Eminescu și catolicii

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 15 ianuarie 2016.
Print Friendly

Autor: Ecaterina Hanganu

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

Fiindcă nimic nu e întâmplător în univers, nu e întâmplătoare nici îngemănarea a două date importante în istoria spiritualității noastre și nu numai: data nașterii lui Mihai Eminescu (15 ianuarie) și Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor (18-25 ianuarie). Se știe că un neam trăiește nu prin personalitățile politice (adeseori contestate și contestabile), nu prin cuceririle teritoriale și puterea economică la un moment dat (care depind de circumstanțe și nu de structura intrinsecă a sufletului acelui neam) și nici prin lauda de sine, sterilă, gălăgioasă și obraznică, precum a vasului gol și ciobit din parabolă. Un neam dăinuie în fața istoriei prin adevăratele sale personalități culturale – cei care, simțind și trăind în frumusețea lui Dumnezeu, au harul să o dăruiască tuturor, cu generozitatea și bucuria nepătată a păsării care cântă în zorii zilei.

Un neam dăinuie prin Dumnezeu.

Mihai Eminescu este expresia cea mai înaltă a sufletului neamului românesc. Și în această calitate, în opera lui (poetică și jurnalistică) regăsim multiplele modalități prin care neamul nostru se apropie de Dumnezeu de-a lungul vremurilor: înțelepții daci, pustnicii munților din legendele nordice, panteonul extrem-oriental, dar mai ales creștinismul. Dacă s-a reușit îndepărtarea poetului din planul fizic (anihilat ca persoană publică și apoi ucis), totuși criticile acerbe sau laudele defăimătoare care continuă și astăzi nu au reușit să acopere adevărul operei sale. Celor care îl considerau ateu și îl adoptaseră ca port-drapel prin „Împărat și proletar”, li se opune „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Colinde, colinde”; celor care îl considerau budist, li se opune „Rugăciunea unui dac”, celor care îl apreciau ca „vândut” Austro-Ungariei din cauza „Strigoilor”, li se opune „Doina” etc. Iar celor care consideră religia ca trambulină pentru interese de ordin politic, Eminescu le opune viziunea clară a problemelor dezbătute, în lumina adevărului, indiferent câți detractori avea să trezească în timpul vieții sale și nu numai. Astfel, iată ce scrie, la 14 martie 1880, în ziarul „Timpul”, cu privire la Biserica Catolică și „contribuția culturală extraordinară” a acesteia1:

„Pusă în fața unor rase aspre, abia răsărite din locuințele lor primitive și abia aruncate asupra civilizațiunei antice, pe care au călcat-o în picioare și au nimicit-o, Biserica era singurul punct luminos nu numai pentru cultură în genere, dar chiar pentru libertatea desvoltărei omenești. Într’un timp de aservire generală, într’un timp în care numai nașterea, deci descendența din iluștri luptători fizici, dădea un drept la libertate, tot ce nu avea fericirea de a fi ucis o sută de dușmani, oricît era inteligent sau energic, găsea o cale de înaintare în cler. (…)

Caracteristic și vrednic a se recunoaște în favoarea catolicismului e tendința de a nu baza creșterea poporului pe idei abstracte, care să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv, care să îmblânzească inima, de aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale Bisericei. Arhitectura, muzica, sculptura și poezia au fost puse în serviciul Bisericei pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nici o suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit sau de patimi, sau de golul lui propriu, de urît. Aruncat din nevoe în urît, din urît în nevoe, stări imanente naturei noastre și care nu se pot înlătura prin mîna de creer de care dispunem, arta bisericească, care a cultivat în pictură frumosul în culmea perfecției, muzica și arhitectura în genul sublim, a înălțat prin mijloace lesne de înțeles pentru toți sufletul omenesc în decurs de sute de ani, peste nivelul vieții de rînd și nevoile zilnice. Toate popoarele care posed înaltă civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice”.

Citatul este preluat din cursul poetului simbolist I.M. Rașcu2, ținut la Seminarul catolic din București și publicat în 1935 sub titlul „Eminescu și catolicismul”. Interesant de menționat că parohul catedralei „Sfântul Iosif” din București, pr. Eugen Bortoș, într-un interviu luat de Anca Mărtinaș cu ocazia aniversării a 120 de ani de la sfințirea catedralei, în 2004, spunea: „Îmi amintesc din anii de liceu făcuți în Seminarul din Iași, că profesorul nostru de limba română ne spunea că el știa de la profesorul Rașcu de la Seminarul din București că Eminescu, în ultimii ani ai vieții, venea adesea și se ruga în Catedrala «Sfântul Iosif»”3.

Dumnezeu unește, diavolul separă. Și fiecare seamănă ceea ce este: Dumnezeu iubire, diavolul – ură. Cel care a redat ca nimeni altul frumusețea sufletului românesc, a redat și îndumnezeirea sa. Adică, recunoașterea meritelor și a valorii, a tainicei frumuseți și misterului de nepătruns al iubirii lui Dumnezeu. Adică, al frumuseții, bunătății și mai ales, a unității sale.

În numele acestei îndumnezeiri, un alt mare poet al plânsului nostru de suflet, Grigore Vieru, scria în 1964 în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Știu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărții Sale. Patruzeci și cinci de ani mai târziu, Grigore Vieru avea să fie victima unui accident de mașină în noaptea de pe 15 spre 16 ianuarie 2009, la întoarcerea de la o ceremonie de omagiere a nașterii lui M. Eminescu4. Epitaful pe care și l-a ales Grigore Vieru este: Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Era simplitatea aceluia care îl cheamă pe Dumnezeu în casă, acasă: „Doamne, intră și-n a mea chilie/ Și-amândoi, răniți și înghețați/ Să ne încălzim cu bucurie/ Unul lângă altul, ca doi frați”5.

Fiindcă acasă la noi înseamnă dintotdeauna liniște, căldură, mângâiere și iubire, adică unitate – unitatea sufletului nostru în Dumnezeu.

Note

1http://ro.radiovaticana.va/storico/2013/01/15/eminescu_%C5%9Fi_fascina%C5%A3ia_orizontului_ catolic/rom-655709

2 I.M. Rașcu (1890-1970[?]) , poet simbolist, este supranumit „realul și delicatul poet al recluziunii melancolice”. A activat ca professor de limba și literatura română la Iași, Bârlad, Tecuci, Focșani, la Seminarul Catolic din București și până la pensionare, la Liceul „Gh. Șincai”, distingându-se prin pregătire, conștiință și severitate profesională. Alături de volumele sale de versuri, de traduceri, de colaborari la reviste ale vremii, a publicat un studiu amplu despre „Eminescu și cultura franceză”. A fost fondatorul revistei simboliste „Versuri”, devenită mai tarziu „Versuri și proză”. (http://www.poeziile.com/autori/I-M-RASCU/biografie.php)

3 http://www.catholica.ro/2004/02/17/casa-lui-dumnezeu-si-poarta-cerului

4 http://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru

5 http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/v/grigore-vieru-6zuocuu/reaprindeti-candela-6zuphts.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *