit de omenire. Şi totuşi proiectul divin, descris în capitolul 2 din Geneză, cuprindea o triplă şi perfectă armonie a omului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenul propriu (femeia).

Mai mult, ţinta spre care converge întregul itinerar al istoriei este, pentru Biblie, pacea mesianică,shalôm (în arabă salam), eirene neotestamentară. Concepţia lui shalôm este poliedrică, deoarece cuvântul în rădăcina sa presupune ceva „împlinit, perfect” şi, atunci, pacea biblică cuprinde nu numai lipsa războiului ci şi bunăstare, prosperitate, dreptate, bucurie, plinătate de viaţă. Aşa cum spunea Ps 85,11 „dreptatea şi pacea se vor săruta”, în timp ce filozoful evreu olandez Baruc Spinoza în Tratat teologico-politic (1670) afirma pe bună dreptate că „pacea nu este numai lipsa războiului, este o virtute, o stare sufletească ce dispune la bunăvoinţă, la încredere, la dreptate”.

În acest sens este emblematică este proclamarea angelică de la Naşterea lui Isus: „Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubeşte” (Lc 2,14). Pământul şi cerul sunt unite într-o armonie de iubire, aşa cum a vestit Isaia în acea frescă în care animalele ostile între ele se vor împăca odată cu venirea regelui-Emanuel mesianic (11,6-8). De fapt, voinţa Cuvântului lui Dumnezeu este ca toate popoarele să „schimbe săbiile lor în fiare de plug şi suliţele lor în seceri. Niciun neam să nu mai ridice sabia împotriva altui neam şi să nu mai înveţe războiul” (Is 2,4). Regele mesianic cel dintâi este acela care face să dispară carele şi cavaleria, frânge arcul de război şi „vesteşte pace tuturor neamurilor” (Zah 9,10).

Este semnificativ de înregistrat o realitate biblică constantă: numele simbolic al lui Dumnezeu, al lui Mesia şi al lui Cristos este tocmai „pace”, motiv pentru care se intuieşte că această realitate este prin excelenţă dar divin, fiind calitate personală a lui Dumnezeu, pe care o iradiază asupra omenirii. De fapt, definiţia pe care una dintre călăuzele lui Israel în timpul perioadei judecătorilor, Ghedeon, o impune altarului ridicat de el este tocmai Jhwh-shalôm, „Domnul este pace” (Jud 6,24) şi Isaia îl numeşte pe Domnul cu echivalentul ebraic al termenului grec eironopoios folosit de fericirea noastră: el este ‘aseh shalôm, „făcător, artizan, constructor de pace” (Is 45,7). Prin binecuvântarea preoţilor el iradiază pacea asupra poporului: „Domnul să-şi înalţe faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pacea” (Num 6,26). O pace care se revarsă asupra întregului orizont uman, începând de la cei care sunt destinatari ai unei fericiri evanghelice, suferinzii, pentru a se lărgi la toate popoarele pământului: „Îi voi copleşi cu mângâieri pe el şi pe ai săi care plâng. Eu creez rodul buzelor. Pace, pace pentru cei de departe şi pentru cei de aproape spune Domnul – şi-i voi vindeca” (Is 57,18-19).

Şi Mesia are ca titlu „Principe al păcii” (Is 9,5) şi pentru aceasta, cum se spunea, venirea sa vede naşterea unei lumi împăciuite şi armonioase. În ea se realizează acel proiect pe care Creatorul îl avea în minte în momentul creaţiei şi care este descris simbolic în „paradisul” primordial (Gen 2). Libertatea umană a zgâriat şi a rupt acest desen de armonii între Dumnezeu însuşi şi omenire, între bărbat şi femeie, între creaturile umane şi lume. Mesia este cel care repropune acest proiect, restaurând ruinele istoriei într-un desen final escatologic. Este ceea ce Noul Testament vede instaurat în Împărăţia lui Dumnezeu vestită de Isus.

Pentru aceasta Cristos primeşte de la sfântul Paul numele de „pace”: „Căci el este pacea noastră, cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în trupul său ura… pentru ca pe cei doi să-i întemeieze într-un singur om nou, făcând pace, şi să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu într-un singur trup prin crucea prin care a nimicit ura. Venind, el a vestit pacea pentru voi care eraţi departe şi pacea pentru cei care erau aproape” (Ef 2,14-17). Pentru aceasta apostolul – care foloseşte definiţiile „Dumnezeul păcii” (1Tes 5,23), „Domnul păcii” (2Tes 3,16) şi vorbeşte despre „pacea lui Dumnezeu” (Fil 4,7) – aminteşte de „calea păcii” (Rom 3,17), proclamă „evanghelia păcii” (Ef 6,15) şi adresează creştinilor această urare: „Să domnească în inimile voastre pacea lui Cristos” (Col 3,15).

În această lumină misiunea lui Cristos este aceea ca „prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale” (Col 1,20). Aşadar din Paşte se revarsă asupra întregii omeniri şi asupra întregii creaţii pacea divină. Rodul Duhului lui Cristos înviat este iubire, bucurie, pace (Gal 5,22) pentru că „aspiraţiile Duhului sunt viaţă şi pace” (Rom 8,6). Astfel Biserica devine semn de unitate şi de pace între popoare, aşa cum apare în scena de la Rusalii atunci când în toate limbile şi culturile se şterge diviziunea babelică (Fap 2; cf. Gen 11). Ţinta ultimă a istoriei umane se va împlini atunci când „o mulţime mare, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile” va intona împreună imnul mântuirii (Ap 7,9-10) şi toţi în sfârşit vor asculta „ceea ce spune Domnul Dumnezeu: el vorbeşte despre pace” (Ps 85,9).

Făcătorii de pace primesc conform fericirii noastre un titlu glorios, hyioí Theoú, „fii ai lui Dumnezeu”, un apelativ tipic al drepţilor biblici (Înţ 2,13.18). Să încercăm aşadar să aprofundăm în mod sintetic acest epitet care are multe nuanţe de semnificaţie în paginile sacre. Atunci când creştinii aud expresia „fiu al lui Dumnezeu”, în mod spontan recurg la figura lui Cristos şi acest lucru este bazat pe însuşi Noul Testament, şi la nivel statistic: Isus este proclamat „Fiu al lui Dumnezeu” de 31 de ori în cele trei Evanghelii sinoptice, de 23 de ori în Ioan, de 42 de ori în corpul diferitelor Scrisori neotestamentare, de 3 ori în Faptele Apostolilor şi pentru o ultimă dată în Apocalips. Aşadar, există o atribuire cristologică specifică unui titlul care are, însă, o istorie precedentă şi subsecventă.

Să începem cu ceea ce se află în urma lui Cristos. În Vechiul Testament locuţiunea „fii ai lui Dumnezeu” îmbrăca o valoare mai generică, aşa încât era în mod obişnuit atribuită îngerilor (a se citi, de exemplu, Iob 1,6; 2,1; 38,71). Însă „fii ai lui Dumnezeu” erau şi israeliţii, aşa cum declară însuşi Domnul chiar la începuturile evenimentului eliberării din sclavia egipteană: „Israel este fiul meu, întâiul meu născut” (Ex 4,22). Aceasta este o consecinţă a portretului lui Dumnezeu conform trăsăturilor paterne: „Când era tânăr Israel” îi mărturiseşte Domnul profetului Osea „îl iubeam şi din Egipt l-am chemat pe fiul meu… Eu l-am învăţat să meargă” (Os 11,1.3).

Tocmai pentru că este tată, Dumnezeu trebuie să se angajeze ca să-l elibereze pe fiul sclav, îndeplinind acea funcţie paternă care este numită în ebraică a lui go’el, a „răscumpărătorului”, cel care răscumpără şi eliberează. Dar este un pas ulterior de făcut: „fii ai lui Dumnezeu” pot să fie definiţi şi fiecare evreu. Este cazul regelui davidic faţă de care Domnul declară: „Eu îl voi face întâiul-născut”; „Tu eşti fiul meu, eu astăzi te-am născut” (Ps 89,28 şi 2,7). Este un fel de adopţie oficială care legitimează funcţia de locţiitor divin recunoscută suveranului davidic. Dar este şi o filiaţie divină care este recunoscută credinciosului simplu „care se declară fiu al Domnului… şi se laudă că-l are pe Dumnezeu drept tată” (Înţ 2,13.16). Şi „dacă cel drept este fiul lui Dumnezeu, el îi va veni în ajutor”, şi în ziua judecăţii credinciosul va fi „numărat printre fiii lui Dumnezeu” (2,18; 5,5).

Astfel este pregătită trecerea la Noul Testament şi la calea subsecventă proclamării lui Cristos ca „fiu al lui Dumnezeu”. De fapt, prin lucrarea lui şi creştinii pot să devină fii adoptivi ai lui Dumnezeu, cum subliniază sfântul Paul şi cum vom vedea imediat, recurgând chiar la titlul juridic de hyiothesía, adică de adopţie. În Fiul devenim şi noi fii, chiar dacă la un nivel diferit. Pentru aceasta sfântul Ioan foloseşte două cuvinte greceşti diferite pentru a-l indica pe Fiul prin excelenţă, Cristos, care este hyiós-ul unicul născut, şi fiii care suntem noi, tékna.

Această filiaţie a noastră este reală şi ea, are un semn viu în noi motiv pentru care „făcătorii de pace” pot pe bună dreptate să fie numiţi „fii ai lui Dumnezeu”, întocmai cum se declară în fericirea noastră. De fapt, dacă – aşa cum s-a văzut deja – numele lui Dumnezeu şi al lui Cristos este „pace”, toţi cei care se angajează să edifice Împărăţia divină a păcii şi a dreptăţii sunt pe bună dreptate fii ai Dumnezeului păcii. În afară de asta, „Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos” (Rom 8,14-17).

Posted in Spiritualitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *