Newman şi încrederea în Biserică

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 19 septembrie 2015.
Print Friendly

Autor: Hermann Geissler
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
Sursa: L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2015

În urmă cu cinci ani, la 19 septembrie 2010, cu celebrarea Liturghiei la Cofton Park din Rednal (Birmingham), Papa Benedict al XVI-lea îl beatifica pe cardinalul John Henry Newman. „Intuițiile sale cu privire la relația dintre credință și rațiune, cu privire la spațiul vital al religiei revelate în societatea civilizată și cu privire la necesitatea unei apropieri de educație pe larg întemeiate și pe rază lungă, nu au fost numai de importanță profundă pentru Anglia victoriană – a spus Papa Benedict al XVI-lea – ci continuă și astăzi să inspire și să lumineze pe mulți în toată lumea”. După convertirea la Biserica Catolică (1845), după hirotonirea sacerdotală și întemeierea Oratoriului sfântului Filip Neri în Anglia, în 1840 Newman a ținut câteva discursuri adresate catolicilor și altor creștini, arătându-le perspectiva fundamentală, marea speranță a vieții creștine. Sunt trei lucruri în mod esențial care o alimentează pe aceasta din urmă: privirea spre Dumnezeu, lumina sfinților, încrederea în Biserică. În această privință, publicăm un articol al directorului Centrului Internațional al Prietenilor lui Newman din Roma, punct de referință pentru studioșii și prietenii lui John Henry Newman din toată lumea.

Cu ocazia deschiderii Oratoriului la Londra (1849), John Henry Newman tratează tema Perspectivele misionarului catolic. Cum pot să acționeze misionarii, ce pot să facă creștinii într-o lume care urmează propriile principii și venerează idolii bogăției, inteligenței, ai bunei faime? Credincioșii care se orientează spre Dumnezeu și spre sfinți nu sunt, într-un fel, străini în această lume? Newman răspunde la aceste întrebări cu simpla constatare că opoziția dintre Biserică și lume nu este nimic nou. De fapt, încă de la începutul creștinismului Biserica este ca o peregrină pe pământ și soarta sa este o bătălie continuă (cf. Discourses Addresed to Mixed Congregations, 241).

Toată istoria arată adevărul acestei constatări: sfântul Petru ca un străin a venit la Roma, oraș care venera atâția idoli, predicând credința în Domnul Isus; părinții Bisericii luptau împotriva dușmanilor interni și externi; Ignațiu și însoțitorii săi s-au angajat într-o perioadă în care lumea era convinsă de sfârșitul Bisericii, ducând credința creștină în toate continentele. Newman se simte în profundă comuniune cu toți acești martori ai credinței: „Să fim plini de încredere, de zel și de determinare, pentru că suntem moștenitorii sfântului Petru, ai sfântului Grigore din Nazianz, ai sfântului Grigore cel Mare și ai tuturor persoanelor sfinte și credincioase, care în timpul lor au promovat cauza catolică prin cuvânt, acțiune și rugăciune. Suntem părtași de meritele și mijlocirile lor și vorbim cu glasul lor” (ibidem, 244).

Newman este convins că creștinii din orice timp, din orice loc și din orice ambient au o mare misiune. Sunt chemați mereu să „facă o lucrare” (ibidem, 246). De fapt, Biserica poate să ofere „un remediu universal unei boli universale. Această boală este păcatul; toți au păcătuit, toți au nevoie de vindecarea în Cristos; tuturor trebuie să li se vestească și oferită această vindecare. Deci dacă există un predicator și un mediator al vindecării, trimis de Dumnezeu, acest mesager trebuie să vorbească nu numai unuia, ci tuturor. Trebuie să se adapteze la toți, trebuie să aibă o misiune pentru tot neamul lui Adam” (ibidem, 246).

În cursul istoriei sale Biserica a trebuit să lupte adesea împotriva puterilor lumii care păreau să fie mult mai puternice decât ea și adesea aproape invincibile. Dar, în pofida tuturor adversităților, Biserica a învins mereu rând pe rând: „Toate acestea ne arată cu o acuitate convingătoare, asemenea unei dovezi științifice, că ea nu vine de pe pământ, că ea nu este sclavă a oamenilor, altminteri cei care ar fi făcut-o ar fi putut s-o și distrugă” (ibidem, 249).

Deoarece Biserica nu este lucrarea a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, nu va fi distrusă niciodată. Cristos acționează în Biserică, în toate timpurile și în toate locurile. Aceasta este încrederea fermă a catolicilor: „Dacă el a făcut minunile sale în timpurile de atunci, va face aceste minuni și astăzi; dacă în timpurile trecute cei slabi și cei nevrednici au fost instrumentele sale de bine, sunt și astăzi la fel. Atât timp cât ne încredem în El, atât timp cât rămânem fideli față de Biserica sa, știm că el vrea să ne folosească drept instrumente ale sale (în ce mod asta nu știm), nu știm cine vor fi destinatarii milostivirii sale; nu știm la cine vom fi trimiși, dar știm că mii și mii ne cheamă și că vom fi trimiși cu siguranță la cei care au fost aleșii săi” (ibidem, 254). Și Newman încheie cu o mărturie foarte personală: „Am urmărit călăuzirea sa și nu m-a dezamăgit; m-am încredințat mâinilor sale și mi-a dat ceea ce am căutat; și după cum el a fost cu mine până acum, tot așa va rămâne cu mine el însuși, binecuvântarea sa mamă și toți îngerii buni și sfinți” (ibidem, 259).

Mulți credincioși, și chiar atâția păstori, astăzi sunt în pericolul de a pierde curajul, pentru că vântul potrivnic pare așa de puternic și învingător. Cad adesea într-o atitudine pesimistă și tind să se plângă. În acest context, Papa Francisc a vorbit despre „zeița plâns”, care nu ajută pe nimeni și ne fură elanul și bucuria. Uneori uităm că în istoria Bisericii dificultățile și încercările n-au lipsit niciodată. Și uităm că, în pofida importanței cooperării noastre, Biserica este edificată, purificată și sfințită de Dumnezeu însuși. Papa Francisc scrie în exortația apostolică Evangelii gaudium, citându-l pe predecesorul său pe catedra lui Petru: „Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție” (nr. 14). Nu crește prin inițiativele pur umane și strategiile pastorale bine gândite, ci mai ales prin forța Duhului Sfânt care atrage bărbați și femei la inima lui Isus și la Biserica sa, trezind în ei un zel sfânt pentru mărturisirea adevărului și a iubirii lui Dumnezeu. „Un astfel de zel – scrie Newman – chiar dacă e sărac și slab în noi, a fost însăși viața Bisericii și stimulentul predicatorilor și misionarilor săi în toate secolele. A fost un foc asemănător cu acela pe care Domnul nostru l-a adus din cer și pe care a voit să-l comunice tuturor: « Foc am venit să arunc pe pământ și ce altceva vreau decât să se aprindă!» (Lc 12,49). Acesta a fost misterul propagării Bisericii încă de la început și va rămâne până la sfârșit. Aceasta este motivația pentru care Biserica, având ajutorul lui Dumnezeu și în fața uimirii lumii, convertește națiunile […]. Aceasta este motivația pentru care misionarii catolici se aruncă așa de generos în mijlocul popoarelor străine, riscând cele mai crude chinuri: cunosc demnitatea sufletului; pentru ei lumea viitoare este o realitate mare; îi iubesc pe frații lor din inimă, chiar dacă încă nu i-au văzut; se tem de ruinarea veșnică; vor să crească roadele pătimirii Domnului lor și triumful harului său” (ibidem, 19).

Articol apărut iniţial pe Ercis.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *