TT: Alte utilizări ale fenomenologiei (I.6)

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 20 iunie 2016.
Partea 6 din 13 din seria Teologia trupului.
Print Friendly

Autor: pr. Richard M. Hogan
Traducere: Oana Capan
Sursa: www.nfpoutreach.org

Capitolul I.
Introducere la Teologia trupului

Secţiunea 6.
Alte utilizări ale fenomenologiei

Lucrând pământul

Utilizări similare ale metodei fenomenologice găsim în majoritatea documentelor din pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Modul uimitor şi impresionant este prezent în chiar primele cuvinte ale primei sale enciclice: „Răscumpărătorul omului, Isus Cristos, este centrul universului şi al istoriei” [12]. Acelaşi uimitor gen de frază îl regăsim şi în alte locuri din acea enciclică, de exemplu când Papa scrie despre Biserică şi afirmă că omul „este calea primară şi fundamentală a Bisericii” [13].

În „Laborem Exercens” (Despre munca umană) [14], Papa vorbeşte despre scopul primar al muncii: a modela individul, transformându-l în cineva care acţionează ca Dumnezeu, care participă la opera creatoare a lui Dumnezeu, supunând „pământul” [15]. Lucrând, oamenii îl imită pe Dumnezeu. Ei acţionează aşa cum a acţionat şi El atunci când a „lucrat” la crearea lumii. Acţionând ca chipuri ale lui Dumnezeu prin muncă, oamenii se modelează pe ei înşişi, tot mai mult, în ceea ce sunt: chipuri ale lui Dumnezeu. În acest fel, se împlinesc pe ei înşişi. În „Familiaris Consortio”, Exortaţia apostolică despre familie, unul dintre titlurile din Partea a III-a este „Familie, devino ceea ce eşti”, şi această sintagmă se regăseşte şi în corpul textului exortaţiei [16].

Una dintre cele mai interesante aplicări ale metodei fenomenologice este analiza parabolelor lui Cristos şi a experienţelor oamenilor cu Cristos. În enciclica sa despre morală „Veritatis Splendor”, în primul capitol, Papa examinează întâlnirea dintre tânărul bogat şi Cristos [17]. El analizează în mare profunzime experienţa tânărului în întâlnirea cu Cristos şi afirmă că întrebările tânărului sunt întrebările interioare pe care cu toţii le avem. Analizând această experienţă şi ale altora care s-au întâlnit cu Cristos, Papa ajunge la o anume înţelegere a persoanei umane. Una dintre concluzii este că toţi avem anumite întrebări: întrebări care nu diferă de întrebările puse lui Cristos de tânărul bogat. Prin aceste studii subiective, fenomenologice, Papa dezvăluie aspecte ale propriilor noastre experienţe interioare, de exemplu faptul că toţi avem întrebări despre noi înşine. Aici este vorba însă despre mai mult, deoarece aceste întâlniri sunt cu Însuşi Dumnezeu. Cristos răspunde la întrebări şi Papa a putut să studieze modul în care oamenii care l-au întâlnit pe Cristos au experimentat răspunsurile (Revelaţia) date de Domnul.

În a doua sa enciclică, „Dives et Misericordia”, Papa Ioan Paul al II-lea are o lungă expunere despre parabola fiului risipitor [18]. El analizează povestea din punctul de vedere al fiului risipitor, adică al experienţelor interioare ale acestuia, afirmând că trăirile acestuia sunt comune nouă tuturor. „Acel fiu […] este într-un anume sens omul din fiecare epocă.” Fiul risipitor îşi cere partea de moştenire de la tatăl său, se mută într-o ţară îndepărtată, îşi risipeşte banii şi este redus la a lucra ca angajat la o fermă. Lihnit de foame, dorind să poată mâncă măcar mâncarea care era dată porcilor, fiului îi vine mintea la cap şi se hotărăşte să se întoarcă la tatăl său. În acest punct, Papa scrie că „parabola se întoarce în mod evident spre interiorul omului”. Fiul risipitor nu a irosit doar banii, ci este „conştient de irosirea calităţii de fiu”, de pierderea propriei demnităţi. Întoarcerea fiului risipitor la tatăl său este o experienţă personală de iertare, dar conţine de asemenea importante adevăruri revelate obiective. Prin studiul fenomenologic al acestei parabole, Papa ne oferă înţelegeri noi şi surprinzătoare. Una este să ştii ceva în mod obiectiv. Şi cu totul altceva este să îl experimentezi. De exemplu, se poate să fi auzit că maşinile au nevoie de ulei de motor, sau altfel vor înceta să mai funcţioneze. Altceva este să trăieşti însă experienţa de a rămâne fără ulei, pe o autostradă aglomerată. Fenomenologia ne permite să sondăm experienţele oamenilor şi, studiind Scriptura, de fapt sondăm experienţele oamenilor care au primit Revelaţia. Iată ce ne oferă Papa aplicând fenomenologia Revelaţiei.

Noul personalism al Papei Ioan Paul al II-lea este fără îndoială o soluţie strălucitoare la o problemă care a măcinat Biserica şi teologia ei încă din perioada Renaşterii şi a Reformei. Renaşterea s-a concentrat pe fiinţele umane într-un mod care era străin Evului Mediu. Deşi este o supersimplificare aceasta, există un oarecare adevăr în afirmaţia că gândirea medievală începea cu Dumnezeu, pe când cea renascentistă cu fiinţele umane. Reforma protestantă a pus mai mult accentul pe fiinţele umane, în special pe individ, cu insistenţa ei pe interpretarea particulară a Scripturii. Aceeaşi tendinţă poate fi observată şi în progresul ştiinţei şi în metoda ştiinţifică dezvoltată de la Renaştere încoace. Ştiinţa se bazează pe observarea unor fenomene individuale, adică pe experimentarea şi pe înregistrarea datelor provenite din experimente. Ştiinţa şi metoda ştiinţifică domină atât de mult societatea, încât oamenii au refuzat să mai accepte concluzii extrase din principii. Când este citată experienţa „reală” a cuiva, oamenii tind mai degrabă să accepte concluziile bazate pe acel eveniment, fiind observabil şi individual. Centrarea pe individ este de asemenea o trăsătură fundamentală a democraţiei. Accentul pe individ şi pe libertatea sa îşi are rădăcinile în Renaştere, în Reformă, în ascensiunea ştiinţei şi în dezvoltarea democraţiei. Rezultatul este această mentalitate a lumii: subiectivă, inductivă şi bazată pe experimente. Abordarea subiectivă a noii sinteze teologice a Papei Ioan Paul al II-lea permite ca Revelaţia să fie prezentată lumii secolului XXI în propriul ei limbaj.

Note:

[12] Vezi Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis, L’Osservatore Romano (ediţia engleză), vol. 12, nr. 12, (19 martie 1979), nr. 1.

[13] Vezi Ioan Paul al II-lea, Redemptor Hominis, L’Osservatore Romano (ediţia engleză), vol. 12, nr. 12, (19 martie 1979), nr. 14.

[14] Vezi Ioan Paul al II-lea, Laborem Exercens, L’Osservatore Romano, (ediţia engleză), vol. 14, nr. 38, (21 septembrie 1981).

[15] Vezi Geneză 1,28.

[16] Vezi Ioan Paul al II-lea, Familiaris Consortio, L’Osservatore Romano (ediţia engleză), vol. 14, nr. 51-52, (21-28 decembrie 1981), nr. 17.

[17] Vezi Ioan Paul al II-lea, Veritatis Splendor, (Washington, D.C.: United States Catholic Conference, 1993), pg. 12-45. Pentru pericopa cu tânărul bogat vezi Matei 19, 16-21 şi pasajele paralele Marcu 10,17-31 şi Luca 18,18-30.

[18] Vezi Ioan Paul al II-lea, Dives in Misericordia, (Boston: Saint Paul Editions, 1980), nr. 5-6. Pentru parabola fiului risipitor vezi Luca 15,11-32.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *