Maica Milostivirii (I)

Teme: Teologie.
Etichete: .
Publicat la 7 decembrie 2015.
Print Friendly

Autor: Jonathan Fleischmann
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Homiletic & Pastoral Review, 29 noiembrie 2015

Neprihănita Zămislire

Neprihănita Zămislire

La 13 martie 2015, Papa Francisc a anunțat că, în Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preasfintei Fecioare Maria – 8 decembrie 2015 – Biserica Universală intră în Anul Sfânt al Milostivirii. De ce Sfântul Părinte a ales această zi – ziua în care Fecioara neprihănită a fost zămislită în sânul Sfintei Ana; ziua în care au fost binecuvântate coapsele Sf. Ioachim? Sf. Ioan Damaschinul, Părinte și Doctor al Bisericii, exclama: „O, binecuvântate coapse ale lui Ioachim, de unde a ieșit prea pura sămânță! O, pântece glorios al Anei, în care a crescut și s-a format, tăcut, preasfântul copil (Maria)! O, pântece al Anei, în care a fost conceput cerul viu (Maria), mai mare decât toată măreția cerurilor… Acest cer este cu siguranță mult mai divin și misterios decât cel dintâi. Într-adevăr, cel care a creat soarele în cerul dintâi, avea să se nască El însuși în cel de al doilea, ca Soare al Dreptății” (Predică despre Nașterea Domnului).

Poate că Papa Francisc a ales această zi pentru că este ziua în care Dumnezeu a înfăptuit supremul act de milostivire față de omenire: ziua în care o creatură perfectă (Maria a fost concepută fără păcat în vederea lui Cristos) a fost dăruită unui tată păcătos; unei mame păcătoase; unei națiuni păcătoase; unei lumi păcătoase… Fiindcă Dumnezeu nu ne lasă orfani. Voi veni la voi (Ioan 14,18). Neprihănita Zămislire a Mariei a fost primul dar perfect al lui Dumnezeu pentru om, care a venit mai înainte de Dumnezeul-Om Isus Cristos în fapt, deși ea a venit după El în cadrul planului etern al lui Dumnezeu-Tatăl, ca Intenție Divină.

Sf. Proclus din Constantinopol exclama: „O, omule, străbate cu gândul întreaga creație și vezi dacă mai există ceva care să poată fi asemuit cu sau mai măreț decât Preasfânta Fecioară, Maica Domnului! Înconjoară toată lumea, cercetează toate oceanele și aerul, întreabă stelele și toate puterile cerești, ca să vezi dacă mai există o minune asemănătoare în întreaga creație!” (Predica 5:2).

Intrând în acest An al Milostivirii, să nu pierdem ocazia să ne aruncăm literalmente la picioarele Maicii Domnului, cerându-i milostivirea. De ce să-i cerem ei milostivirea? Oare nu căutăm milostivirea lui Isus? Acesta este eternul mister al planului lui Dumnezeu, fiindcă, deși Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu și om, Părinții și Doctorii Bisericii ne învață că, în mod paradoxal, lui Dumnezeu i-a plăcut să așeze întreaga rânduială a milostivirii în mâinile Fecioarei Maria. Acesta este un adevăr profund al credinței noastre creștine, pe care trebuie să îl studiem îndeaproape, pentru ca măcar să putem începe să îi apreciem adâncimile.

Bucură-te, Regină, maica milei

Pentru catolici, cuvintele rugăciunii Salve, Regina: „Bucură-te, Regină, maica milei, viața, mângâierea și speranța noastră…” sunt aproape la fel de familiare ca și acelea ale rugăciunilor Bucură-te, Marie, Tatăl nostru și Gloria. Repetate de milioane de ori de nenumărate persoane pioase la încheierea fiecărui Rozariu, cuvintele acestei rugăciuni, ca și alte rugăciuni tradiționale, sunt adeseori caracterizate drept „un limbaj al iubirii”, fără fundament teologic și cu siguranță fără importanță doctrinară. Dar nu acesta este adevărul. Fiindcă milostivirea lui Dumnezeu este o manifestare a harului Său, și fiindcă nu putem obține harul lui Dumnezeu decât prin milostivirea Sa, rezultă că harul lui Dumnezeu și milostivirea lui Dumnezeu sunt logic echivalente în ordinea Înfăptuirii Divine, din punctul nostru de vedere, ca ființe create.

Astfel, în ordinea Înfăptuirii Divine (a posteriori), rolul Preasfintei Fecioare Maria de Dispensatrix a întregii milostiviri a lui Dumnezeu este, în mod logic, echivalent cu rolul ei de Mediatrix a tuturor harurilor lui Dumnezeu! Acest din urmă rol a fost confirmat de Sf. Papă Pius al X-lea, când a spus: „Fecioara Maria câștigă de congruo pentru noi, cum spun teologii, harurile pe care Cristos le-a câștigat de condigno„; prin urmare, ea a devenit principala Distributrix a harurilor pe care ea le-a primit de la El” (Ad Diem Illum Laetissimum).

Într-adevăr, înțelegerea corectă a harului, meritului, justificării, preoției, Sacramentelor și mântuirii sprijină afirmația că Preasfânta Fecioară are rol de Mijlocitoare a tuturor harurilor – care este echivalent cu rolul de Dispensatrix a întregii milostiviri a lui Dumnezeu. Pr. Peter Damian Fehlner explică aceasta în felul următor: „Ori Maria este Mediatrix a tuturor harurilor fiindcă este Co-redemptrix, ori nu există nici o mijlocire rodnică făcută de cineva în Biserică: magisterial, pastoral, sacramental, carismatic. Respingând mijlocirea maternă a Fecioarei Maria în Biserică și invocarea ei (nu numai venerarea ei) în vremuri de încercare, ca și practicarea adevăratei devoțiuni față de ea, reforma protestantă respinge, logic, și mijlocirea Bisericii, în special aceea sacerdotalo-sacramentală. În felul acesta devine clar faptul că sloganul Christus solus nu este altceva decât o formă apuseană, modernă, a vechiului monofizitism și monoteletism: o negare radicală a posibilității de cooperare liberă și creaturală (mai ales a meritelor și a faptelor bune) la opera de răscumpărare, începând cu Maternitatea divină și efectuându-se în Întrupare. Misterul Preasfintei Fecioare ca Mijlocitoare, fie că este afirmat sau negat, devine centrul controversei despre har și justificare, credință și fapte bune și, mai presus de toate, despre misiunea Duhului Sfânt și a vieții în Duh, în realizarea planului mântuirii. Motivul este acesta: în centrul lucrării Duhului se află mijlocirea maternă a Mamei Fecioare”.

Dacă dorim să grăbim înflorirea primăverii Bisericii, la care am fost chemați de Conciliul Vatican II, și să ne unim cu Sf. Papă Ioan Paul al II-lea invocându-l pe „Duhul Sfânt dătătorul de viață, cel prin care Dumnezeul Treimic se face cunoscut oamenilor, constituind în ei izvorul vieții veșnice” (Dominum et Vivificantem), atunci trebuie să începem prin a ne uni noi înșine complet, trup și suflet, cu Mireasa Duhului Sfânt – Mijlocitoarea tuturor harurilor și Co-Răscumpărătoare, Regina Cerurilor și Maica Milostivirii – fiindcă Duhul Sfânt nu va acționa decât în unire totală cu Mireasa Sa iubită. Totus tuus ego sum, et omnia mea tua sunt!

Viața, mângâierea și speranța noastră

Nu numai milostivirea, ci și întreaga ordine a creației a fost pusă în mâinile Fecioarei Maria, Maica Domnului, de către Voința eternă a Tatălui Atotputernic. În declarația solemnă despre Dogma Neprihănitei Zămisliri a Mariei, Ineffabilis Deus, Fericitul Papă Pius al IX-lea afirma: „Chiar de la început și înainte de nașterea timpului, Tatăl veșnic a ales și a pregătit pentru Unicul Său Fiu o Mamă în care să se întrupeze Fiul lui Dumnezeu, și din care, la împlinirea binecuvântă a timpurilor, să se nască în această lume. Mai presus de toate creaturile Dumnezeu a iubit-o pe ea, astfel încât cu adevărat Tatăl în ea și-a găsit bucuria. În consecință, Dumnezeu a înzestrat-o în mod minunat mult mai mult decât pe îngeri și pe toți sfinții cu abundența tuturor darurilor cerești, revărsate din comoara divinității Sale, făcând-o absolut liberă de orice prihană a păcatului, întru totul frumoasă și perfectă, având deplina inocență și sfințenie care, în Dumnezeu, nu ne putem imagina ceva mai mare și care, în afară de Dumnezeu, nici o minte nu o poate înțelege pe deplin… Și pornind tocmai de la cuvintele cu care Sfânta Scriptură vorbește despre Înțelepciunea necreată și arată originea sa eternă, Biserica, atât în oficiile ecleziastice cât și în liturgie, a aplicat aceste cuvinte și la originea Preasfintei Fecioare Maria, dat fiind că Dumnezeu, prin una și aceeași hotărâre, a stabilit originea Mariei și Întruparea Înțelepciunii Divine”.

Aici, Papa Pius al IX-lea utilizează atât teza lui Duns Scotus despre Unirii Primare Absolute dintre Isus și Maria, existențele lor fiind orânduite de Dumnezeu înainte de actul creației și înainte de orice element al păcatului originar, cât și formularea Sfântului Anselm, care a spus că Maria „strălucește cu o puritate dincolo de orice închipuire”. Suntem atât de îndatorați Da-ului Fecioarei Maria încât Sf. Anselm (Doctor Marianus) ne spune că Dumnezeu a dorit ca noi să îi datorăm tot atât de mult Mariei cât îi datorăm Lui!

Întregul univers a fost creat de Dumnezeu, iar Dumnezeu s-a născut din Maria. Dumnezeu a creat toate lucrurile, iar Maria i-a dat naștere lui Dumnezeu. Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile, și-a dat El însuși formă prin Maria și astfel s-a făcut propria creație. El, care a putut să creeze toate lucrurile din nimic, nu a dorit să refacă creația ruinată prin păcat fără Maria. Dumnezeu, așadar, este Tatăl lumii create, iar Maria este Mama lumii re-create. Dumnezeu este Tatăl prin care toate lucrurile au primit viață, iar Maria este Mama prin care toate lucrurile au primit o nouă viață… Cu adevărat „Domnul este cu tine, El acordându-ți privilegiul ca întreaga natură să îți datoreze la fel de mult cât îi datorează Lui însuși”.

Despre suavitatea divină a Fecioarei Maria, Sf. Jean Eudes spunea următoarele: „Preasfânta Fecioară este, dintre toate făpturile pure, cea mai puternică în cer și pe pământ. Ea este părtașă la omnipotența infinită a lui Dumnezeu. Ea participă la imensa înțelepciune a Fiului lui Dumnezeu și la dulceața, bunătatea și tandrețea Sfântului Duh, ale cărui suave și pline de bunătate daruri i-au umplut inima feciorelnică de o incomprehensibilă dulceață. Cu excepția Fiului lui Dumnezeu, niciodată nu a fost și nici nu va fi vreodată pe pământ cineva atât de gingaș, grațios, plin de har, binevoitor, milostiv, ca această încântătoare Copilă (Maria). Iubirea ei plină de bunătate se revărsa chiar și asupra celor mai cruzi dușmani ai ei, dușmanii Mântuitorului lumii… În loc să roage cerul să îi pedepsească pe acești ucigași, duhul iubirii și al blândeții care o însuflețea pe această preadulce Copilă o făcea să se roage pentru acești nenorociți cu aceleași cuvinte pe care avea să le spună Mântuitorul preamilostiv de pe Cruce: ‘Tată, iartă-i, că nu știu ce fac'”.10

Către tine strigăm, surghiuniții fii ai Evei

Am fost surghiuniți fiindcă am meritat-o. Nu avem cum să trecem cu vederea acest fapt. Dar poate că nimic nu este mai creștin decât speranța de neînțeles în milostivirea lui Dumnezeu, chiar în mijlocul păcatului. Tradiția creștinilor păcătoși datează chiar de la Sf. Paul: „De fapt, noi știm că Legea este spirituală, însă eu sunt din carne, vândut sclav păcatului. Căci știu ce fac: nu săvârșesc ceea ce vreau, ci fac ceea ce urăsc. Deci, dacă fac ceea ce nu vreau, recunosc că Legea este bună. Acum însă, nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine. Știu dar că în mine, în trupul meu, nu locuiește nimic bun, pentru că voința este prezentă, dar [puterea] de a face binele, nu. Căci nu fac binele pe care îl vreau, ci săvârșesc răul pe care nu-l vreau” (Romani 7,14-19).

Iar Sf. Laurențiu din Brindisi, Doctor al Bisericii, afirma: „Prima învățătură pe care ne-o dă Sf. Paul este aceea că noi suntem chemați la harul Botezului nu datorită meritelor sau faptelor noastre bune, ci numai datorită bunătății lui Dumnezeu, nu datorită cine știe căror fapte bune pe care le-am fi făcut, ci datorită milostivirii Sale… Petru și Andrei sunt chemați nu din Templu, acolo unde se rugau sau aduceau jertfe sau împlineau fapte de pietate și milostivire și iubire, ci au fost chemați de pe mare, unde vâsleau și își întindeau cu grijă mrejele pentru pescuit. Pescuitul nu implică nici un fel de sfințenie sau virtute.”

Este oare o dovadă de aroganță să credem în milostivirea lui Dumnezeu atunci când suntem încă în păcatele noastre? Suntem oare ipocriți dacă avem un ideal de sfințenie pe care însă nu îl trăim ? Iată ce spune Dietrich von Hildebrand: „În primul rând, este cu totul greșit să credem că o persoană care nu trăiește conform idealurilor sale morale nu este cinstită sau, altfel spus, că acordul între principiile sale și conduita sa este criteriul onestității. Sigur că este de dorit ca o persoană să trăiască în acord cu convingerile sale morale, dacă sunt valabile… totuși, omul care se străduiește și nu reușește să trăiască în acord cu ceea ce a recunoscut ca fiind moral nu poate fi totuși considerat necinstit. Dimpotrivă, pentru el, a admite că legea morală și valorile morale sunt absolut valabile (chiar dacă nu a reușit să trăiască în acord cu acestea) este tocmai o dovadă de onestitate. Ceea ce este necinstit – și, din păcate, este caracteristic epocii noastre – este faptul că oamenii adaptează adevărul la faptele lor: iau conduita lor actuală drept standard și neagă validitatea legilor morale, fiindcă ei nu au reușit să trăiască în acord cu aceste legi… Așa-numitul ipocrit victorian avea în ipocrizia lui cel puțin un respect indirect pentru valorile morale. Pe de altă parte, păcătosul contemporan, lipsit de rușine, care a pierdut orice simț al imoralității și semnificația promiscuității sexuale, nu merită nici cea mai mică apreciere pentru așa-zisa sa ‘onestitate’, pentru că el nu are nici un motiv să își ascundă abaterile morale. Nu le mai consideră șocante și nu are de ce să se teamă de opinia publică, fiindcă aceasta s-a adaptat modei și nu mai este oripilată de promiscuitate.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *