CFE: Să nu îl punem din nou pe Isus în mormânt

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 25 mai 2016.
Partea 102 din 139 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 102
Să nu îl punem din nou pe Isus în mormânt
Text de bază: Mt 28,1-15

Dragi prieteni,

Dorim să fim martori ai învierii, nu doar ai unei date din calendar, nu doar ai unui efort de a ne îndepărta de zilele de odihnă, dorim să fim martori ai învierii. Pentru aceasta luăm un pasaj evanghelic care are menirea să ne aducă din nou cu inima la ceea ce am celebrat în aceste zile, Paștele. Luăm Evanghelia lui Matei, cap. 28, vers. 1-15:

1 După ce a trecut sâmbăta, în zorii primei zile a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. 2 Și iată, a venit un cutremur mare: îngerul Domnului a coborât din cer, a venit și a rostogolit piatra, apoi s-a așezat pe ea. 3 Înfățișarea lui era ca fulgerul, iar haina lui era albă ca zăpada. 4 La vederea lui, paznicii s-au cutremurat de frică și au rămas ca morți. 5 Dar îngerul a spus femeilor: „Voi, nu vă temeți! Știu că-l căutați pe Isus cel răstignit. 6 Nu este aici, căci a înviat după cum a zis. Veniți și vedeți locul unde a zăcut. 7 Mergeți în grabă și spuneți discipolilor Lui: «A înviat din morți și, iată, merge înaintea voastră în Galileea. Acolo îl veți vedea. Iată, v-am spus»”. 8 Plecând în grabă de la mormânt, cu frică și cu bucurie mare, au alergat să dea de știre discipolilor Lui.
9 Și, iată, Isus le-a venit în întâmpinare și le-a zis: „Bucurați-vă!” Iar ele apropiindu-se, i-au cuprins picioarele și i s-au închinat. 10 Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeți! Mergeți și dați de știre fraților Mei să meargă în Galileea și acolo mă vor vedea”.
11 După ce au plecat ele, iată că unii din gardă au venit în cetate și au dat de știre arhiereilor despre toate cele întâmplate. 12 Aceștia, reunindu-se în consiliu cu bătrânii, au dat bani mulți soldaților 13 zicând: „Să spuneți: «Discipolii Lui au venit noaptea și l-au furat, pe când noi dormeam». 14 Și dacă va afla guvernatorul despre aceasta îl vom convinge noi și vă vom scăpa de neplăceri”. 15 Ei, luând banii, au făcut așa cum au fost instruiți. Astfel zvonul acesta s-a răspândit la iudei până azi.

Observați în acest fragment evanghelic cum în centru există un unic eveniment, învierea, mormântul gol, gărzile însăși care sunt martore ale acestui eveniment extraordinar. Un unic eveniment care are ca răspuns două atitudini cu totul opuse. Femeile aleargă să vestească discipolilor și sunt recompensate pe cale de întâlnirea cu Isus înviat. Gărzile merg să relateze lucrurile întâmplate căpeteniilor lor, pentru a vedea cum să le gestioneze, cum să le prezinte, cum să le justifice, ce atitudine să aibă. Două modalități cu totul opuse, pe de o parte a merge și a vesti, pe de alta a merge și a amuți, a reduce la tăcere, a face să treacă lucrurile cu vederea. Pe de o parte a-l simți pe Isus viu împreună cu ceilalți discipoli, a primi frumusețea noutății, a dori să-l întâlnești și să-l faci întâlnit, pe de altă parte a te aduna împreună pentru a încurca lucrurile, pentru a înșela, pentru a justifica necredința, lipsa vieții, faptul că nu există nici o noutate și că putem sta liniștiți.

În mod logic, această dublă latură ne este propusă și nouă, ne este propusă latura faptului de a nu vorbi, de a amuți, de a ne comporta ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, a nu ține cont de faptul că El e viu – și dacă nu e viu la ce folos să duci vorba spunând și altora că e viu – a acționa ca și când n-ar fi, a nu ne ruga, a nu-i aduce laudă, a nu-i aduce mulțumire, a nu-l lăsa să vorbească, a nu-l implica în viața noastră. Să ne gândim dacă aceasta nu e egal cu a reduce la tăcere. Sau pentru a spune într-un alt mod, e riscul de a-l repune pe Isus din nou în mormânt, ca și când n-ar fi viu.

A trecut o zi întreagă și nu i-am spus Domnului: „Bună ziua. Bună seara. Mulțumesc. Te laud. Te invoc”, nu i-am spus nimic! Fără să mă murdăresc pe mâini, am acționat ca și când El ar fi fost mort, nu l-am lăsat să vorbească. Am petrecut o zi întreagă, două, trei zile fără a-i vorbi nimic despre ceea ce fac, câteva lucruri… Nu l-am întrebat niciodată: „Doamne, ce a-i face în locul meu în acest moment? Ce i-ai răspunde acelei persoane? Doamne Isuse, cum a-i răspunde la telefon, cum a-i vorbi cu acea persoană? Doamne Isuse, cum te-ai comporta în acest moment cu fiul meu, cu soția mea, cu soțul meu?” Am acționat ca și când n-ar fi, exact tăcere absolută, El nu există, l-am pus din nou în mormânt. E ca și când n-aș avea niciodată nevoie de El, nu! Rugăciune de mijlocire – nici vorbă!

Înseamnă a-l pune pe Isus din nou în mormânt ori de câte ori cu Liturghia duminicală stagnez, nu are nici o influență asupra mea, mă întorc acasă pentru prânz după Liturghie dar exact ca și când n-aș fi întâlnit pe nimeni. Și așa trec de la o Liturghie la alta, de la o săptămână la alta, repunându-l pe Isus în mormânt. Riscul e tocmai acesta, să fim și noi gărzi creștine ale unui mormânt gol. E foarte tristă impresia pe care o lăsăm uneori despre credința noastră. O religie fără nici o prezență, rugăciune fără inimă, pentru că nici măcar nu știm dacă cel ce ne stă în față ne ascultă. Obișnuințe religioase fără viață, mecanisme religioase fără suflet, cuvinte fără capacitatea de a asculta, e ca și când ai avea brațe fără posibilitatea de a îmbrățișa vreodată, e ca și când a-i admira nimicul; a te bucura de nimic, a umbla stând pe loc, o religiozitate care nu arată prezența vie!

Noi suntem creștini care cred și spun că Isus e viu aici și acum. În afara acestei credințe profunde nu există creștinism, este doar cultură religioasă, vopsea creștină, culori catolice, nu există persoana. Ce se alege de creștinismul nostru dacă nu există o persoană vie? Ce se alege de întâlnirile noastre, de grupurile noastre, dacă persoana lui Isus nu e vie? Dacă credința noastră nu e credința în Isus viu, e credință în ce? În porunci? Tocmai noutatea lui Isus viu este centrul, inima experienței credinței noastre. Iată de ce trebuie să fim atenți să nu împlinim religia mormântului, religia celui care îl reașază pe Isus în mormânt, religia tăcerii, a lipsei de mărturie că sunt creștin.

La polul opus avem comportamentul femeilor, sunt suficienți câțiva pași, câteva cuvinte folosite în Evanghelie pentru a înțelege: Plecând în grabă de la mormânt, cu frică și cu bucurie mare, au alergat să dea de știre…, adică întâlnirea cu Isus, experiența cauzată de întâlnirea cu El viu, ne face vestitori. Când îl întâlnim pe Isus în persoana Sa, în capacitatea Sa de a acționa, a aduce alinare, a intra în inimi, a schimba, când îi acordăm spațiu, când ne lăsăm seduși de Domnul, când ne abandonăm Domnului, în acel moment, acolo, începe o nouă experiență de viață cu El.

Atunci devin ale noastre cuvintele care descriu experiența femeilor: plecând în grabă, imediat, fără întârziere, pentru că ceea ce este rodul iubirii ne pune imediat în mișcare. Cu teamă, pentru că ne dăm seama că am trăit o experiență care nu e din cele care se pot vedea în televiziune, nu e experiența de zi cu zi, e experiența celui Înviat, a unei vieți noi între noi. Iată de ce „cu frică și cu bucurie mare”, pentru că Domnul e mai presus de toate ostenelile și suferințele când îi descoperim prezența în viața noastră. Ne dă acel sentiment de bucurie, de pace, de seninătate interioară, unde nu ne mai este teamă de nimic, nici măcar de moarte!

Cu mare bucurie au alergat”; acest „au alergat”… Gândiți-vă cât de mult folosim noi în limbajul nostru acest cuvânt, a alerga. „Am atâtea de făcut, nu mai reușesc să le fac pe toate, ceasul e mereu tot mai înainte față de cât ar trebui să fie, dacă ar fi mai multe ore într-o zi…” Dar câte dintre aceste alergări sunt pentru Domnul?! Și nu pentru că trebuie să alergăm doar pentru El, ci să fie făcute cu iubire, pentru că în noi există și bucuria de a-l duce cu noi, de a-l vesti, de a-l simți lângă noi în alergările noastre. Au alergat de-a dreptul să dea de știre, să vestească, adică să spună ceea ce li s-a întâmplat, pentru că e frumos să spui: credința este centrul vieții mele, credința este esența zilelor mele! Nu vreau să aștept ultima zi pentru a fi credincios, nu vreau să aștept ultima zi, ungerea bolnavilor pentru a spune: a, da, există o altă viață! Vreau să trăiesc astăzi această întâlnire cu Isus Înviat!

Au alergat să dea de știre…” e toată dimensiunea vestirii de care adesea amintim între noi: evanghelizarea, să mergi și să duci vestea cea bună! Evanghelia e vestea cea bună! Să mergi și să duci vestea cea bună! Nu spuneți: nu știu cui să-i spun! Nu spuneți: am prea multe de făcut, pentru că explicația cea mai corectă e că nu s-a aprins încă scânteia de iubire dintre mine și Isus, nu e încă o iubire atât de atrăgătoare încât să merite să fie povestită, nu e încă o iubire atât de puternică, atât de angajantă, până la punctul de a simți cuvântul lui Isus ca pe un mandat, ca pe o misiune: „Ceea ce ați auzi la ureche, strigați de pe acoperișuri!” Nu e încă o iubire care mă împlinește, e o iubire marginală, o iubire de conjunctură, e o iubire de fațadă, nu e încă centrul vieții mele…!

Să ne rugăm deci să îl întâlnim pe Isus viu, să ne rugăm ca acest Isus viu, prezent aici, în această întâlnire, în ascultarea cuvântului, să fie pentru noi efectiv o experiență care ne angajează, și așa din orice comunitate și dincolo de comunitate să putem merge și încredința cuiva bucuria de a-l fi întâlnit pe Domnul și de a putea spune: e viu, dacă vrei îl poți întâlni!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *