Enciclica despre ecologie: o înscriere între alte enciclice papale

Teme: Biserică.
.
Publicat la 19 iunie 2015.
Print Friendly

Autor: Gauthier Vaillant; Sébastien Maillard
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: La-Croix.com, 18 iunie 2015

Laudato si

Laudato si

Reunim în cele ce urmează două articole apărute imediat după lansarea enciclicei Laudato si’ a Papei Francisc, pe tema ecologiei.

De la Papa Paul al VI-lea la Papa Francisc: o jumătate de secol de ecologie în cuvântul Papilor

Laudato si’ este prima Enciclică consacrată exclusiv ecologiei. Acest subiect a fost abordat în numeroase rânduri de predecesorii Papei Francisc, începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

„Un sistem economic care are în central său zeul banului are nevoie să jefuiască natura ca să îşi susţină ritmul frenetic de consum, care îi este caracteristic. (…) Creaţia nu este o proprietate de care să putem dispune după bunul nostru plac.” În discursul ţinut la 28 octombrie 2014, sinceritatea Papei Francisc lăsa să se întrevadă tonul Enciclicei sale, Laudato si’, prima enciclică scrisă vreodată în întregime pe tema ecologiei. Dar problemele de mediu sunt un subiect care apare frecvent în cuvântările şi scrierile Papilor începând din ultima jumătate a secolului trecut.

Punerea în discuţie a sistemului economic mondial

Papa Paul al VI-lea este cel dintâi care a atras atenţia asupra consecinţelor nefaste ale tehnologiei şi progresului ştiinţific asupra mediului înconjurător. La 16 noiembrie 1970, în discursul său la FAO (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite), spunea următoarele: „I-au trebuit milenii omului ca să ajungă să domine natura (…). Acum este timpul ca el să îşi domine dominaţia”.

De ce apărea această problemă tocmai atunci? „În mentalităţile occidentale apare o cotitură în anii ’60”, a afirmat Fabien Revol [1], specialist în teologia creaţiei, profesor la Universitatea Catolică din Lyon. „Mai înainte, ameninţările veneau din partea naturii: boala, frigul… Ori, în acel moment, omul şi-a dat seama că ameninţările acestea sunt deja sub control, şi că din acest moment, natura, pe care o credeam până atunci atotputernică şi inalterabilă, devine victima omului.” În Biserică, adaugă autorul, „raportul cu natura era văzut prin prisma enciclicei Rerum Novarum (promulgată de Papa Leon al XIII-lea la 15 mai 1891), din punct de vedere al destinaţiei universale a bunurilor, nu sub aspectul protecţiei mediului înconjurător.”

Din acest moment, Biserica asociază apărarea mediului cu punerea hotărâtă în discuţie a modului de viaţă al societăţii de consum occidentale. „Societatea actuală nu va găsi rezolvarea problemei ecologice dacă nu îşi va revizui în mod serios stilul de viaţă”, scria Papa Ioan Paul al II-lea la 1 ianuarie 1990, în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii. După nouă ani, Papa Ioan Paul al II-lea, la Academia Pontificală de Ştiinţă, continua demersul, deplângând faptul că „argumentele şi consideraţiile economice şi politice prevalează faţă de respectul în raport cu mediul, făcând viaţa oamenilor imposibilă sau plină de riscuri în anumite zone ale globului”.

Responsabilitatea creştinilor

Amplificarea învăţăturilor pe care Papii le-au oferit despre mediu a mers în paralel cu afirmarea rolului deosebit de important jucat de creştini. „Creştinii şi ceilalţi credincioşi trebuie să joace un rol specific, prin proclamarea valorilor morale şi prin educarea persoanelor pentru o conştiinţă a ecologiei, care nu este altceva decât responsabilitatea faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de creaţie”, scriau Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Bartolomeu în anul 2002, într-o declaraţie comună, cunoscută sub numele de „declaraţia de la Veneţia”. Acest text este ecoul documentului final al Adunării ecumenice de la Basel, din luna mai 1989, în care reprezentanţii tuturor Bisericilor din Europa se autoacuzau că „nu şi-au manifestat iubirea de Dumnezeu pentru toate creaturile Sale şi pentru fiecare în parte” şi nici „nu au adoptat un stil de viaţă care să arate că noi aparţinem creaţiei lui Dumnezeu”.

„Creştinii şi-au dat seama că au interpretat greşit acel ‘stăpâniţi pământul’ din Geneză”, a explicat Fabien Revol. „În numele bunăstării omului, s-a făcut revoluţia industrială, glorioşii ani ’30… Din acest motiv s-a petrecut această întoarcere la sensul Bibliei, la misiunea omului, de a fi un bun administrator şi un bun slujitor”. Creştinii sunt incluşi şi ei în lumea occidentală, bogată şi dezvoltată, ale cărei excese au provocat criza ecologică. „Am păcătuit considerând Europa drept centrul lumii, şi pe noi înşine superiori celorlalţi din lume”, scriau în continuare participanţii la adunarea ecumenică de la Basel.

Ecologie integrală

„Situaţiile de criză pe care le străbate actualmente omenirea – fie ele cu caracter economic, alimentar, ecologic sau social – sunt, în fond, şi crize morale legate între ele”. În Mesajul pentru Pace din 1 ianuarie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a continuat în aceşti termeni învăţătura morală a Bisericii privind mediul, care, începând cu Papa Ioan Paul al II-lea, este cuprinsă sub expresia de „ecologie integrală”.

„Nu numai pământul a fost dat de Dumnezeu omului, (…), ci şi omul a fost dat de Dumnezeu lui însuşi şi prin urmare, trebuie să respecte structura naturală şi morală cu care a fost dotat”, scria Papa Ioan Paul al II-lea în Enciclica Centesimus Annus (1991). El vorbea atunci despre „ecologia umană”. Pentru Fabien Revol, „nu este vorba în sine despre un concept creştin. Ecologia integrală se poate exprima într-un plan filosofic şi secularizat, chiar dacă expresia s-a născut în cadrul unei reflecţii creştine.”

Doctrina socială

Se poate observa o „inversare a tendinţei”, remarcă Fabien Revol, între enciclica Caritas in Veritate a Papei Benedict al XVI-lea, unde ecologia ocupă un capitol printre celelalte subiecte sociale, şi enciclica Laudato si’ a Papei Francisc, unde ecologia devine tema centrală. Dar, în acelaşi timp, există o continuitate, „ca între toate textele Magisteriului”, fiindcă învăţătura Papei Francisc se înscrie în cadrul doctrinei sociale a Bisericii.

Pe planul dezbaterilor internaţionale, mesajul creştin este prezent „ca să pună problema sensului. În faţa catastrofismului şi a urgenţei de a acţiona, propunerea creştină atrage atenţia asupra urgenţei de a reflecta la motivul pentru care ne angajăm în apărarea mediului”, afirmă Fabien Revol. În Caritas in Veritate, Papa Benedict al XVI-lea scria că „Biserica are o responsabilitate faţă de creaţie şi trebuie să îşi impună această responsabilitate şi în public”, afirmaţie la care Papa Francisc răspunde astăzi, prin Enciclica sa.

Notă:
[1] Avec les créatures. Pour une approche chrétienne de l’écologie, (Cu creaturile. Pentru o abordare creştină a ecologiei.) Jean-Marie Gueullette şi Fabien Revol, Cerf, 2015

***

Enciclicele ca răspuns la crizele din vremurile lor

Enciclicele Papilor sunt texte înscrise în crizele epocii lor şi totodată atemporale. Începând de la Rerum Novarum din 1891, marile texte ale Bisericii sunt inseparabile de contextele care le-au inspirat şi la care răspund, cu riscul de a fi uneori primite rău.

Laudato si’, enciclica pentru „protejarea casei comune”, a fost făcută publică joi, 18 iunie 2015, cu mai puţin de cinci luni înainte de deschiderea COP21, conferinţa interguvernamentală care are ca obiectiv stabilirea unui nou acord internaţional pentru a limita încălzirea climatică. Sfântul Scaun nu a ascuns niciodată faptul că publicarea a vizat această întâlnire. „Nu pentru a dicta o soluţie ci pentru a-i ajuta să reflecteze pe cei care iau decizii.” Contextul acestei negocieri internaţionale explică atenţia vie pe care a trezit-o enciclica, chiar şi înainte de apariţia ei.

Inseparabile de bulversări

Majoritatea enciclicelor, dacă nu au un subiect eclezial, sunt inseparabile de bulversările politice, economice sau sociale care agită planeta şi la care ele caută să răspundă, în lumina Scripturii. Text de bază pentru doctrina socială a Bisericii, enciclica Rerum novarum (1891) a Papei Leon al XIII-lea, a apărut atunci când în Europa revoluţia industrială genera sărăcia clasei muncitoare şi când erau promovate ideile socialiste. Implicarea în domeniu a socialiştilor catolici a pregătit de asemenea aşteptarea acestei enciclice, care va inspira legislaţia socială pusă în practică în acea epocă.

Texte ca răspuns la crize

„Marele text Quadragesimo Anno (1931) este un răspuns la criza din 1929, pentru a cere în acelaşi timp nici prea mult stat nici prea mult liberalism”, a rezumat pr. Bertrand Hériard Dubreuil, director al CERAS, centru iezuit de cercetare şi de acţiuni sociale. Enciclica Papei Pius al XI-lea a apărut într-un contexte de şomaj exploziv după prima criză bancară mondială. Textul a devenit carta catolicilor implicaţi în acţiunea socială. În Italia, pe de altă parte, Mussolini nu se bucura deloc de condamnarea etatismului fascist care avea loc atunci.

Enciclice împotriva totalitarismului

La ascensiunea unor totalitarisme au răspuns două enciclice, ambele ale Papei Pius al XI-lea, publicate în 1937, la un interval de doar câteva zile. Prima, Divini Redemptoris, condamna direct comunismul ateu, ca fiind „intrinsec pervers”. A doua, Mit brennender Sorge, citită în amvoanele bisericilor de pe teritoriul Reichului, a produs surprindere făcând apel la credincioşii germani să condamne cu claritate regimul nazist. Mânia lui Hitler a fost imediată.

Frământările istoriei

Enciclicele de după războaie urmăresc întotdeauna frământările istoriei. Pacem in terris (1963) a Papei Ioan al XXIII-lea propovăduieşte pacea în timp ce războiul rece a lăsat să planeze ameninţarea unui conflict atomic, ilustrat de criza rachetelor din Cuba cu un an înainte. Populorum progressio (1967) a tratat problema dezvoltării după decolonizare, pe care a abordat-o şi Papa Ioan Paul al II-lea, cu Sollicitudo rei socialis (1987). Următoarea sa enciclică, Centesimus Annus (1991), a apărut după căderea Zidului Berlinului, incluzând un capitol întreg despre „anul 1989”. Papa Benedict al XVI-lea a asistat la criza financiară din 2008 şi în anul următor, în enciclica Caritas in Veritate, a arătat că „economia are nevoie de etică”.

Opinie publică nu este întotdeauna binevoitoare

Enciclicele au fost texte mai mult sau mai puţin bine primite de opinia publică. În această privinţă, enciclica Humanae Vitae a Papei Paul al VI-lea (1968) a fost percepută ca un regres de o mare majoritate dintre femeile catolice. „Apărut în iunie 1968, acest text a fost redus exclusiv la respingerea pilulei. Fiind împotriva curentului, el a fost considerat de la bun început inacceptabil”, regretă istoricul Jean-Dominique Durand, de la Universitatea Jean Moulin Lyon 3: „Complexitatea şi amploarea enciclicelor nu poate fi înţeleasă decât pornind de la spiritul şi preocupările vremurilor lor”.

Se adresează tuturor, nu numai catolicilor

Care este riscul ca enciclica Papei Francisc să fie astăzi privită doar prin prisma la ceea ce ea indică cu privire la schimbările climatice? „Papa Francisc se înscrie în intuiţia puternică a unei prezenţe ‘a Bisericii în lumea vremurilor actuale'”, a observat Mons. Patrick Valdrini. Pentru pro-rectorul Universităţii Pontificale Laterane, interesul viu trezit de Laudato si’ este comparabil cu „receptarea la nivel mondiale a enciclicei Pacem in Terris a Papei Ioan al XXIII-lea”. Dincolo de conţinutul lui, acest text a fost remarcat pentru că nu era destinat doar credincioşilor catolici, ci se adresa „oamenilor de bunăvoinţă”. La fel ca enciclica prezentată joi, 18 iunie. „Vă invit pe toţi să primiţi acest document cu un spirit deschis”, a cerut autorul ei la sfârşitul audienţei sale generale de miercuri, 17 iunie, din Piaţa San Pietro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *