Milostivirea în exortaţia „Amoris laetitia”

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 30 aprilie 2016.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 29 aprilie 2016

După enciclica Deus caritas est a lui Benedict al XVI-lea despre iubirea lui Dumnezeu relatată şi trăită de Isus Cristos şi revărsată prin Duhul Sfânt în inima fiecărui creştin, acum Papa cu exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia a trasat calea în care iubirea lui Dumnezeu poate să fie trăită în istoriile de iubire pe care bărbaţi şi femei le împletesc dând viaţă familiilor.

Această exortaţie ar putea să fie intitulată via amoris pentru că indică în mod concret un drum de parcurs care este bucurie pentru toată omenirea. Astfel primatul iubirii este confirmat mai presus de orice situaţie citită doctrinal şi juridic. Pontiful afirmă cu coerenţă că dacă Evanghelia este bucurie, gaudium, atunci iubirea lui Dumnezeu dăruită creştinului este şi ea veste bună, Evanghelie, aşadar bucurie, laetitia.

Pentru aceasta în centru exortaţiei – în întregime preţioasă şi de ascultat cu atenţie – se află perla luminoasă şi strălucitoare a capitolului al patrulea, în întregime dedicat iubirii în viaţa matrimonială: un cânt adus iubirii care are ca urmă capitolul al treisprezecelea din Prima Scrisoare către Corinteni. Papa reuşeşte să citească textul din sfântul Paul ascultând bărbaţi şi femei de astăzi care caută toată viaţa să trăiască această iubire creştină în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în lupta spirituală, în a da sens istoriilor lor de iubire.

Este o contemplare a iubirii care aude şi vede mărit (macrothym?i), a iubirii care vrea şi realizează binele şi a iubirii care plăsmuieşte relaţiile. Francisc schiţează un drum pentru a trăi iubirea dintre bărbat şi femeie, dintre părinţi şi copii, în spaţiul fără bariere, niciodată închis, al familiei. Opus amoris, lucrarea iubirii, exerciţiu necesar pentru ca istoriile de iubire să devină opere de artă, fără idealisme nici spiritualisme.

Cânt al iubirii familiei, deci, dar dictat de realismul celui care cunoaşte meseria dură de a trăi, arta laborioasă a carităţii, truda trăirii împreună în supunere reciprocă şi într-o fidelitate care nu dispare. Acest ideal nu este niciodată întunecat sau uitat în exortaţie: este pus în faţa fiecărei fiinţe umane asupra căreia exercită atracţie şi uimire, dar fără a idealiza raporturile în viaţa familială. Experienţa limitei fragilităţii umane şi a slăbiciunii cărnii ne spun că, de fapt, contradicţia faţă de voinţa Domnului este atestată şi repetată de toţi: şi în evenimentul iubirii experienţa păcatului este prezentă în diferite moduri pentru că, aşa cum a spus Isus, este suficient a privi o femeie cu dorinţă în inimă pentru a comite adulter (cf. Mt 5,28).

În comunităţile credincioşilor aceste contradicţii pot să furnizeze tentaţia pentru unii – care se simt drepţi, puternici şi sănătoşi – să-l marginalizeze pe cel care a păcătuit, considerând că astfel stârpesc răul: este veşnica tentaţie de a smulge neghina, denunţată de Isus în celebra parabolă. Însă, după exemplul lăsat ei de Domnul său, Biserica deja pornind la Conciliul din Ierusalim, aşa cum aminteşte Papa Francisc, a încercat să fie de acord aproape mereu cu afirmarea milostivirii.

Calea milostivirii cere să nu se excludă nici să se marginalizeze, ci să se angajeze pentru ca păcătosul să nu moară ci să aibă viaţa. Biserica nu poate face altceva decât să-l imite pe Isus, care îi spune adulterinei care a păcătuit: „Nici eu nu te condamn” (In 8,11). Condamnarea este asupra păcatului, milostivirea asupra păcătosului pentru că niciun păcat nu-l poate defini pe cel care l-a comis. Tocmai darul milostivirii care conţine mereu iertarea poate cauza convertirea, schimbarea de viaţă. Milostivirea este întotdeauna har, energie divină care justifică şi dă forţă acolo unde este slăbiciune, aduce vindecare acolo unde este boală.

Această exortaţie în Anul Jubiliar al Milostivirii vrea să ne ajute să redescoperim că milostivirea vestită de Isus nu este după meritocraţie, nu poate să fie meritată nici condiţionată, pentru că dreptatea lui Dumnezeu imanentă în ea nu este niciodată punitivă ci justificatoare.

Biserica este în lume şi prezenţă care-i primeşte pe păcătoşi, nu este adunarea celor care se simt drepţi sau spun că văd: şi atunci când găseşte pe cineva în situaţie „aşa-numită iregulară”, adică neconformă cu exigenţele Evangheliei, trebuie să-i trateze pe aceşti păcătoşi publici (vameşi) aşa cum i-a tratat Isus, mergând în căutarea lor, locuind cu ei, însoţindu-i fără a-i abandona vreodată (cf. Mt 9,10-13).

Pentru a trăi asta nu este nevoie de o normativă generală de tip canonic aplicabilă în mod nediferenţiat în toate situaţiile şi în diferitele zone culturale, aşa cum aminteşte papa, ci este nevoie mai degrabă ca Biserica, prin păstorii săi să exercite discernământul în diferitele situaţii personale fără a cădea vreodată în cazuistica scrupuloşilor sau a drepţilor înrăiţi, interesaţi mai mult să măsoare păcatul decât să citească suferinţele care însoţesc mereu contradicţiile faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Exortaţia, pentru care se înalţă din Biserică o mulţumire către Domnul, vesteşte bucuria iubirii şi cere să creştem în credinţă, să devenim creştini maturi (cf. Evr 5,14) aşa încât să trăim libertatea Duhului Sfânt, capacitatea de a nu condamna şi acel discernământ spiritual care ajută să gândim în aşa fel încât „să nu interpretăm” (Lc 12,54-57). Aşadar, nu cuvinte ambigue, nicio tăcere despre adevărurile mesajului creştin, ci un cantus firmus adus iubirii care vine de la Dumnezeu, adus iubirii care, trăite, îl face pe Dumnezeu prezent în mijlocul nostru.

via Ercis.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *