CFE: A discuta despre greșelile altora nu îi mântuiește

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 10 iulie 2015.
Partea 74 din 139 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Print Friendly

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Vindecarea orbului

Vindecarea orbului

Cateheza 74
A discuta despre greșelile altora nu îi mântuiește: a te ruga și a sluji, da!
Text de bază: In 9,1-11

Dragi prieteni,

Suntem reuniți iarăși în jurul singurului Cuvânt, Cuvântul vieții, cel care poate să umple inima și să confere lumină minților noastre, acel Cuvânt care știe să ne îndrume într-adevăr pașii și să nu ne lase stăpâniți de confuzie. Este Cuvântul pe care Domnul ni-l dăruiește în această întâlnire, pe care-l luăm din Evanghelia lui Ioan, cap. 9, vers. 1-11:

1 Pe când trecea, a văzut un om, orb din naștere. 2 Discipolii lui l-au întrebat: „Rabbi, cine a păcătuit că s-a născut orb, el sau părinții lui?” 3 Isus a răspuns: „N-a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci [este astfel] ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. 4 Noi trebuie să săvârșim lucrările celui care m-a trimis, atât timp cât este zi; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. 5Cât timp sunt în lume, Eu sunt lumina lumii”. 6 După ce a spus acestea, a scuipat pe pământ, a făcut tină cu salivă, i-a pus tina pe ochi 7 și i-a zis: „Du-te și spală-te la piscina Siloe!” – care înseamnă „Trimisul”. Așadar, el a plecat, s-a spălat și s-a întors văzând. 8 Atunci, vecinii și cei care îl văzuseră mai înainte că era cerșetor, au zis: „Nu este el cel care ședea și cerșea?” 9 Unii spuneau: „El este!”, alții ziceau: „Nu, dar seamănă cu el!” El a zis: „Eu sunt!” 10 Așadar, i-au spus: „Cum ți s-au deschis ochii?” 11 El a răspuns: „Omul care se numește Isus a făcut tină, mi-a uns ochii și mi-a zis: «Du-te la Siloe și spală-te!» Deci, m-am dus și, după ce m-am spălat, am început să văd”.

E un episod foarte concret cel pe care ni-l oferă Isus, un fapt petrecut realmente, unde se pot observa modalități diferite de a se raporta în fața unei situații de suferință, de osteneală… orb și cerșetor. Există diferite moduri de a fi, dar este o singură modalitate prin care se reușește să se facă ceva pentru acea persoană, și această modalitate este cea a lui Isus. De aceea am putea numi această reflecție: ,,A discuta despre greșelile altora nu îi mântuiește: a te ruga și a sluji, da!’’

Cât timp pierdem discutând și vorbind despre defectele și greșelile celorlalți! Încercați să vă gândiți în zilele noastre, în întâlnirile noastre, în anumite medii specifice din viața de zi cu zi, de la bar la supermarket, la coafor, oriunde se formează cozi de așteptare, câte discursuri se fac, cât se vorbește despre defectele și despre greșelile altora. Înaintea unor situații de suferință, de trudă, de greșeală întrebăm, discutăm a cui este vina, cât e de responsabil?!

Ne gândim în acest caz la situațiile unor cupluri de soți în dificultate, ori el, ori ea în dificultate. Ne gândim la persoane singure pe care le vedem întristate de suferințe fizice ori morale. Ne gândim câte măsuri de precauție și judecăți nutrim noi înșine, poate nu le exprimăm cu voce ridicată, dar despre acea persoană, despre cealaltă ne hazardăm să spunem, să gândim: ”Dar chiar el, chiar ea, chiar soțul ei…, dar dacă se îmbracă așa, dacă vorbește așa, dacă merge așa, dacă are așa o casă, dar dacă pleacă, dacă stă pe loc, dacă merge la biserică, dar dacă nu merge la biserică…?”

Gândiți-vă câte judecăți, câte discursuri în jurul persoanelor, mai ales față de cele care trăiesc în situații dificile, de suferință. Gândiți-vă la câți sunt departe de credință! Și cum se comportă Isus în fața acestora? Isus caută oaia rătăcită și o pune pe umeri. În această Evanghelie, câți au discutat în legătură cu acel orb? Câți au spus: ”își merită suferința”, pentru că părinții săi nu erau persoane morale, cum era în tradiția ebraică de atunci? Dar acela era cerșetor…! Câtă vorbărie în jurul acelui om! Cine și-a dat seama că acel om era înfometat și însetat de o viață nouă, de lumină? Câți s-au așezat de partea lui ca să implore lumină?

Prin urmare să revedem și noi multele situații. Și noi, uneori, înaintea unui „orb” între ghilimele, sau orice altă boală ori dificultate morală sau fizică am descoperi, în loc să discutăm de ele, să fim și noi ca Isus, să ne așezăm de partea sa. Și noi, dintre atâtea oițe, să alegem acele persoane care sunt departe. Cu ce atitudine sau privire sau cuvânt ne așezăm înaintea situațiilor negative? Dacă văd o persoană care greșește, prima atitudine care este? Să judec, să mă eschivez, să condamn, să îndepărtez? Care este prima atitudine a lui Isus? Să meargă în întâmpinare. Vă dați seama ce răsturnare? Și în acest sens vă putem ajuta și noi, preoții, în această răsturnare de situații, să venim în întâmpinare, să-l punem pe primul loc. De aici, spre exemplu, să-i punem pe primul loc cel puțin pe cei din lista inimii.

Prin urmare, răspunsul lui Isus e cât se poate de frumos și de semnificativ la întrebarea: ”De ce e așa, de ce este acea situație negativă, de ce e cerșetor, de ce e orb?” „Este așa pentru ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”. Adică umbra este acolo pentru a-ți arăta frumusețea luminii, și cum poate lumina să învingă! Acel rău, acel lucru negativ, acea răutate este pentru a vesti milostivirea unui Dumnezeu care vrea să ierte. Acea persoană îndepărtată este acolo pentru ca noi să vedem că Dumnezeu poate apropia pe oricine, chiar și o singură oiță rătăcită. Acea persoană care greșește se află acolo pentru ca tu să poți cânta milostivirea Domnului.

Încercați să vă gândiți la câte o persoană concretă, chiar și la vreunul dintre voi, care eventual era departe de biserică, de credință: acest cineva poate da mărturie că nu i-a folosit la nimic judecata asupra lui. Dacă cineva s-a reîntors la credință, ori s-a reîntors la biserică, ori s-a întors pentru a fi oricum mai aproape de Domnul, cui îi datorează aceasta? Celui care l-a judecat? Al cui este meritul? Al celui care l-a condamnat? Al celui care l-a izolat? Al celui care l-a acuzat? Al cui e meritul? Meritul este doar al acelui cineva, poate chiar al unuia dintre voi care l-a iubit, care și-a schimbat modalitatea de a-i fi aproape, i-a dorit binele, nu l-a judecat. I-a dorit binele, s-a rugat pentru el, l-a iubit, l-a slujit și apoi l-a invitat în comunitate.

Aceasta este atitudinea pe care ne-o cere Isus, pentru că astfel se manifestă puterea Lui, puterea Domnului care vindecă persoanele. De aceea putem spune exact că orice persoană îndepărtată e acolo, pentru ca să se manifeste în ea mântuirea lui Isus. E ceea ce răspunde orbul. ”Cine te-a vindecat?” ”Isus, se numește Isus!”

Atunci și noi, în această întâlnire, să spunem: ”Cine m-a vindecat, cine m-a făcut să fiu cel care sunt în acest moment? Mă gândesc la mine însumi: cine m-a făcut preot ori ce sunt? Dacă e ceva pozitiv în mine, cine mi-a dat? Isus!” Putem mărturisi toți în această întâlnire: ”Dacă am ceva, am de la Isus! Cine m-a mântuit, cine m-a vindecat, cine mă ajută să cresc? Isus!” Prin urmare, punctul de sosire este să proclam mărirea Domnului, care mântuiește!

De aici înțelegem din nou, mereu și de atâtea ori, de ce facem rugăciunea de laudă: pentru a proclama că El mântuiește, a proclama că El înfăptuiește minuni, a proclama că El ne este aproape. Aceasta e ceea ce trebuie să facem în toate rugăciunile noastre de laudă. Astfel, Isus ne spune din nou, și în acest moment: „Eu sunt Lumina lumii”! Să ne bucurăm că Isus Domnul e în mijlocul nostru și ne dăruiește și în acest moment Cuvântul Său, pentru a scoate din noi ceea ce avem mai bun. Isus are o dorință foarte mare, îndreptându-și privirea în această încăpere în care sunteți adunați, are dorința ca fiecare dintre voi să crească în ceea ce are mai bun în sine. Dorința cea mai mare a unei femei, care e gata să nască, este ca fiul să se nască. Dorința cea mai mare a unui tată este ca fiul să crească bine. Dorința lui Isus este ca din fiecare dintre noi să extragă ce are mai bun în sine.

Este El cel care o face, prin elemente simple. Să ne gândim cum l-a vindecat pe acel orb, cu puțină salivă, cu puțin pământ, cu puțin noroi, tocmai pentru a arăta că prin lucrurile cele mai simple se pot înfăptui cele mai mari minuni. Așa este! O viață normală, un gest de caritate, un gest de atenție, de amabilitate, o cafea, o invitație acasă, o vizită la un bolnav, o vizită în casă, o îmbrățișare, un gest de ospitalitate dăruit la începutul și la sfârșitul întâlnirii într-o comunitate, acestea pot deveni acel noroi. Lucruri simple, lucruri banale și cotidiene, care aduc lumină, redau vederea și atunci se poate spune că Domnul există, iubirea e adevărată!

Care dintre noi nu are puțin ”noroi”? Care dintre noi nu are ceva obișnuit? Și atunci să privim în jurul nostru, acea listă a inimii, vecinii, rudele, cunoscuții, colegii de muncă, să vedem cât de mult putem și noi, prin lucruri foarte simple – mâine, poimâine, sâmbătă, duminică – să întindem puțină tină peste acel orb, pe care toți îl acuză, și să-l facem să vadă lumina, să-i redăm viața nouă!

Așa să fie pentru fiecare dintre noi!

toată seria aici (ca fişiere Word)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *