Lecții din mănăstire: Ascultarea în vocația proprie

Teme: Familie, Spiritualitate.
.
Publicat la 15 septembrie 2015.
Print Friendly

Autor: Jessica Archuleta
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange.com, 10 iunie 2015

Ascultarea este, fără îndoială, mai meritorie decât austeritatea. Și ce austeritate poate fi oare mai mare decât aceea de a-ți menține în mod constant voința proprie supusă și ascultătoare? – Sfânta Ecaterina de Bologna

O povestire despre Sfinții Părinți din Deșert relatează că patru călugări au mers să îl viziteze pe abatele Pambo. Fiecare dintre ei și-au dezvăluit virtuțile celorlalți trei: unul ținea post sever; altul nu avea nici măcar cel mai mic lucru al lui; celălalt strălucea prin cele mai fervente acte de caritate; iar al patrulea, practica de 20 de ani ascultarea. Când abatele a auzit acestea, a spus: „Virtutea acestuia din urmă este cea mai mare, fiindcă toți ceilalți și-au urmat propria voință, în timp ce el a slujit neabătut voința altuia”.

Povestirea ilustrează în ce constă esența ascultării monastice: a-și dărui propria voință lui Dumnezeu, prin persoana tatălui sau mamei monastice. Ascultarea înseamnă negarea de sine și deprinderea de a împlini voia Domnului și nu voința proprie. Când citim despre călugări sau călugărițe și vedem ce au de spus despre virtutea ascultării, cuvintele lor pot fi foarte frumoase și inspiratoare, dar cum anume se aplică acestea toate în relațiile dintre creștini, în afara mănăstirii, nu întotdeauna este clar. Uneori putem asista la o confuzie dăunătoare privind ascultarea atunci când cei care caută îndrumare spirituală (sau cei care o oferă) încearcă să imite nivelul de ascultare și tipul de relații care există într-o mănăstire. Așadar, care este scopul ascultării și ce putem învăța, noi, ceilalți, din practicarea ascultării în mănăstiri?

Pr. Daniel J. Ward, O.S.B. explică: „Ascultarea monastică nu înseamnă să îndeplinești un ordin, ci să te dăruiești cu totul lui Dumnezeu în interiorul unei comunități monastice. Dăruirea aceasta de sine implică uneori dureri și suferințe, fiindcă nici o persoană nu poate să meargă întotdeauna în acord cu propriul ritm. Dar nici în familie nu se întâmplă așa ceva. Ascultarea în mănăstire are la bază ideea de cenobium, de comunitate – prin urmare reprezintă o societate în care persoanele, prin iubire reciprocă, se sfințesc unele pe altele. Ascultarea înseamnă DA spus vieții în comunitate.” Dacă noi am asculta și am fi fideli propriilor vocații și îndatoriri, atunci Biserica (și lumea) s-ar afla într-o stare minunată. Prea adesea însă, noi, creștinii, vrem să trăim creștinismul conform propriilor noastre idei. Putem face o sumedenie de lucruri bune, dar aceasta nu înseamnă că împlinim primele noastre obligații și că ne supunem voința lui Dumnezeu.

Unul dintre călugării de la mănăstirea Sfintei Învieri a devenit călugăr după ce s-a pensionat, în jurul vârstei de 50 de ani. Avusese o viață împlinită, și în multe privințe, plină de succes înainte de a deveni călugăr. Acum pr. Basil are 70 de ani și în toți acești ani, dacă nu era în biserică, înseamnă că era într-adevăr bolnav. Din zori în noapte respecta un anumit plan. Puteai să îți potrivești ceasul după el: ajungea în capelă dimineața devreme, ca să aprindă lumânările și să pregătească Sfânta Liturghie. L-am întrebat cum a reușit să facă trecerea de la viața dinainte la aceea de călugăr, în care trebuie să asculte de abate, să respecte programul zilnic și regulile vieții monastice. Pr. Basil a spus: „Nu pot să vă dau un răspuns care să vă surprindă. Adevărul este că întreaga mea viață a fost la fel: întotdeauna am fost ascultător într-un fel sau altul; întotdeauna am respectat un plan și am muncit de la o vârstă fragedă. La fel se petrec lucrurile în mânăstire. Pur și simplu îmi fac datoria. La aceasta se referă ascultarea: să îți îndeplinești îndatoririle legate de vocație.” Spus în acest fel, totul apare simplu și frumos. Da, simplu… dar deloc ușor.

Pr. Basil a explicat în continuare că lucrurile se petrec la fel cu viața de rugăciune: „Ai o schemă pe care trebuie să o realizezi. Fă-ți schema, împlinește-ți planul și păstrează rutina. Asta este totul, vedeți cât de simplu e? Fă din rugăciune o prioritate și fii ascultător față de regulă.” La mănăstire este un ritm diferit de viață: zilnic, săptămânal, lunar, anual – totul decurgând din ciclul liturgic al Bisericii. Într-adevăr, se poate găsi o mare libertate în structură , plan și rutină, dar nu pentru fiecare lucrurile sunt la fel de simple cum par pentru pr. Basil. Aici vorbesc din propria mea experiență: este o luptă pe care o duc împotriva propriei mele voințe, ca să pot păstra orice tip de structură; dar găsesc aceasta plictisitor și monoton. Să înveți să te lași dus de curent și în același timp să respecți cu fidelitate și bucurie planul, poate fi cu adevărat o luptă.

Odată, pe când eram într-o reculegere spirituală împreună cu fiica mea, am putut să văd ascultarea monastică în acțiune. Am fost profund impresionată. Eram împreună mănăstirea Sfintei Teofanii. Ne așezasem la masă cu toții, după rugăciunile de dimineață. După ce am terminat, a venit sr. Anastasia cu lista lucrurilor care trebuiau făcute și a spus fiecăruia ce responsabilități are. Fiecare a acceptat sarcina care îi fusese repartizată și a plecat să o îndeplinească (sora avea o voce impresionantă: fermă și blândă totodată). Mie mi s-a spus să merg să mă culc pentru o oră, după care să îndeplinesc sarcina încredințată. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să protestez. Respectarea regulii monastice pentru restul săptămânii de reculegere m-a impresionat la fel de mult. Ascultarea față de rutină, regulile monastice și maica stareță , toate aveau o motivație, nu un scop în sine, ci erau un mijloc de a da libertate fiecăruia să se roage, să facă adorație și să aibă grija în mod efectiv, fiecare de celălalt, pentru nevoile zilnice. Mi-am amintit de toate acestea când, întorcându-mă la ocupațiile zilnice, m-am simțit plictisită de ritmul vieții de familie și chiar de calendarul liturgic al Bisericii, pe care îl urmam îndeaproape. Chiar acum avem în familie un nou-născut în jurul căruia gravitează întreaga familie. De fapt, practicăm cu toții ascultarea, slujindu-l: eu, fiind atentă la plânsul ei (este o fetiță) în timpul nopții, soțul meu – în cursul zilei, copiii – jucându-se pe afară, ca să îmi dea timp să mă ocup de noul-venit. Fiecare avem zilnic ocazia să îl slujim pe Domnul prin ceilalți, ori de câte ori renunțăm la noi înșine și luptăm cu propria voință. În felul acesta practicăm ascultarea.

Dacă ești creștin, trebuie să slujești pe cineva. Acest „cineva” poate fi soțul/soția, copiii, frații, părinții în vârstă, comunitatea religioasă etc. Tot ascultare înseamnă împlinirea vocației tale acolo unde te afli chiar acum, lucrând pentru mântuirea ta. Ascultare față de nevoile altora, față de un grup de persoane, față de o idee mai amplă decât tine, aceasta este ceea ce Biserica cere de la creștini, și în felul acesta îl putem sluji pe Domnul și pe aproapele nostru.

Dacă privim la starea comunităților noastre (familii, mănăstiri, biserica locală și la Biserică în general), vedem că într-adevăr este nevoie de creștini care să spună DA zi de zi, în comunitățile unde trăiesc. Divorțul, dezorganizarea familiilor, scăderea numărului de vocații, criza credinței în Biserică – aici întreaga Biserică are de învățat virtutea ascultării și practicarea ei între creștinii fideli. Prea adesea dorim să ieșim din viața comunității și nu suntem dispuși să sacrificăm propria voință și dorință pentru binele comunității și nu dorim să ascultăm învățătura Bisericii. Trăim într-o lume unde copiii nu sunt doriți, căsătoriile eșuează, și rareori durează orice fel de comunitate. Ceea ce pare de bun simț sau, cum spune pr. Basil, „îndeplinește-ți pur și simplu îndatoririle vocației tale” este simplu, dar nu și ușor și totuși, aceasta e ceea ce face diferența nu numai pentru mântuirea noastră, dar și în viața și salvarea întregii Biserici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *