Fatima

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 13 mai 2015.
Partea 15 din 15 din seria Maria în apariţiile sale.
Print Friendly

Autor: pr. Claudiu Dumea
Sursa: Editura ARCB

Fecioara de la Fatima

Fecioara de la Fatima

Pe la jumătatea lunii martie a anului 1917, Lenin instala puterea sovietelor şi teroarea în Rusia. Pregătit şi sprijinit de lojele masonice din Occident, Lenin iniţia revoluţia mondială care să vizeze, în primul rând, distrugerea Bisericii catolice, pornind din două puncte ale Europei: Rusia şi peninsula Iberică (Portugalia şi Spania). Scria Lenin: „Revoluţia noastră este internaţională. Noi o vom începe în Rusia şi în peninsula Iberică şi de acolo vom semăna revoluţia în toată Europa”. Nu aveau de unde să ştie ce gândea şi ce plănuia Lenin, la distanţă de mii de kilometri, cei trei copilaşi de la Fatima, din Portugalia: Lucia dos Santos de zece ani şi verişorii ei, Iacinta şi Francisc Marto, de şapte şi respectiv nouă ani, când în ziua de 13 mai a aceluiaşi an, 1917, porneau cu oile spre Cova de Iria, la 2 km distanţă de casa părintească, unde tatăl Luciei avea o bucată de pământ.

Tocmai mâncaseră la amiază ce li se pusese de acasă şi se rugaseră rozariul, după o metodă originală inventată de Francisc, care le permitea să-l termine în două minute, când cerul senin e brăzdat de un fulger. Temându-se de furtună, copiii îşi adună în grabă oile ca să plece acasă, când un al doilea fulger îi orbeşte şi, în acelaşi moment, deasupra unui mic stejar le apare o Doamnă învăluită în lumină. Copiii se sperie:

– Nu vă temeţi, le spune Doamna, nu vă fac nici un rău.
– Doamnă, îndrăzneşte Lucia, mai curajoasă, de unde sunteţi?
– Sunt din cer.
– Şi ce vreţi de la noi?
– Vreau să veniţi aici în fiecare lună, în ziua de 13, la aceeaşi oră, de şase ori. Mai târziu am să vă spun cine sunt şi ce vreau…
– Veniţi din cer… Dar eu voi merge în cer?
– Da, vei merge.
– Şi Iacinta?
– Şi ea.
– Şi Francisc?
– Şi el, dar trebuie să recite Rozariul (să-l recite cum trebuie).

Copiii se înţeleg între ei să nu spună nimănui ce au văzut. Dar, pe Iacinta o mănâncă limba şi seara la masă povesteşte tot. Mama o ceartă şi o roagă să termine cu minciunile şi cu poveştile acestea. De la mama Iacintei află a doua zi tot satul, află şi mama Luciei care se înfurie şi, croind-o cu coada măturii, îi porunceşte: „Să mergeţi la toţi vecinii şi să le spuneţi că sunteţi trei mincinoşi”.

Cu toate necazurile şi zeflemelile sătenilor, în iunie, la a doua întâlnire cu Sfânta Fecioară, la locul apariţiei, în jurul copiilor sunt câteva zeci de curioşi. „Continuaţi să veniţi şi în lunile următoare, le spune Doamna. În octombrie voi face o minune pentru ca toţi să o vadă şi să creadă”. În iulie, numărul curioşilor se ridică la cinci mii, iar în august la douăzeci de mii. Numai că de data aceasta nu erau prezenţi copiii.

Toate ziarele scriau de cele întâmplate la Fatima. Masoneria se alarmează. Subprefectul îi ridică pe copii pentru anchetă şi-i ţine două zile arestaţi. In septembrie sunt prezente 30000 de persoane. Pentru 13 octombrie se răspândise zvonul că se va întâmpla minunea. Din ajun, o mulţime de vreo 30000 de persoane iau cu asalt locul. A doua zi, sunt de faţă 70000 de persoane: curioşi, oameni de ştiinţă, medici, veniţi să studieze fenomenul, jurnalişti anticlericali, veniţi cu gândul să demaşte impostura.

Ploua, era vreme urâtă; la ora obişnuită sosesc şi copiii. Sunt însoţiţi de părinţii lor. Părinţii vin să-i apere, să nu fie linşaţi. Copiii primiseră multe ameninţări că, dacă nu se întâmplă minunea, nu le va cădea deloc bine. „Închideţi umbrelele!”, porunceşte Lucia. Ploaia se opreşte. Urmează fulgerul obişnuit şi copiii cad în extaz. Sfânta Fecioară e punctuală la întâlnire.

Şi iată că cei 70.000 de oameni n-au fost înşelaţi. Ei asistă la minunea promisă, minunea soarelui pe care au descris-o toate ziarele din Portugalia şi nu numai. Una din cele mai precise descrieri este a unui savant: doctorul Jose Proença de Almeida Garret venit din curiozitate la Cova de Iria. Mulţimea aceea imensă contemplă o minune nemaiauzită. La un moment dat, ploaia încetează, norii sunt sfâşiaţi şi soarele apare la zenit, asemănător unui disc de argint. Dintr-o dată soarele începe să tremure, să danseze. Se învârte în jurul lui cu o viteză ameţitoare, ca o roată de foc, lansând în toate direcţiile jerbe de lumină. Timp de patru minute, lumina sa devine, rând pe rând, galbenă, verde, roşie, albastră, violetă. Se opreşte brusc, apoi îşi reia, strălucind, dansul. Se opreşte iarăşi pentru a reîncepe a treia oară, devenind şi mai luminos. Cei de faţă rămân încremeniţi de stupoare. Dintr-o dată, strigăte asurzitoare ies din toate piepturile: „Minune! Minune! Cred, Doamne… Bucură-te Marie… Dumnezeule, îndurare… Doamne, iertare, iertare!” Şi iată că soarele se desprinde acum de pe cer şi, în salturi succesive, se îndreaptă spre mulţime. Notează dr. Jose Proença: „Păstrându-şi prodigioasa rotire în jurul său, soarele s-a desprins de pe firmament şi acum, roşit ca sângele, se precipita către pământ, ameninţând să zdrobească sub greutatea uriaşei sale mase incandescente. Au fost clipe care au produs o impresie terifiantă”. Poporul în genunchi, în noroi, spune actul de căinţă. Apoi soarele îşi reia locul pe cer şi poporul intonează Crezul. Minunea a durat zece minute. Dansul soarelui l-au văzut nu numai cele 70.000 de persoane de la Cova de Iria, dar şi locuitorii satelor vecine. E clar că nu a fost un fenomen natural, de vreme ce nici un observator astronomic din lume nu l-a înregistrat.

La a doua apariţie, Lucia o roagă pe Sfânta Fecioară:
– Doamnă, aş vrea să vă rog să ne luaţi în cer.
– Da! Pe Iacinta şi pe Francisc îi voi lua curând. Dar tu vei mai rămâne încă un timp. Isus vrea să se folosească de tine ca să mă faci cunoscută şi iubită. Vrea să orânduiască în lume devoţiunea către Inima mea Neprihănită.

Şi aşa s-a întâmplat. Francisc a murit peste doi ani, la vârsta de unsprezece ani, iar Iacinta peste trei ani, la vârsta de zece ani. Trupurile lor se odihnesc sub lespezile Sanctuarului din Fatima. Lucia, intrată la carmelitanele din Coimbra, se apropie de nouăzeci de ani.

Vizionarii de la Fatima o prezintă pe Sfânta Fecioară ca fiind de o frumuseţe suprapământească, cu zâmbetul pe buze, dar un zâmbet amestecat cu o tristeţe de nedescris. Motivul tristeţii e lesne de înţeles: păcatele din cauza cărora atâţia se prăbuşesc în iad. Sfânta Fecioară le spune copiilor:„Rugaţi-vă mult şi jertfiţi-vă pentru păcătoşi, fiindcă multe suflete merg în iad, deoarece nu este cine să se jertfească şi să se roage pentru ele”. Şi la a treia apariţie le dă dovada concretă. Povesteşte Lucia:

Sfânta Fecioară, deschizându-şi braţele, fasciculele de lumină care se răspândeau din mâinile ei„păreau că deschid pământul şi noi am văzut un ocean de foc. Vedeam, cufundaţi în foc, diavolii şi sufletele celor condamnaţi. Erau ca nişte cărbuni transparenţi, negri sau bronzaţi, având formă umană. Pluteau în acest foc, purtate de flăcările care ieşeau din ele, cu nori de fum ce ieşeau din toate părţile, asemenea scânteilor care se văd la marile incendii, fără greutate, fără stabilitate, în mijlocul strigătelor şi gemetelor de durere şi de disperare care ne înspăimântau şi ne făceau să tremurăm de groază. La vederea acestei privelişti, am scos strigătul pe care, mi s-a spus, l-au auzit cei de faţă. Diavolii se deosebeau de sufletele osândiţilor prin forme oribile de animale neobişnuite şi necunoscute, asemănătoare unor cărbuni aprinşi”.

Iacinta, înainte de a muri, îi spunea Luciei: „Dacă Sfânta Fecioară îţi va îngădui, să spui la toată lumea ce este iadul, ca să nu mai păcătuiască şi să nu ajungă acolo”. Însăşi Sfânta Fecioară, la Fatima, le cere copiilor să spună rugăciunea pe care o spunem şi noi la fiecare decadă din rozariu:„O, Isuse, iartă-ne păcatele, fereşte-ne de focul iadului…”. Papa Pius XII, legat direct, cum vom vedea, de apariţiile de la Fatima, remarca deja tendinţa celor care au misiunea de a predica Evanghelia, de a trece sub tăcere existenţa iadului, deşi în evanghelii de 84 de ori se vorbeşte despre suferinţele celor osândiţi. Le spunea predicatorilor din Postul Mare în 1949:

„Fără îndoială că această temă trebuie tratată cu demnitate şi înţelepciune. Dar cât priveşte esenţa acestui adevăr, Biserica are misiunea înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor de a-l vesti, de a-l învăţa fără nici o atenuare, aşa cum l-a descoperii Cristos. Şi nu există vreun timp sau vreo împrejurare care să poată micşora rigoarea acestei obligaţii”.

Poate nimeni nu a sesizat mai bine, la cei chemaţi de Cristos să predice Evanghelia, tentaţia de a trece peste adevăruri care deranjează, care supără şi nu gâdilă urechile, cum este existenţa iadului, a diavolului, cu intenţia de a câştiga popularitatea şi bunăvoinţa ascultătorilor, ca scriitorul francez G. Bernanos. El scrie în cunoscutul său roman „Jurnalul unui paroh de ţară”:

„Bunul Dumnezeu nu a scris că noi trebuie să fim mierea pământului, dragul meu, ci sarea pământului. Iată, acum, sărmanul nostru pământ se aseamănă cu bătrânul tată Iob, plin de răni şi de ulcere, pe grămada sa de gunoi. Sarea pusă pe carnea vie arde, dar fereşte de putrezire totodată. Ideea voastră de a-l desfiinţa pe diavol (şi iadul) arată mania voastră de a fi iubiţi, pentru voi înşivă, se înţelege. Nu uita, un preot adevărat nu e niciodată iubit”.

Ceea ce l-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să vină pe pământ, să sufere şi să moară, a fost dorinţa de a-i salva pe oameni de la iad. Această dorinţă i-a obsedat întotdeauna pe sfinţi şi pe apostolii adevăraţi. Când omul salvat de la înec şi purtat pe braţe de Sfântul Ioan Bosco îi mulţumea plângând salvatorului său, acesta îi răspunde: „Ah, cum aş vrea să scot afară şi să duc pe braţe sufletele atâtor tineri care se prăbuşesc în iad”. Dar, mai înainte de a salva pe alţii, să avem grijă să ne salvăm pe noi înşine de la iad. De aceea ne însuşim rugăciunea Sfântului Augustin: „Hic ure, hic seca, hic non parcas dum în aeternum parcas!” (Aici arde-mă, aici taie-mă, aici nu mă cruţa, numai să mă cruţi în veşnicie).

* * *

„Aţi văzut iadul în care merg sufletele sărmanilor păcătoşi?”, le spunea Sfânta Fecioară celor trei copii de la Fatima, la a treia apariţie din 13 iulie 1917. „Pentru a-i salva, Dumnezeu vrea să orânduiască în lume devoţiunea la Inima mea Neprihănită. Dacă se va face ceea ce vă spun, multe suflete se vor salva şi va fi pace. Războiul se va sfârşi. Dar dacă lumea nu va înceta să-l ofenseze pe Dumnezeu, sub pontificatul lui Pius XI, va începe un altul, mai rău. Când vei vedea o noapte luminată de o lumină necunoscută, să ştii că este marele semn pe care Dumnezeu vi-l dă ca să vă arate că el va pedepsi lumea prin război, foamete, prigoane împotriva Bisericii şi a Sfântului Părinte”.

Aici deschid o paranteză. Trăieşte încă multă lume care îşi aminteşte de noaptea de 24 spre 25 ianuarie a anului 1938 luminată de o lumină necunoscută, ca un incendiu uriaş care se vedea la orizont, despre care au scris ziarele din lumea întreagă. Sora Lucia vedea în această lumină marele semn care prevestea al doilea război mondial ce avea să izbucnească în septembrie 1939. Sfânta Fecioară continuă:

„Pentru a împiedica acest război, cer consacrarea Rusiei la Inima mea Neprihănită şi Sfânta Împărtăşanie, ca reparaţie, în primele sâmbete. Dacă vor fi ascultate cererile mele, Rusia se va converti şi va fi pace. Altminteri, Rusia îşi va răspândi erorile în toată lumea, provocând războaie şi persecuţii împotriva Bisericii. Cei buni vor fi martirizaţi. Sfântul Părinte va avea mult de suferit. Mai multe naţiuni vor fi nimicite. În cele din urmă, Inima mea Neprihănită va triumfa. Sfântul Părinte îmi va consacra Rusia care se va întoarce şi se va da lumii un timp oarecare de pace „.

„Rusia îşi va răspândi erorile în toată lumea”. Şi aşa a fost. E vorba de erorile comunismului asupra cărora Papa Pius IX atrăgea atenţia încă din 1846 când comunismul făcea primii paşi, scriind în enciclica sa Qui pluribus:

„Voi cunoaşteţi bine monstruoasele erori şi capcane pe care le folosesc fiii acestei lumi pentru a face un război împotriva religiei catolice, împotriva autorităţii divine a Bisericii şi pentru a călca în picioare drepturile bisericeşti şi civile. Acesta este scopul execrabil al învăţăturii comuniste”.

Leon XIII atrăgea atenţia că toate aceste activităţi ale comuniştilor şi socialiştilor erau sprijinite de francmasonerie, iar Pius XI vedea în ele degetul Satanei. El scria în enciclica sa Caritate Christidin 1932:

„Noi vedem astăzi ceea ce nu s-a văzut niciodată în istorie, stindardul războiului satanic împotriva lui Dumnezeu şi împotriva religiei desfăşurat cu neruşinare, prin ura abominabilă a nelegiuiţilor, la toate popoarele şi în toate părţile universului”.

Erorile şi prigoanele în toată lumea au pornit de la Moscova, bolşevicii fiind sprijiniţi de marile finanţe internaţionale, de bancherii americani, englezi şi germani, iar când spun bancheri vă puteţi da seama uşor de ce origine erau.

Lenin a organizat bine securitatea care avea să poarte diferite nume: N.K.V.D., K.G.B care, între 1917 şi 1921, a executat oficial 1.760.000 de oameni, dintre care 25 episcopi, 1.200 preoţi, 20.000 de funcţionari, 190.000 de muncitori, cca. un milion de ţărani. Stalin a perfecţionat aparatul de teroare. În 1938, opt milioane de oameni nevinovaţi zăceau în închisori. În cinci ani, 3 milioane de oameni nevinovaţi au fost închişi, dintre care majoritatea executaţi. Cum, după planul lui Lenin, revoluţia internaţională trebuia să înceapă din două puncte: Rusia şi Peninsula Iberică, comuniştii declanşează, în 1936, războiul civil în Spania, care va dura un an şi jumătate şi în care vor fi masacraţi pentru credinţă 16 episcopi, 16.750 preoţi călugări şi călugăriţe şi o jumătate de milion de spanioli. Cine ar mai putea număra zecile de milioane de victime făcute de comunişti în celelalte ţări vândute de aliaţii ruşilor la Ialta. Sau în China şi în celelalte ţări ocupate de comunişti? Papa Pius XII, la 31 octombrie 1942 – când războiul era în toi – a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei. Providenţial, Pius XII fusese sfinţit episcop chiar în ziua de 13 mai 1917, data primei apariţii de la Fatima. Din mărturii vrednice de crezare, se ştie că în 1950, când a proclamat dogma înălţării Sfintei Fecioare cu trupul şi sufletul la cer, Pius XII a văzut în grădinile Vaticanului minunea soarelui, exact cum se petrecuse în 1917 la Fatima. E sfâşietoare rugăciunea lui Pius XII, prin care consacră lumea Inimii Mariei, fără a numi însă Rusia:

„În această oră tragică pentru omenire, noi alergăm cu încredere la Inima Ta Neprihănită. Noi ne consacrăm ei cu întreaga Sfântă Biserică, trupul mistic al scumpului tău Isus care suferă şi sângerează în atâtea părţi şi este torturată în atâtea feluri, în unire, de asemenea, cu lumea întreagă, sfâşiată de atâtea duşmănii de moarte, cuprinsă de flăcările urii, victimă a propriilor sale nelegiuiri”.

Alte consacrări au avut loc ulterior, dar consacrarea, aşa cum a voit-o Sfânta Fecioară, în unire cu toţi episcopii din lume, Rusia fiind menţionată, a făcut-o Papa Ioan Paul II la 25 martie 1984. În anul următor, Gorbaciov ajungea la putere şi atunci s-a petrecut miracolul la care nimeni nu se aştepta: destrămarea Imperiului Rus. E un lucru absolut evident: prăbuşirea comunismului, acest eveniment incredibil, pe care l-am văzut cu ochii noştri, nu are vreo explicaţie raţională sau politică: e rezultatul consacrării la Inima Mariei din 1984 şi realizarea profeţiei din 1917. Rusia s-a convertit, în sensul că a abandonat ideologia comunistă care a dominat timp de 70 de ani şi care părea că se instalase pentru veşnicie. Aceste prevestiri care s-au realizat deja, au constituit cel de-al doilea secret de la Fatima publicat în 1942, din dispoziţia Papei Pius XII. Şi urmează într-adevăr aşa cum s-a prezis, câţiva ani de pace, în. sensul că nu s-a declanşat un nou război mondial. Dar Sfântul Scaun a refuzat încă să publice cel de-al treilea secret de la Fatima [1] cu evenimentele ce se vor petrece în caz că omenirea refuză, în continuare, să se convertească.

Mesajul de la Fatima cu apelul la convertire rămâne extrem de actual. Cu toate apelurile şi apariţiile Sfintei Fecioare, nu poate fi vorba de convertirea lumii. Dimpotrivă, corupţia şi necredinţa cresc pe măsură ce intervenţiile cerului devin tot mai frecvente. Statisticile arată că trei sferturi dintre creştinii din lume – mă refer la catolici – trăiesc o viaţă anticreştină şi antievanghelică. Pentru oamenii acestor timpuri parcă scrie profetul Ieremia:

„Ei n-au ascultat şi nu au luat aminte, ci au urmat îndemnurile şi pornirile inimii lor rele, au dat înapoi şi nu au mers înainte. Din ziua când au ieşit părinţii voştri din Egipt, până în ziua de azi, v-am trimis pe toţi slujitorii mei, profeţii, i-am trimis în fiecare zi, de dimineaţă. Dar ei nu m-au ascultat, n-au luat aminte, şi-au înţepenit gâtul şi auzul mai rău decât părinţii lor. Şi dacă le vei spune toate aceste lucruri nu te vor asculta” (Ier 7,24-27).

În 1946, deci îndată după terminarea celui mai cumplit război care a lovit pământul, fiindcă lumea nu a învăţat nimic, continuând să se îndepărteze de Dumnezeu, dispreţuind toate apelurile cerului, Papa Pius XII, tulburat, adresa aceste cuvinte catolicilor:

„Noi ne simţim împinşi să ne ridicăm din nou glasul spre a aminti fiilor şi fiicelor lumii catolice avertismentul pe care dumnezeiescul învăţător nu a încetat să-l adreseze de-a lungul veacurilor în revelaţiile sale unor suflete privilegiate pe care a voit să le aleagă ca mesageri ai săi. Dezarmaţi dreptatea lui Dumnezeu ce stă să lovească, printr-o cruciadă de rugăciuni şi pocăinţă în lumea întreagă!”

Sunt păreri cum că al treilea secret de la Fatima priveşte direct Biserica precum şi criza de credinţă care, de câteva decenii, demolează Biserica şi pedepsele apocaliptice cu care Dumnezeu va purifica lumea de păcat. Ceea ce îl făcea pe Paul VI să spună în ultimii ani ai pontificatului său: „E o mare tulburare în acest moment în lume şi în Biserică: e vorba de credinţă. Mi se întâmplă să-mi repet acum fraza obscură spusă de Isus în Evanghelia Sfântului Ioan: ‘Când va veni din nou Fiul Omului, oare va mai găsi credinţă pe pământ?'”

Ne întrebăm din nou simplu şi sincer: pe noi în ce măsură ne afectează mesajul de la Fatima? Noi ne-am convertit cu adevărat sau ne înşelăm permanent conştiinţa? Şi în ce măsură ne angajăm la convertirea lumii? E uimitor să constatăm că duşmanii lui Dumnezeu sunt mai capabili de sacrificii în a răspândi împărăţia Satanei. Scrie un comunist francez într-un ziar anticlerical:

„Evanghelia este o armă mult mai puternică pentru reînnoirea societăţii decât principiile noastre marxiste. Şi totuşi, noi vom fi aceia care la urmă vom obţine victoria. Noi nu suntem decât o mână de oameni, pe când voi creştinii sunteţi milioane. Dacă vă gândiţi la istoria lui Ghedeon şi a celor trei sute de însoţitori ai săi, veţi înţelege de ce am dreptate. Noi comuniştii nu ne jucăm cu cuvintele. Suntem realişti şi pentru că suntem hotărâţi să ne atingem scopul, ştim să găsim şi mijloacele pentru a-l atinge. Din câştigurile şi salariile noastre, reţinem numai strictul necesar, restul îl sacrificăm pentru propagandă. Consacrăm de asemeni şi timpul nostru liber şi o parte din concediu pentru propagandă. Voi, în schimb, sacrificaţi puţin timp şi puţini bani pentru răspândirea Evangheliei. Cine, aşadar, va crede în valorile Evangheliei, dacă voi nu o practicaţi, nu o propagaţi, nu-i sacrificaţi timpul şi banul vostru?”

[1] De la data la care a fost scrisă cartea, Vaticanul a dat publicitaţii şi partea a treia a Mesajului de la Fatima



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *