Înălţarea, preoţia lui Isus şi Sfânta Liturghie

Teme: Biblic.
Etichete: .
Publicat la 15 mai 2015.
Print Friendly

Autor: Shane Kapler
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange, 14 mai 2015

Înălţarea la cer

Înălţarea la cer

„Apoi i-a scos până spre Betania, şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer”. (Lc 24,50-51)

Pentru mulţi dintre cei care citesc Evangheliile, Înălţarea lui Isus pare să fie sfârşitul slujirii sale. Dar cei care cred aşa greşesc. Prin Înălţarea Sa, slujirea Domnului nostru atinge noi dimensiuni; El slujeşte înaintea Tatălui din ceruri ca mare preot pentru omenire. Epistola către Evrei merge până acolo încât spune că Isus „este întotdeauna viu pentru a mijloci” în favoarea noastră (Evr 7,25). Însuşi modul în care Isus s-a înălţat la cer vorbeşte despre acest mister.

Binecuvântarea era ceva obişnuit în primul secol, pentru orice evreu, bărbat şi femeie. În fiecare zi, la ora 9 AM şi la ora 3 PM, aşa cum cerea Legea, preoţii evrei celebrau tamid-ul sau „jertfa perpetuă” (Ex 29,38-41). Un grup de preoţi punea un miel, pâine şi vin pe altar, în timp ce un alt grup conducea poporul în recitarea celor Zece Porunci şi a rugăciunii Shema, cântând apoi psalmul desemnat pentru acea zi a săptămânii. Tamid-ul se termina cu adunarea preoţilor pe treptele Templului, întinzându-şi braţele asupra poporului şi invocând binecuvântarea pe care Domnul a încredinţat-o lui Moise şi Aron: „Domnul să vă binecuvânteze şi să vă păzească! Domnul să facă să strălucească faţa Lui spre voi şi să se îndure de voi! Domnul să îşi înalţe faţa spre voi şi să vă dăruiască pacea!” (Num 6,24-26).

Atunci când apostolii şi ceilalţi discipoli l-au văzut pe Isus că începe să urce la cer chiar în timp ce îi binecuvânta, au înţeles că el „urca scările” spre adevăratul Templu. Numai unui singur preot evreu i se permitea să intre în Templu în timpul tamid-ului, să ardă tămâie înaintea tronului pământesc al lui Dumnezeu, a Sfintei Sfintelor. Acea persoană era marele preot, iar el făcea aceasta numai o dată pe an, la sărbătoarea Yom Kippur [1]. Când apostolii l-au văzut pe Isus dispărând într-un „nor”, simbolul prezenţei lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Fap 1,9; Ex 13,31-32; 24,16-18; Num 9,15-23) au înţeles că Isus a intrat în camera cerească a tronului lui Dumnezeu, realitate prefigurată de Templu şi de Sfânta Sfintelor terestră. (Ex 25,9.40; Evr 8,5).

Cultul Vechiului Legământ – cu Templul şi cu numeroasele jertfe – şi-a găsit împlinirea în preoţia lui Cristos, în moartea, învierea şi înălţarea Sa (Evr 10,1-7). Isus continuă să se ofere pe El însuşi Tatălui, în umanitatea Sa, aşa cum a făcut-o în divinitatea sa din veşnicie. Scrisoarea către Evrei şi Apocalipsul îl prezintă pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, aducând adevărata şi perpetua jertfă Tatălui – pe Sine însuşi, prin glorioasele răni ale pătimirii Sale (Evr 7,25;9,24; Ap 5,6-14). Isus antrenează întregul cer, cu toţi îngerii şi sfinţii, în această mare Liturghie cerească, făcându-i să se ofere ei înşişi, prin El, cu El şi în El (Ap 4,6-5,14).

Este aceeaşi Liturghie care are loc pe pământ, pe altarele noastre, în Euharistie. Prin sacramentul hirotonirii, Cristos conduce în persoană slujirea sa prin preoţi. Ca împlinire a tamid-ului, pâinea şi vinul pe care le oferim se transformă în Miel. Pe Cristos însuşi îl primim în împărtăşirea euharistică, pe acelaşi Cristos care a intrat cu trupul în Gloria Tatălui. Viaţa noastră este pătrunsă de El şi fiecare parte este unită cu sacrificiul Său adus Tatălui (1Cor 10,16-18; Rom 12,1). Şi atunci când preoţii noştri pronunţă binecuvântarea asupra noastră, înainte de a ne trimite de la Liturghie în lume, Cristos este cel care ne binecuvântează – acelaşi Cristos care i-a binecuvântat pe apostoli înainte de a-i trimite să convertească lumea.

Pentru a primi pe deplin această binecuvântare, adică harul lui Cristos care a coborât de Rusalii asupra nou-născutei Biserici, trebuie să procedăm aşa cum au făcut ei – să stăruim în rugăciune şi credinţă, meditând Sfânta Scriptură, împreună cu Preasfânta Fecioară, Maica Domnului (Lc 24,49; Fap 1,14-15).

Notă:
[1] Yom Kippùr, Ziua ispăşirii – este cea mai însemnată dintre cele trei mari sărbători evreieşti. Este o sărbătoare deosebit de sobră şi austeră, care cuprinde un post absolut de 25 de ore, ce marchează ziua ispăşirii. În Torah este numită Yom haKippurim („Ziua ispăşirilor”). Este ultima din cele zece „Yamim Noraim” („Zilele Penitenţei” sau ale „temerii reverenţioase”) care încep cu Anul Nou ebraic, Rosh Hashana. – cf. Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *